Adevărul din spatele porților Auschwitz-ului (video)

0
659

The truth behind the gates of AuschwitzEste un fapt incontestabil în istorie, că, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Germania a avut o reţea de închisori şi lagăre de concentrare, atât în Germania, cât şi pe teritoriul statelor pe care le-a controlat. În aceste lagăre au fost trimişi evrei, prizonieri de război, luptători în rezistenţă, ţigani şi alte persoane considerate duşmani ai celui de-Al Treilea Reich.
Cel mai mare lagăr a fost «Auschwitz», în Polonia. Cei închişi la «Auschwitz» veneau din toată Europa, bărbaţi, femei şi copii. Cei capabili să muncească erau folosiţi ca şi forţă de muncă pentru efortul de război al Germaniei. Auschwitz a fost eliberat de către armata sovietică în ianuarie 1945.
Însă aici încetează consensul general. Încă de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, ni s-a spus, în mod repetat, că multe din aceste lagăre au servit unui scop mai întunecat: genocidul a 6 milioane de evrei şi execuţia a 5 milioane de non-evrei prin utilizarea camerelor de gazare, ceea ce astăzi e cunoscut sub numele de ‹Holocaust›. Cel mai mare număr de persoane se spune că au fost ucise la Auschwitz.
Există însă şi persoane care susţin că aceste acuzaţii de omor în masă n-au fost niciodată dovedite. Aceste persoane insistă asupra lipsei documentelor, altele decât dovezile foarte discutabile, şi deja parţial discreditate, furnizate de Uniunea Sovietică la procesul de la Nuremberg, şi mărturiile nedemne de încredere ale “martorilor oculari”, mulţi dintre ei, de asemenea, discreditaţi  (de exemplu, mulţi dintre foştii deţinuţi, dar şi soldaţi americani, încă mai vorbesc despre “gazările” din lagărul «Dachau» din Germania, cu toate că oficial nu se mai menţin acuzaţiile că în acel lagăr ar fi existat camere de gazare).

Totuşi, ‹Holocaustul› este un eveniment a cărui importanţă a crescut în mod forţat de la sfârşitul războiului. Luat ca şi fapt, de obicei e acceptat fără întrebări.
Dar cum s-a petrecut cu adevărat? Care sunt DOVEZILE oferite celor care nu vor să abordeze istoria doar din perspectiva încrederii?
Acest documentar se focalizează, printre alte, asupra uneia dintre aceste “dovezi”, o singură piesă într-un foarte mare puzzle: presupusa cameră de gazare din lagărul «Auschwitz». Acest documentar este primul dintr-o serie ce prezintă călătoria mea din septembrie 1992 în Europa pentru a investiga eu însumi locurile pretinsei “Soluţii Finale”.
În niciun caz nu se vrea a fi ultimul cuvânt în controversa ce priveşte ‹Holocaustul›. Dimpotrivă, sper că acest documentar să marcheze ÎNCEPUTUL unei prea mult întârziate dezbateri deschise.

Ce este fapt şi ce este doar propagandă de război în ceea ce priveşte evenimentele cunoscute ca ‹Holocaust›?
Acesta este lagărul principal «Auschwitz». Sunt trei părţi cunoscute ca «Auschwitz»:
Auschwitz I, lagărul principal, ce exista înainte de război ca şi barăci militare şi care a fost modificat uşor de către germani după ce l-au preluat.
Există Auschwitz II, cunoscut şi sub numele de «Auschwitz-Birchenau», ce a fost construit în timpul războiului ca o extensie a lagărului principal.
Mai există şi Auschwitz III, sau «Auschwitz-Monowitz», o mare zonă industrială unde mulţi dintre cei închişi erau forţaţi să muncească.
Auschwitz Main CampAuschwitz I, lagărul principal, este centrul atracţiei turismului de la Auschwitz. Aici sunt organizate tururi în fiecare oră, cu ghizi ce vorbesc engleza, poloneza, germana şi franceza.

După propriile cifre, peste jumătate de milion de persoane vizitează aceste locuri în fiecare an, iar locul a devenit un loc sfânt curios, un amestec de comerţ cras şi reverenţă religioasă, cu hotel, restaurant, magazin de suveniruri şi magazin ce vinde tot felul de accesorii video, precum baterii şi casete video de toate formatele, astfel încât nimeni să nu-şi facă probleme cu pierdutul unui cadru din Soluţia Finală.
Acesta e un loc sfânt ce combină expresia catolică a identităţii şi a întristării cu cea iudaică, iar asta a cauzat, în mod tradiţional, câteva tensiuni.
Grupuri evreieşti au acuzat polonezii pentru că nu au apreciat corect suferinţa evreilor şi, aşa cum unii au sugerat în mod deschis, se poate spune că în Vest evreii au încercat să monopolizeze Auschwitz ca o experienţă unică a evreilor.
Deja am ajuns într-un puct important al examinării Holocaustului: e un eveniment interpretat diferit în colţuri diferite ale lumii.
Sovieticii au insistat întotdeauna asupra suferinţei ruşilor, polonezilor, ucrainienilor şi ale altora. Filmele propagandistice sovietice de după cel de-Al Doilea Război Mondial au făcut rareori referire la suferinţa evreilor.
Pentru localnicii polonezi, Auschwitzul are o faţă catolică, cu toate fetişismele obişnuite: suferinţa preoţilor catolici şi a altor martiri este accentuată, iar intenţia de exterminare a poporului polonez este tema preferată.
În lumea vestică avem doar interpretarea din perspectiva evreilor, în care moartea non-evreilor este utilizată doar pentru a menţine interesul non-evreilor în Holocaust, acordându-le non-evreilor ceva implicare în el. Însă ni se spune că, deşi chiar şi non-evreii au suferit la fel de mult, doar evreii era sortiţi exterminării.
Această diferenţă a generat deseori dispute foarte publicizate, cum ar fi mânăstirea maicuţelor care îşi are reşedinţa aici, în Auschwitz, împotriva voinţei multor grupuri evreieşti, şi expoziţia polonează, împotriva căreia au existat numeroase proteste, deoarece nu este suficient de evreiască. Oricum, în lagăr există victimizare mai mult decât este necesară.

Planul lagărului principal e foarte simplu: un patrulater de garduri din sârmă ghimpată înconjoară rânduri de barăci
pentru prizonieri, o mare clădire şi câteva surprize despre care vom vorbi mai târziu. La exteriorul zonei îngrădite este sediul general SS, aceste 2 clădiri, şi spitalul, şi restaurantul SS, vis-a-vis de care se află clădirea cunoscută sub numele de «Crematoriul I», infama cameră de gazare şi crematoriul.
Marea majoritate a barăcilor pentru prizonieri au fost amenajate în muzee ce fac obiectul principal al turului cu ghid, restul barăcilor fiind folosite drept arhive sau birouri pentru personalul muzeului.
O baracă, clădirea cu numărul 11, a fost păstrată în starea originală. A fost închisoarea lagărului, iar acum este cunoscută, în mod firesc, sub numele de “clădirea mortii”, ceea ce aduce în discutie un aspect important: ce este si ce nu este prezentat în timpul turului?

În timpul turului îti este prezentată “clădirea mortii”, aşa-numitul “zid al morţii”, care, normal, se găseşte imediat lângă “clădirea morţii”, şi probe după probe atent alcătuite pentru a prezenta poveşti atroce şi pentru a prezenta Auschwitz drept o maşină a morţii, un loc unde încarcerarea însemna exterminare.
Însă ce nu-ţi este prezentat? Pentru început, o clădire ce, în mod firesc, ar putea fi numită “clădirea vieţii”, un masiv complex de dezinfecţie, unde gazul Cyclon B era folosit zilnic pentru a combate puricii şi bolile pe care le purtau.
Acestea erau adevăratele camere de gazare, doar că victimile erau hainele şi saltelele, iar scopul lor era de a proteja sănătatea deţinuţilor. Experţii în Holocaust nu neagă scopul acestor clădiri, numai că nu le place să vorbească despre ele. La urma urmei, de ce să complice lucrurile?
De asemenea, uitat este şi teatrul lagărului Auschwitz, ce actualmente găzduieşte mănăstirea de măicuţe. Ultimile fotografii făcute în interiorul acestei clădiri arată pianuri, costume, şi o scenă unde deţinuţii obişnuiau să prezinte producţii. Acum însă, măicuţele nu permit să fie făcute fotografii înăuntru. Şi, în sfârşit, avem piscina Auschwitz! Da, aşa e, piscină de înot, situată în interiorul complexului pentru deţinuţi, chiar lângă barăcile acestora. O piscină minunată, cu trambulină, şi locuri de start pentru întreceri. Spre meritul lor, oficialităţile lagărului Auschwitz nu au încercat să elimine aceste amănunte, dar dacă vrei să vezi piscina trebuie să ştii că există, pentru că n-o să-ţi fie arătată în timpul turului.

Deci, în principiu, avem un tur unde turiştilor care deja cred în poveştile despre Holocaust, probabil conectaţi emoţional într-un anumit fel cu acesta, li se oferă un tur selectiv plin de poveşti de groază ce se termină la “camera de gazare”. În acel moment, grupul de turişti este deja pregătit emoţional să creadă orice, iar “camera de gazare” este piesa de rezistenţă după 2 ore de pregătiri necesare pentru a aduce mulţimea în dispoziţia necesară. De fapt, “camera de gazare” este dovada vie că tot ce au auzit până atunci e adevărat, dovada de netăgăduit a Holocaustului. Însă, aşa o fi? Vom vedea imediat!

Am fost la Auschwitz în septembrie 1992 pentru a vedea eu însumi acest loc despre care am studiat atât. Am plătit suplimentar pentru un ghid personal ce vorbeşte engleza, o domnişoară pe numele Alicia, ce face tururi în poloneză, germană şi engleză. Şi am purtat acoperământul pentru cap, astfel încât să nu existe cineva care să nu observe că sunt evreu. Astfel, am putut pune întrebări fără să fiu privit drept un revizionist.
În trecut, revizioniştii n-au prea reuşit să obţină răspunsuri de la oficialităţi, însă eu păream un evreu corect, doritor să afle faptele reale pentru a răspunde celor ce afirmă că Holocaustul nu s-a petrecut niciodată.
De dragul clarităţii, nu numai că sunt un revizionist, ci şi ateu, însă ambii mei părinţi sunt evrei, încât, dacă eşti evreu prin naştere, eşti evreu prin naştere. Nu e ceva de care să-mi fie ruşine.
Alicia, la fel ca ceilalţi ghizi, a trebuit să facă un curs şi să memoreze un discurs pentru a deveni aşa ceva. Acesta este un aspect important, pentru că sper să arăt că persoanele care conduc Auschwitz, precum dr. Franciszek Piper şi şeful ghizilor, pe care o să-i cunoaşteţi curând, îi învaţă pe ghizi să spună lucruri despre care ştiu că nu sunt reale.
Însă asta nu ar trebui să o afecteze pe Alicia. Ea doar repetă ceea ce i s-a spus. Sunt convins că n-a mai avut de-a face cu un turist ca mine până acum.

Am peste 4 ore de înregistrări cu mine în timpul turului, punând întrebare delicată după întrebare delicată. Această înregistrarea va fi reeditată pentru a deveni un material separat. De data aceasta ne vom focaliza doar pe “camera de gazare” şi interviul cu dr. Franciszek Piper, director principal şi şeful arhivelor de la Muzeul de stat Auschwitz.

Am venit la Auschwitz fiind un clar sceptic al poveştii despre “camera de gazare”. Ştiu că pentru unele persoane, examinarea critică a Holocaustului este sacrilegiul suprem, însă trebuie să înţelegeţi că eu n-am vocaţii secrete şi că a înţelege ce s-a petrecut cu adevărat este important pentru mine şi vă rog să respectaţi asta. Ştiu, după ani de proprii cercetări, şi după cercetările altora, că dovezile despre Holocaust sunt puţine. De fapt, tot ce există, sunt declaraţiile martorilor oculari şi confesiunile de după război. Nu există nicio fotografie, plan sau document din timpul războiului despre “camera de gazare” criminală sau vreun plan de exterminare a evreilor. Şi nu putem să ne folosim de scuza că naziştii au distrus toate dovezile, pentru că, după ce am spart codul secret german, am fost capabili să interceptăm transmisiile lor secrete, inclusiv cele ce veneau de la Auschwitz.

Incaltaminte la AuschwitzCheia pentru a înţelege povestea Holocaustului este să cunoaştem adevărul despre ceea ce se consideră a fi dovezi. Tot ce este utilizat drept dovadă a Holocaustului poate avea, de asemeni, o explicaţie absolut normală.
Spre exemplu, aceste probe sunt considerate a fi dovezi materiale ale exterminării. Există grămezi de păr uman. Ce înseamnă asta? Înseamnă că fiecare deţinut a trebuit să-şi radă capul din cauza puricilor. Acest aspect nu este negat, aşa încât de ce să nu existe grămezi de păr uman?

Dar grămezile cu pantofi şi haine, sunt ele o dovadă? De fapt, este ştiut că prizonierilor li se dădeau uniforme speciale, inclusiv pantofi. Atunci, de ce n-ar fi grămezi de haine şi pantofi? Nu dovedeşte că cineva ar fi fost ucis! Şi asta fără a pune la îndoială că hainele şi părul sunt într-adevăr de pe timpul funcţionării lagărului.
Dar cutiile de gaz? Nimeni nu neagă că Zyclon B a fost utilizat pentru a dezinfecta haine şi clădiri. Zyclon B era unul dintre principalele insecticide din Europa la ora respectivă. Era folosit în majoritatea lagărelor de concentrare, inclusiv în cele despre care nu s-a spus că ar fi avut camere de gazare. Epidemia de tifos ce s-a răspândit în toată Europa în timpul războiului, s-a răspândit şi în lagărele de concentrare, fiind necesare măsuri stringente de combatere a puricilor.

În cartea sa, “Auschwitz – tehnici şi operaţiuni ale camerelor de gazare”, publicată de Clarsfield Foundation şi menită a-i combate pe revizionişti, Jean Claude Pressac adminte că peste 95% din cantitatea de ZyclonB utilizată de germani a fost folosită pentru dezinfecţie şi consideră că doar 5% a fost folosită în scopuri criminale. Iar acestea sunt afirmate de un susţinător al Holocaustului.
Deci, ce alte dovezi sunt oferite? Pozele obişnuite cu deţinuţi bolnavi, ceea ce demonstrează că oamenii se îmbolnăveau în lagăr, (însă voi adăuga că nimeni nu neagă epidemia de tifos ce a cauzat numeroase decese), creaţiile de artă, pozele cu copii… Însă, în acest punct, pare să fie destul de dificil, pentru cineva care caută dovezi obiective ale “camerei de gazare”, întrucât o parte din dovezile prezentate, de fapt, contrazic acest concept.

Spre exemplu, au una din câteva fotografii aeriene ale Aushwitzului făcută de aliaţi în timpul războiului. Ceea ce nu se menţionează e că această fotografie nu arată oameni fiind gazaţi, sau corpuri fiind arse, chiar dacă au fost făcute în timpul în care se spune că omorurile se făceau aproape non-stop.

Nici n-am sa intru în discuţia despre banii speciali pe care germanii i-au imprimat pentru deţinuţii de la Auschwitz, sau despre faptul că, deşi se afirmă că evreii copii erau ucişi imediat după sosire, şi Frank şi sora sa au fost trimişi la Auschwitz şi au supravieţuit, fiind transferaţi mai târziu în lagărul Birckem-Bellson, unde au murit de tifos.

Dar toate astea nu ar avea importanţă dacă am vedea o adevărată cameră de gazare. Asta, binenţeles, ar încheia orice discuţie. Ceea ce ne aduce la clădirea în faţa căreia mă aflu: camera de gazare şi crematoriul. Fotografii ale acestei clădiri se găsesc în multe cărţi despre Holocaust. La urma urmei, ce altă dovadă mai bună că toate s-au petrecut?
Revizionişti nu neagă că aceasta este o clădire adevărată din timpul războiului. Spunem că a fost într-adevăr crematoriu şi morgă, însă şi adăpost antiaerian pentru SS-iştii din spitalul şi restaurantul de vis-a-vis. Cei de la Auschwitz spun că, într-adevăr, a fost morgă şi crematoriu, crematoriul la care ne uităm acum,  fiind utilizat mai târziu drept cameră de gazare. De asemenea, spun că a fost utilizat drept adăpost anti-aerian. În trecut, au admis că cuptorul din anexă este o reconstrucţie, ceea ce nu-i un mare şoc pentru nimeni, de vreme ce nu e legat în nici un fel cu clădire.
Să intrăm înăuntru. Ajunşi aici, ne dăm seama de ce revizionişti sunt preocupaţi atât de această clădire. Semne vizibile în pereţi şi podea, ce arată că aparent pereţii au fost înlăturaţi, de asemeni, găuri în podea unde au existat accesorii de baie. Susţinem că, spre deosebire de această cameră lungă ce poate fi văzută acum, cândva erau 5 camere mai mici, inclusiv o baie. Aş adăuga că nu există nicio pată albastră de la Zyclonul B pe pereţi, care ar fi trebuit să fie dacă ZyclonB ar fi fost folosit des, aşa cum au fost şi încă mai sunt în camerele de dezinfecţie. O uşa şubredă de lemn, cu un geam mare, şi o gaură pentru uşă, dar fără uşă, ce duce către crematoriu.
Însă clădirea are, într-adevăr, ceea ce pare a fi un indiciu al utilizării ei criminale, patru găuri în tavan către acoperiş. Se spune că prin aceste 4 găuri, se aruncau înăuntru cristalele de ZyclonB, şi, într-adevăr, nu pare să fie o altă explicaţie pentru ele. Sunt aceste găuri dovezi pentru gazări criminale? Revizioniştii au susţinut în trecut că aceste găuri au fost făcute după eliberarea lagărului, că pereţii din interior au fost înlăturaţi, că accesoriile de baie au fost scoase, pentru a face camera să arate ca o mare cameră de gazare.
În drum către clădire, Alicia şi cu mine am trecut pe lângă spânzurătoarea unde comandantul lagărului, Rudolf Hoess, a fost spânzurat de sovietici în 1947, executat direct în faţa dovezilor crimelor săvârşite. Aici, în faţa camerei de gazare, am întrebat-o pe Alicia despre autenticitatea acelei clădiri.
– Să vorbim despre această clădire.
– Aceasta este crematoriul şi camera de gazare.
– Este o reconstrucţie?
– Se află în starea originală.
Starea originală! Alicia a susţinut că această “cameră de gazare” se află în starea originală. Înăuntru am întrebat-o în mod special despre cele 4 găuri din tavan.
– Sunt găurile originale din tavan?
– Sunt originale. Prin acest coş a fost aruncat Zyclon B.
Am întrebat-o dacă vreun perete a fost înlăturat din încăperea prezentată drept cameră de gazare.
– Aici, aici, a fost o singură cameră, o singură cameră. În pozele cu această încăpere este doar o cameră.
Să facem o pauză pentru a recapitula “camera de gazare”, după spusele ghidului: susţine că încăperea este în starea originală, că găurile din tavan sunt originale, şi că niciun perete n-a fost înlăturat.
Nesatisfăcut de răspunsurile ei, am continuat s-o hărţuiesc despre adevărata istorie a acestei încăperi. Exasperată de faptul ca nimic din ce ar spune nu m-ar face să tac, Alicia a mers să aducă o femeie ce mi-a fost prezentată drept supervizorul pentru ghizi al Muzeului de Stat Auschwitz. Când am văzut această femeie apropiindu-se, m-am gândit că fie o să obţin un răspuns direct, fie o să fiu dat afară din lagăr.
– Vă pot sugera că ar fi mult mai bine să mergeţi la specialistul nostru de la Muzeul de Stat şi o să vă arate multe planuri.
– Unde l-aş putea găsi?
– Nu cred că este astăzi, dar cred că luni va fi posibil.
– La Muzeul de Stat Auschwitz?
– Aici, clădirea 23 sau 24, nu sunt sigură.
– Aş putea stabili o întâlnire cu dumnealui, pentru luni?
– Da, sigur!
Deci, aici mi s-a sugerat pentru prima dată că aş putea discuta cu şeful arhivei şi directorul principal dr. Franciszek Piper. Totuşi, de teamă că acea întâlnire n-o să aibă loc, şi presupunând că supervizoarea este în temă cu eventualele reconstrucţii, am decis să aflu şi părerea ei despre aşa-zisele “găuri originale” din tavan.
– Sunt acelea găurile originale din tavan?
– Nu!
– Au fost reconstruite?
– Da.
– După război?
– După război!
Deci, dacă ţineţi scorul, avem un vot pentru original şi un vot pentru ne-original, astfel încât dr. Piper va fi cel ce va decide.
Înainte de a merge mai departe, e nevoie de o mică paranteză despre ceva revizionism veritabil al Holocaustului. Dr. Francizsek Piper este unul din experţii în Holocaust direct responsabil pentru diminuarea numărului morţilor de la Auschwitz. Împreună cu alţi savanţi, precum expertul israelian dr. Yehuda Bauer, au decis prin 1989 să se admită public că un număr mai mic de oameni a murit la Auchwitz decât se raportase înainte.

În cartea sa, «Auschwitz – Cât de mulţi au dispărut?», dr. Piper concluzionează că vechea cifră furnizată de sovietici, 4 milioane, e greşită, şi că adevărata cifră e în jur de 1.1 milioane. Însă asta nu e o revizuire neînsemnată, ci o confirmare că sovieticii au exagerat numărul de aproape 4 ori. Putem, de asemenea, vedea cum cifra exagerată a fost parte din aşa-zisa istorie a Holocaustului, drept un adevăr incontestabil, pentru aproape 50 de ani.

Până în 1998, în ghidul oficial al Muzeului de stat «Auschwitz» se găsea, la pagina 19, cifra oficială de 4 milioane. „Comisia extraordinară a Republicii Sovietice pentru investigarea crimelor nazismului a stabilit că ’Nu mai puţin de 4 milioane de persoane au murit la Auschwitz‘. Tribunalul Suprem al Poloniei a stabilit că ’Aproape 4 milioane de persoane au murit la Aschwitz‘. După Tribunalul Militar Internaţional de la Nuremberg, ’Mai mult de patru milioane de persoane au murit la Auschwitz‘”. Iar aceste cifre au fost stabilite pe baza „dovezilor furnizate de miile de deţinuţi supravieţuitori şi de opiniile experţilor”.

Însă, după cum am văzut, nu numai că cifra nereală furnizată de sovietici a fost luată drept adevăr la Nuremberg, dar şi că supravieţuitorii şi experţii se pot înşela. Dacă mai contează, mulţi dintre revizioniştii Holocaustului cred că cifra reală este chiar mai mică de 1.1 milioane. Însă, nu există nicio posibilitate ca până şi cel mai extremist revizionist din lume să diminueze cifra mai mult decât experţii înşişi în Holocaust au făcut-o.

Franciszek PiperAstfel, ajungem la acest om: dr. Franciszek Piper. L-am intervievat la biroul sau din Muzeul de Stat Auschwitz. La început, nu prea a fost de acord să fie filmat, însă i-am spus că, de vreme ce deja am pe casetă ghidul, care, după mine, oferă informaţii incorecte, ar trebui să am înregistrate şi clarificările necesare.
Îndată ce a fost de acord, l-am întrebat despre modificările făcute la “camera de gazare”.
– Prima şi cea mai veche “cameră de gazare” ce a existat la Auschwitz I, lagărul de aici, a funcţionat din toamna anului 1941 până în decembrie 1942. Aproximativ un an. Crematoriul de lângă această cameră de gazare a funcţionat mai mult, până în mijlocul anului 1943.

În 1944, datorită bombardamentelor aliaţilor la Auschwitz, crematoriul şi gamera de gazare au fost folosite drept adăpost antiaerian. În această perioadă, au fost făcute ziduri suplimentare în fosta cameră de gazare, a fost făcută o altă intrare dinspre est, iar găurile, din tavan prin care se arunca Zyklon B, au fost astupate.
După eliberarea lagărului, fosta cameră de gazare arăta precum un adăpost antiaerian. Pentru a restabili înfăţişarea anterioară a acestui obiect, zidurile interioare făcute în 1944 au fost înlăturate, iar găurile din tavan refăcute.
Acum, această cameră de gazare e foarte similară cu cea din 1941-1942, însă nu au fost refăcute toate detaliile, nu există uşi speciale, spre exemplu, iar intrarea adiţională dinspre est a fost păstrată.
Aceste modificări au fost făcute după război, pentru a conferi acestui obiect înfăţişarea originală.
– Găurile din tavan sunt în acelaşi loc?
– Da, în acelaşi loc, deoarece urmele erau vizibile.
Cred că e momentul pentru o recapitulare a ceea ce ne-a spus dr. Piper. Dupa el, încăperea a fost o “cameră de gazare”, transformată ulterior în adăpost antiaerian, moment în care au fost construite ziduri despărţitoare, găurile din tavan înlăturate şi o nouă uşă construită pe partea de est a “camerei de gazare”. Însă, după eliberarea lagărului, zidurile despărţitoare au fost înlăturate, găurile au fost refăcute în tavan, însă uşa nouă nu a fost înlăturată.
Cred că aici sunt 3 aspecte principale ce trebuiesc subliniate. În primul rând, avem de-a face cu o înşelăciune curată. După cum am arătat, “camera de gazare” este prezentată turiştilor ca fiind în starea ei originală, chiar dacă oficialii muzeului ştiu altceva. Dr. Piper pare a fi foarte nonşalant cu privire la modificările făcute după război, dar dacă nu-i o aşa mare scofală, de ce nu li se spune şi turiştilor?
Iar asta nu e tot. În mai 1992, istoricul britanic David Irving a fost amendat de un tribunal german pentru că a spus
mass-mediei din Munchen exact ce a spus şi dr. Piper ceva mai devreme. De fapt, Piper a fost chemat ca şi martor al apărării, dar judecătorul nu i-a permis să depună mărturie, cu toate că era necesar. Încă o dată, dacă toate acestea nu-s o aşa mare scofală, de ce să amendezi pe cineva pentru că le susţine?
În al doilea rând, “camera de gazare” nu mai poate fi considerată o dovadă, datorită stării în care se află, nu este o dovadă a gazării criminale decât dacă se poate demonstra că în timpul războiului această încăpere avea într-adevăr 4 găuri în tavan şi niciun perete despărţitor în timpul în care nemţii administrau lagărul.
Ceea ce ne aduce la ultima observaţie, “reconstrucţia in sine”. După informaţiile pe care le avem, putem spune că există 2 păreri diferite despre “reconstrucţia” “camerei de gazare”.
Părerea oficială: sovieticii şi polonezii au recreat o “cameră de gazare” dintr-un adăpost antiaerian ce fusese iniţial o “cameră de gazare”.
Părerea revizioniştilor: sovieticii şi polonezii au recreat o “cameră de gazare” dintr-un adăpost antiaerian ce fusese iniţial un adăpost antiaerian.
Deci, de unde ştim cu siguranţă care din ele e cea corectă? În mod evident, cei care trebuie să dovedească sunt cei care susţin că a existat o cameră de gazare cândva în acea clădire. Au ei vreo dovadă care să le susţină afirmaţiile? În cei 10 ani de când sunt un revizionist al Holocaustului, sunt convins că aş fi văzut-o, dacă ar fi existat. Aş putea adăuga că acele 4 găuri discutabile din tavan nu pot fi văzute în niciuna din fotografiile aeriene din timpul războiului pe care le-am văzut.

Pentru a afla adevărul în această privinţă, mai există şi alte întrebări ce se pot pune: dacă a existat o cameră de gazare funcţională în acea clădire, de ce a fost închisă, mai ales dacă naziştii foloseau Auschwitz-ul drept un centru de exterminare?
Ei bine, dr. Piper are o explicaţie şi pentru asta. Într-un eseu publicat în cartea poloneză «Auschwitz», Piper scrie că exterminările au fost mutate la camerele de gazare din complexul Auschwitz-Birkenau deoarece devenise dificil să se mai păstreze faţă de deţinuţi secretul “camerei de gazare” din lagărul principal. Asta se pare că a devenit parte din legea oficială din Auschwitz, deoarece e o chestie pe care Alicia mi-a repetat-o în timpul turului.
– Acest crematoriu era lângă clădirea unde trăiau prizonierii şi, de aceea, exterminările s-au mutat la Birkenau, de acea au fost construite 4 crematorii cu camere de gazare în Birkenau…
Acum, să fim cât se poate de clari despre asta. Ei spun că exterminările au fost mutate la Birkenau deoarece “camera de gazare” din lagărul principal era prea aproape de deţinuţi şi, de aceea, puteau să-şi dea seama ce se petrece. Dar este aceasta cât de cât adevărat?

Să ne întoarcem la harta cu lagărul principal. Aici este “camera de gazare”, iar aici rândurile cu barăcile deţinuţilor. După cum se poate vedea, “camera de gazare” este situată în afara zonei deţinutilor şi este mascată de cele trei clădiri SS, fiind practic invizibila deţinuţilor. In plus, ni s-a spus ca sosirile se faceau pe aici, evitandu-se astfel orice fel de contact cu ceilalti detinuti. Aceasta “camera de gazare” ar fi putut functiona fara ca cineva sa-si fi dat seama vreodata.
Acesta e Auschwitz-Birkenau, intr-o fotografie aeriana a aliatilor facuta in septembrie 1944. Acestea sunt 2 crematorii cu camere de gazare, crematoriile fiind la suprafata, iar sub forma de L, subteran, erau fie camere de gazare, fie morgi, iar aici sunt randurile cu baracile detinutilor. Este evident ca nu-i nimic, in afara de un gard de sarma ghimpata, care sa mascheze camerele de gazare de detinuti.
Iar aici este terenul de sport de la Auschwitz, situat chiar langa ”camera de gazare”. Nu numai ca se puteau vedea
camerele de gazare paralele cu baracile prizonierilor, dar se putea vedea cele aflate pe diagonala. Nimic nu era ascuns privirilor detinutilor.

Alt lucru interesant e trenul care aducea detinutii destinati gazarii. Ar fi fost mii de detinuti ce coborau din trenuri catre una din cele doua camere de gazare in fata tuturor celor din lagar. Ar fi fost un spectacol pe care nimeni din lagar nu l-ar fi putut rata. Ar fi fost mii de persoane ce mergeau catre acele cladiri si nici opersoana care sa se mai fi intors de acolo.
Acestea erau camere de gazare la vedere, iar atunci cand aceste fotografii au fost date publicitatii, la sfarsitul anilor 70, au contrazis multe din declaratiile presupusilor “martorilor oculari”, ce afirmau ca nazistii au incercat sa camufleze camerele de gazare de la Birkenau.

Am petrecut cateva zile aici la Birkenau, iar inregistrarile pe care le-am facut si care vor fi disponibile pe o alta
caseta, arata dramatic ceea ce am spus. Sincer, nu dau 2 bani pe ce spune Piper.
O alta intrebare ce ar trebui pusa: Exista rezidu de Zyklon B in “camera de gazare”? stiind ca acest gaz lasa, de obicei, un reziduu.
In 1988, un expert in echipamente de executii, Fred Leutcher a facut cateva analize la camerele de gazare din Auschwitz. Pentru a raspunde la acea intrebare, a luat mostre de la cele 4 “camere de gazare” de la Birkenau, de la cea din lagarul principal, si mostre de control de la o camera de dezinfectie despre care se stie ca folosea Zyklon B. Mostrele din “camerele de gazare” nu contineau aproape deloc rezidu, in timp ce indicele de la camera de dezinfectie depasea scala.

Si mai important: in 1990, Institutul de medicina legala din Kracovia a decis sa faca propriile-i cercetari pentru a vedea daca pot contrazice descoperirile lui Fred Leutcher. Au facut asta, cu ajutorul dr.Piper, iar testul lor a relevat aceleasi rezultate.
De atunci, intrebarea nu e daca exista rezidu de Zycklon B, ci de ce nu exista rezidu de Zyklon B. Am pus aceasta intrebare dr. Piper. L-am intrebat de ce exista asa de putine urme de Zyklon B in “camerele de cazare” criminale in comparatie cu cantitatile mari gasite in camerele de dezinfectie.
– In “camerele de gazare”, Zyclon B-ul a fost folosit pentru o perioada foarte scurta de timp, circa 20, 30 de minute pe zi, iar in camerele de dezinfectie era folosit aproape in continuu. Aceasta era procedura pentru camerele de dezinfectie si “camera de gazare”.

Acum, sa vedem clar ce spune dr. Piper. L-am intrebat de ce este mult reziduu in camerele de dezinfectie, dar putin in “camerele de gazare”, iar el a raspuns “pentru ca dezinfectia se facea zi si noapte”, iar uciderile prin gazare doar “20, 30 de minute in 24 de ore”, ceea ce inseamna maxim o gazare pe zi. Insa, aceasta nu doar contrazice declaratiile martorilor oculari, ce descriu gazari repetate si zi si noapte, dar dr. Piper reuseste sa se contrazica singur. Pentru ca, mai tarziu, l-am intrebat cate grupuri de persoane erau gazate pe zi, iar el mi-a spus despre gazarile repetate.
– Cate grupuri de persoane erau gazate intr-o zi?
– E dificil de spus, deoarece au fost perioade cand “camerele de gazare” au fost folosite zi de zi, de cateva ori pe zi. Acele actiuni se repetau: gazare, ardere, gazare, ardere…

Ar trebui sa raspundeti la aceasta intrebare: e posibila acea rata mare a uciderilor din lagarul mortii daca utilizarea camerelor de gazare se facea pentru 20, 30 minute pe zi, asa cum Piper sustinea initial?

Intr-un articol din ziarul New York Times despre lucrarea lui Jean-Cluade Pressac amintita anterior, scrisa pentru a-i combate pe revizionisti, editorialistul ziarului, Richard Bernstein scrie ca, dupa Pressac, ar fi fost necesara “evacuarea cadavrelor din camerele de exterminare si umplerea lor cu alte victime din jumate in jumate de ora pentru a se putea ajunge la un numar atat de mare de victime”.
Cu alte cuvinte, el realizeaza ca, pentru o rata a mortalitatii atat de mare, erau necesare multiple gazari in fiecare zi, intr-un ritm foarte alert.
Deci, ce avem aici este o contradictie. Conceptul de utilizare limitata a camerelor poate explica lipsa de reziduu, INSA gazarea limitata contrazice martorii oculari si face IMPOSIBILA din punct de vedere tehnic rata de gazare ridicata.
De asemenea, conceptul de gazare limitata, face ridicola idea ca Germania isi propusese exterminarea evreilor. In fapt, sustinand o singura parte a povestii despre Holocaust, Piper sfarseste prin a pune in pericol alta.
Din pacate, ceea ce e considerat a fi istoria Holocaustului a devenit un complicat si delicat act de gandire. De aia ce-i care-l sustin prefera sa nu le fie adresate prea multe intrebari, precum cele referitoare la Zyklon B.
– Ce ne puteti spune despre gazul in sine, prezentati aici multe cutii de Zyklon B drept dovada pentru Solutia Finala.
Dar, in afara de uciderea paduchilor, cu care toata lumea este de acord, si gazarea criminala, sustinuta de oficialitatile de la Auschwitz, mai era folosit gazul si la altceva?
– Dezinfectia cladirilor…
– Se facea des dezinfectia cladirilor?
– Din cand in cand se efectuau astfel de actiuni pentru a inlatura paduchii.

Sa recapitulam: stim acum ca Zyklon B-ul era folosit la despaduchierea hainelor, la dezinfectia cladirilor, si, daca va reamintiti de calculele sustinatorului Holocaustului, Jean-Claude Pressac, peste 95% era folosit pentru dezinfectie si mai putin de 5% pentru gazari criminale. Pare insa un efort cam mare din partea oficialitatilor germane pentru a proteja sanatatea celor ce erau destinati pentru exterminare.

Ne intoarcem acum la munca noastra de a decide intre cele doua opinii despre “camerele de gazare” “reconstituite”. Este un fals sau o reconstructie fidela?
O intrebare foarte importanta este aceasta: Putem avea incredere in sovietici ca au “reconstituit” fidel “camera de gazare”? De vreme ce nu exista nici o dovada din timpul razboiului, despre gaurile din tavan sau despre utilizarea oricarei “camere de gazare”, trebuie musai sa-i credem pe cuvant pe sovietici si polonezi, ca, pur si simplu, au facut gaurile acolo unde erau intial si ca au reconstituit si nu fabricat o “camera de gazare”.

Daca vrem sa stabilim intentiile sovieticilor, trebuie sa vedem ce precedente mai au sovieticii in ceea ce priveste adevarul despre povestea Holocaustului. Au sovieticii antecedente in fabricarea dovezilor despre Holocaust sau in utilizarea inselaciunii pentru a sustine conceptul?
Dupa cum am arata deja, sovieticii efectiv au exagerat cifrele mortilor de la Auschwitz de aproape 4 ori. A fost insa doar o eroare bine intentionata din partea lor?
In ghidul de la Auschwitz, dar si in alte surse, se afirma ca motivul pentru care e atat de dificil a se stabili cu exactitate cifra reala a mortilor de la Auschwitz este distrugerea de catre nazisti a documentelor.
Acest concept mi-a fost repetat si de dr. Piper.
– Cine, initial, a sustinut cifra de 4 milioane de oameni ucisi la Auschwitz?
– A fost estimata de sovietici, deoarece documentele originale fusesera distruse de catre germani.
De fapt, documentele lagarului au fost pastrate de sovietici si facute publice abia in 1989. Aceste documente n-au fost distruse de nazisti.
Cred ca putem presupune ca, in toti acesti ani, in care sovieticii au sustinut cifra exagerata, stiau ca au acele documente in posesia lor.
De asemeni, putem analiza si acuzatiile discreditate facute de catre sovietici si sustinute de catre aliati la Procesul de la Nuremberg.
Sovieticii sustineau ca existau “camere cu aburi” pentru ucis detinuti la Treblinka in Polonia. Acum, binenteles ca aceasta acuzatie a fost retrasa.
De asemeni, retrase sunt si acuzatiile despre “camerele electrice”.

Cel mai interesant: sovieticii sunt cei care au sustinut la Nuremberg ca nazistii, nu sovieticii, sunt responsabili pentru uciderea miilor de ofiteri polonezi in infamul masacrul din padurea Katyn. Intre timp, sovieticii au admis ca ei sunt responsabili, iar marea majoritate a istoricilor legitimi au stiut asta mereu, insa la Nuremberg sovieticii au afirmat ca nazistii au mituit sau amenintat persoane pentru a-i acuza in mod fals pe sovietici.

Iar acum, povestile atroce naziste discreditate (lampile din piele umana, etc.) ce au fost prezentate drept fapte.
De asemeni, o acuzatie de neînchipuit, a fost că naziştii au exterminat 20.000 de evrei cu o bombă atomică. De asemeni, prezentat drept fapt, a fost şi povestea despre săpunul făcut de nazişti din evrei. S-o examinăm pe aceasta ceva mai în detaliu. Sovieticii chiar au prezentat la procesul de la Nuremberg săpun din evrei, însă astăzi, experti în Holocaust precum Raul Hilberg, Yehuda Bauer şi Debrah Lipstad sunt de acord că aceste acuzatii sunt fără acoperire.
Să fim ceva mai precişi aici. Simon Wiesenthal, probabil unul dintre cele mai cunoscute persoane din arena Holocaustului, a scris în 1946 o serie de articole pentru un ziar evreiesc din Austria despre cutiile cu săpun din evrei.
„Pe cutii erau initialele G.P.E., grasime pură de evreu. Aceste cutii erau destinate celor din Waffen-SS. Ambalajul releva cu cinism că acel săpun era făcut din evrei. Lumea civilizată s-ar putea să nu creadă bucuria cu care naziştii şi femeile lor din Guvernul General se gândeau la acest săpun. În fiecare bucată de săpun ei vedeau un evreu ce fusese pus acolo în mod magic, pentru a preveni astfel aparitia unui nou Freud, Ehrlich sau Einstein”.

Nu e greu de imaginat un astfel de comportament diabolic dupa decenii in care astfel de nemernici nazisti au fost prezentati la cinema sau la televiziune. Povestea săpunului este, de asemeni, imortalizată în best-sellerul lui Wiliam Shirer “Ridicarea şi căderea celui de-al treilea Reich”, precum şi în alte nenumarate articole, carti sau manuale de istorie.
Putem însă vorbi cu certitudine totală despre aceste atrocităti incredibile? În zilele noastre, experti în Holocaust sunt la fel de fermi precum Wiesenthal şi Shirer în ceea ce priveşte povestea săpunului. Doar că ei sustin că nu e adevărată!
În 1981, profesoara de istorie evreiască modernă şi expertă în Holocaust, Debrah Lipstadt, a scris într-o scrisoare către «Los Angeles Times»: „Adevărul este că naziştii nu au folosit niciodată corpurile evreilor, sau ale altora, pentru producerea de săpun. Zvonul despre săpun a existat atât în timpul, cât şi după război. E posibil să-şi aibă sursa în poveştile despre fabricile de cadavre din timpul Primului Război Mondial… Zvonurile despre săpun au fost investigate în mod conştiincios după război şi s-au dovedit a fi false”.

E cat se poate de clar! Shmuel Krakowski, director al arhivelor de la Centrul evreiesc pentru Holocaust, afirma intr-un articol din Chicago Tribune intitulat “O credinta a Holocaustului lamurita” ca “istoricii au concluzionat ca
sapunul nu era facut din grasime umana”.

Acum, am cateva intrebari:
1. I-a spus cineva lui Simon Wiesenthal ca se inseala?
2. Daca n-a fost nici un sapun facut din evrei, inseamna ca “sapunul” de la Nuremberg si declaratiile despre sapunul uman de la Nuremberg sunt false.
3. Debrah Lipstadt vorbeşte despre o investigare conştiincioasă a poveştii despre săpun, iar Shmuel Krakowski spune că istoricii au concluzionat că povestea despre săpun este falsă.

Vorbind despre o investigaţie conştiincioasă şi despre consens în rândul istoricilor. Lipstadt şi Krakowski au renunţat la povestea cu săpunul, rămânând însă fideli poveştii oficiale a Holocaustului. Este însă această încredere justificată? Nu numai că povestea săpunului n-a fost conştiincios analizată şi respinsă după război, dar chiar şi astăzi nu există un consens printre istorici şi experţi cu privire la povestea săpunului.
În 1991, scriitorul la «Village Voice Nach Winthal» încă mai vorbea despre săpunul din evrei pe care l-a văzut cu ochii lui.

Cât despre dr. Piper, el încă mai susţine această discreditată poveste.
– Au existat încercări pentru a utiliza carnea umană pentru săpun în alte lagăre de concentrare, Stutthof, în Danzig.
– Deci acolo se făceau?
– Au fost făcute astfel de încercări.

După cum puteţi vedea, experţii în Holocaust se dovedesc a fi ipocriţi când îţi spun că nu e cazul să pui la îndoială istoria Holocaustului, deoarece a fost dovedită deja fără urmă de îndoială. Nu e cazul să sugerez că povestea despre săpun ar fi singurul aspect asupra căruia experţii nu cad de acord. Chiar dacă prezintă un front comun în a susţine ideea “camerei de gazare”, mulţi dintre ei au realizat că există puţine documente în favoarea ei, ceea ce ne aduce la adevăratul mit al Holocaustului.
Mitul este că existenţa şi utilizarea “camerei de cazare” criminală ar fi foarte bine documentată. De fapt, chestia care m-a făcut să fiu interesat de acest subiect a fost lipsa documentelor în favoarea “camerei de gazare” în lucrările standard despre Holocaust, precum şi contradicţiile, şi presupunerile din dovezile prezentate.
Până acum, am amintit de mai multe ori cartea lui Jean-Claude Pressac. Această carte a fost publicată în 1989 de către vânătorul de naziştii Claresfield şi prezentată ca fiind respingerea finală a revizioniştilor.

În această carte, Pressac oferă această condamnare totală a ceea ce este numită istoria tradiţională a Holocaustului de către istoricii tradiţionali. Pressac spune că această carte ”demonstrează corupţia totală a istoriei oficiale, istorie bazată, în cea mai mare parte, pe mărturii făcute după dispoziţia de moment, truncate pentru a obţine un adevăr arbitrar şi presărata cu câteva documente germane fără valoare şi fără corelaţie între ele“.

Tot în 1989, profesorul evreu de la Princestown şi refugiat din Europa lui Hitler, Arnold Meier, scria în cartea sa despre Holocaust că „sursele pentru a studia camerele de gazare sunt rare şi nedemne de încredere“. Meier scrie, de asemenea, că la Auschwitz mai mulţi evrei au murit din cauze naturale decât din găzari sau împuşcări. Cartea sa a supărat alţi experţi ai Holocaustului, care l-au numit de la ”periculos“ şi ”urât“, până la ”pervers al Holocaustului“.
Ce vreau eu sa spun e ca, atunci cand expertii iti zic ca nu mai e loc pentru dezbateri in privinta povestii despre “camera de gazare”, de fapt iti ascund ca ei o dezbat intre ei destul de des.

Într-adevăr, perspectiva dovezilor frauduloase despre Holocaust furnizate de sovietici s-a făcut vizibilă în evenimente mai recente, precum acuzarea ucrainianului-american John Demjanjuk, a cărui condamnare a fost bazată pe dovezi false ale sovieticilor.
Şi pentru că vorbim despre dovezi frauduloase, anumiţi experţi în Holocaust se pare că au probleme în a face diferenţa între ceea ce e contrafăcut şi ceea ce e real.

Usa de la AuschwitzNe vom întorce pentru puţin la Jean-Claude Pressac. Aici ne prezintă o fotografie a unei uşi speciale pentru gaz de la o cameră de dezinfecţie, despre care afirmă că sovieticii au prezentat-o în mod fals ca aparţinând unei camere de gazare, însă, câteva pagini mai departe ne arată o uşă despre care susţine că este o uşă autentică de la o cameră de gazare, datorită grilajului metalic semisferic ce protejează vizorul. Pressac oferă această uşă ca dovadă ca uciderile prin gazare s-au petrecut. Doar că există o întrebare fără răspuns: de unde ştie el că această uşă nu e tot o înscenare a sovieticilor? Dacă admitem că sovieticii s-au dedat la înscenări şi reconstrucţii, cum putem face diferenţa între ce e real şi ce nu?

În cazul acelei presupuse veritabile uşi cu grilaj metalic în jurul vizorului, l-am întrebat pe dr. Piper dacă pot să o văd şi eu.
– În cartea sa, Pressac are o fotografie a unei uşi speciale pentru gaz. Mai este pe aici? Mai există?
– Se află la Crematoriul I.
– Crematoriul I? Aş putea să o văd?
Ei bine, după interviu, am mers la biroul directorului, dr. Kees, şi am căutat în fiecare cameră din Crematoriul I, dar n-am găsit uşa pe care o căutam. Nimeni nu ştie unde este, bănuiesc că a dispărut pur şi simplu. Deci, pentru a răspunde întrebării despre precedentele probleme de încredere în sovietici, cred că am stabilit că nu putem accepta absolut nimic doar pe încredere, deoarece dovezi certificate ca fiind reale la un moment dat pot fi considerate falsuri la un altul.

Dovezi despre care ni s-a spus că sunt adevărate ar putea fi numite “reconstituiri”. Şi dacă experţii în Holocaust înşişi nu pot cădea de acord despre ce e real şi ce nu, cu siguranţă se dovedesc a fi ipocriţi când insistă ca gazările criminale nu pot fi puse la îndoială.

Cu toate aceste discuţii despre frauda sovietică, cred că e cazul să punem această problemă în perspectiva istorică corectă. Trăim vremurile în care fosta Uniune Sovietică s-a destrămat şi e OK ca atât liberalii, cât şi conservatorii, precum şi toţi ceilalţi, să vorbească de rău fostul stat comunist. Dar n-a fost mereu aşa. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, sovieticii erau mai mult decât un aliat militar. Propaganda lor anti-nazistă a fost acceptată de către aliaţi, deoarece le slujea propriilor interese.

Trebuie înţeles că Germania nazistă şi Rusia comunistă au avut o lungă bătălie propagandistică, atât înainte de pactul de neagresiune Hitler-Stalin, cât şi după, odată cu izbucnirea războiului. Atât Stalin, cât şi Hitler, erau oameni capabili şi chiar făcuţi pentru propagandă. Totuşi, vestigiile acceptării noastre faţă de propaganda comunistă stăruie şi astăzi.

Propaganda anti-nazista Adolf HitlerDe exemplu, când vedem un afiş german anti-comunist mai mult ca sigur îl vom trata ca pe propagandă paranoică anti-comunistă. Suntem însă la fel de condiţionaţi pentru a trata o lucrare similară sovietică drept propagandă paranoică anti-fascistă? Idee e că ar trebui să realizăm că propaganda lui Stalin anti-germană a fost la fel de virulentă precum propaganda anti-sovietică a lui Hitler. Însă, după victorie, sovieticii şi-au inclus propria propagandă în cărţile de istorie drept fapte. Însă toate acuzaţiile şi contra-acuzaţiile făcute în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial trebuie reexaminate din perspectiva actuală, a cunoştinţelor despre despotismul lui Stalin şi istoria dezinformărilor şi înşelăciunilor KGB-ului. Această reexaminare trebuie să includă şi acuzaţiile de genocid făcute împotriva naziştilor, în special avându-se în vedere că pentru Auschwitz, cât şi pentru celelalte lagăre de concentrare din Polonia, trebuie să ne bazăm pe informaţii furnizate de sovietici.
Si daca sovieticii au exagerat numarul mortilor de la Auschwitz, cine spune ca n-au facut la fel si pentru celalalte lagare? De ce ar fi exagerat despre Auschwitz de 4 ori si apoi sa fie brutal de onesti despre Treblinka?

Ar trebui adăugat că armata SUA şi departamentul SUA de propagandă nu au stat cu mâinile-n sân lăsându-i pe sovietici să se distreze doar ei cu propaganda despre atrocităţi. După război, s-a afirmat că în lagărul de la Dachau oamenii erau gazaţi. De fapt, armata a făcut câteva filme de propagandă pentru a susţine acest lucru. “…au fost sufocaţi în camere de gaz letale. Au fost convinşi să se dezbrace şi, sub pretextul duşului, le-au fost distribuite prosoape şi săpun”. Acum însă nu se mai susţine că ar fi murit vreodată cineva într-o cameră de gazare la Dachau. Este un caz clar de propagandă de război.

Executia Rudolf HoessAr mai trebui adăugat că britanicii au fost cei care au obţinut, prin tortură, mărturia lui Rudolf Hoess, comandantul de la Auschwitz, înainte de a-l preda sovieticilor şi polonezilor. Aceasta este confirmată într-o carte publicată în 1983 intitulată «Legiunile morţii» ce conţine amintirile sergentului britanic Bernard Clark care susţine că l-ar fi torturat pe Hoess pentru a obţine o confesiune de la el şi ameninţându-i familia.

Ceea ce ne aduce înapoi la Auschwitz. Aici, în spatele clădirii despre care am vorbit atât, presupusa cameră de gazare, Hoess a fost spânzurat pentru că a condus un lagăr de exterminare. Putem spune însă, acum, că a fost o sentinţă justă, cu dovada principală fiind confesiunea obţinută prin tortură şi un reconstituit adăpost anti-aerian? Probabil veţi răspunde că sentinţa a fost totuşi una corectă, de vreme ce Hoess a condus un lagăr de concentrare unde oamenii au murit, într-adevăr, în număr mare datorită bolilor şi malnutriţiei. Însă, dacă consideraţi deţinerea persoanelor pe motive rasiale o crimă ce merită spânzurătoarea, atunci ce ar fi trebuit făcut cu soldaţii americani care au condus lagărele noastre de concentrare în SUA pentru japonezii din America? Şi, dacă o să consideraţi conducerea unui lagăr cu un număr atât de mare de morţi o crimă ce merită pedepsită cu moartea, ce ar fi trebuit să i se facă generalului Einsenhover şi soldaţilor săi care au condus după război lagăre de prizonieri unde de la câteva sute de mii şi până la un milion de germani au murit datorită bolilor şi malnutriţiei?

Lagăre care l-au făcut pe locotenetul Ernest Fisher din Divizia 101 Aeropurtată şi fost istoric senior al Armatei SUA să remarce în cartea sa recentă “Alte pierderi” că “începând cu aprilie 1945, armata SUA şi cea franceză au ucis în mod accidental aproape un milion de oameni, marea majoritate a lor în lagărele americane. Ura lui Einsenhower, trecută prin lentilele birocraţiei americane complice, a produs oroarea lagărelor morţii neegalată de nimic altceva din istoria militară a SUA, o crimă de război enormă.

În mod clar, singurul lucru care separă Auschwitz de ceea ce aliaţii au făcut e conceptul de exterminare, de genocid, de “camere de gazare” criminale. Dacă elimini exterminarea din ecuaţia Auschwitz rămâi cu o tragedie, într-adevăr, dar nu cu o tragedie unică, ci o crimă de război duplicată de aliaţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Încât, întrebările noastre despre autenticitatea “camerei de gazare” din lagărul principal de la Auchwitz capată o importanţă sporită. A fost o adevărată cameră de gazare, sau un simplu adăpost anti-aerian refăcut ca să arate aşa? Şi, dacă nu am reuşit să găsim răspunsul final cu acest scurt documentar, cel puţin am arătat că e o întrebare firească, ce trebuie pusă. Şi, deşi s-ar putea să nu existe răspunsuri uşoare, un lucru e sigur: această chestiune este departe de a fi finalizată.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here