Care și ce ziceați?!

Rascoala de la 1907 - Octav BancilaÎn diverse, prea diverse, ipostaze, diverși, prea diverși indivizi, spun că nu se mai poate, că precum timpurile pe care le trăim nu au mai fost, la noi este ca la nimeni, că nu s-a mai pomenit …Ba bine că da! …Ba rău că da!
Iată o descriere obiectivă și imparțială, lucru rar pe atunci, lucru și mai rar acum, a situației din România de după răscoala din 1907.
O face un cetățean “ancorat în realitate” cât se putea de mult, care și-a permis detașarea, datorită inteligenței, poate datorită și unei moșteniri… în orice caz, și-a permis-o.
Tulbură asemănarea cu vremurile pe care le trăim. Am reținut doar acele fragmente care merg la marea potriveală cu timpul prezent.
1907 în România. 2013 în România. Acest text ar trebui să fie destul pentru cei care vor să ajungă la niște concluzii logice fără să riște să se pripească câtuși de puțin.
Prin urmare, partea proastă este că democrația nu a funcționat altfel vreodată în România decât în prezent (fragmentele reținute, care fac parte din textul 1907 din primăvară până’n toamnă, sunt valabile și pentru anii ’30) și partea și mai proastă e că nici nu va funcționa vreodată altfel.

„… În adevăr, poate că nici într’un Stat, din Europa cel puţin, nu există atîta extravagantă deosebire între realitate şi aparenţă, între fiinţă şi mască. (…)
Cruzimea interesului, comună lumii, se mai înăspreşte aici prin lipsa de solidaritate naţională, prin nesocotirea tradiţiilor şi opiniei publice, prin îndrăsneala ce o dau pe o parte coruptibilitatea administraţiei publice, pe de alta protecţia or a pavilionului străin, or a cine ştie cărei puternice Alianţe universale, şi printr’un manifest dispreţ brutal faţă de ţăranul incult, umilit şi îndelung-răbdător. Ce a rezultat din această sistemă ? Iată: 1. Scăpătarea atîtor proprietari mari, cari şi-au sporit cheltuielile pe măsura creşterilor arenzilor, înnecîndu-se în risipe de lux din ce în ce mai exagerate pe speranţa unei continue progresiuni a veniturilor; 2. Prosperitatea fenomenală a clasei arendaşilor mari şi, pe lîngă asta, avîntul prodigios al băncilor şi institutelor de credit, din cale afară disproporţionat cu o ţară agricolă; şi 3. Mizeria ţăranilor. Trebuia să fie aşa. Din stoarcerea forţelor acestora din urmă a resultat şi luxul nechibzuit al proprietarilor, şi înavuţirea nemăsurată a arendaşilor, şi cîştigurile enorme ale Băncilor, şi bacşişurile administraţiei publice şi, mai încă, ridicarea mereu crescîndă a veniturilor Statului.
Pe de-asupra acestei realităţi, ia să vedem acum ce politică, ce administraţie, ce cultură intelectuală se fac în acest Stat. Partidele politice, în înţelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noue de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în Romînia. Cele două aşa numite partide istorice care alternează la putere, nu sînt, în realitate decît două mari facţiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facţiunilor sînt mai mult sau mai puţin ambiţioşi politicieni. Fireşte că nu punem la îndoială nici patriotismul, nici curatele lor intenţiuni: “toţi, toţi, cum zice Antonius, sînt bărbaţi onorabili !” Iar clientela este plebea incapabilă de muncă şi ne-avînd ce munci, negustoraşi şi precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi electorali bătăuşi; apoi productul ibrid al şcoalelor de toate gradele, intelectualii semiculţi, avocaţi şi avocăţei, profesori, dascăli şi dăscălaşi, popi libercugetători şi răspopiţi, învăţători analfabeţi – toţi teoreticieni de berărie; – după aceştia, mari funcţionari şi impiegaţi mititei, în imensa lor majoritate amovibili. (…)
Administraţia e compusă din două mari armate. Una stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămînzind în opoziţie. (…)
A căzut un guvern şi a venit altul, îndată, toată administraţia ţării, şi cea de Stat, şi cea de judeţ, şi cea comunală -de la prefecţi şi secretari generali de ministere, pînă la cel din urmă agent de poliţie şi pînă la moaşa de mahala – se înlocueşte,… pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămînzii trec la masă, sătuii la penitenţă. Şi asta aşa mereu şi pe rînd din trei în trei ani, ba şi mai des uneori.
De la o administraţie astfel recrutată şi constituită pe termene provizorii, se înţelege că numai seriozitate şi scrupuluri nu se pot pretinde. (…) Şi oamenilor de afaceri asta trebue să le convină; în aşa stare de lucruri, numai astfel pot exploata fără nicio sfiială- poate nedreptăţi mare pe mic, poate înşela mic pe mare, – puţini reducînd în mizerie pe mulţi. Rar, din cînd în cînd, ca pentru paradă de lux, se aruncă un homme á la mer – cine ştie ce nenorocit agent care, lipsit de cel mai elementar tact, a făcut prea brutal o flagrantă delapidare sau s’a lăsat prea stîngăceşte mituit. Încolo, sistema lucrează fără supărare pe toată linia, afară de netăgăduite rare excepţii onorabile. De aceea, cu un zîmbet plin de amărăciune, Romînul numeşte ţara lui patria bacşişului şi hatîrului. Cu aşa parlamente se fac legi peste legi – cu aşa administraţie se aplică. Justiţia ?… Judecătorii de pace şi membrii tribunalelor de primă instanţă, afară de prezidenţi, sînt amovibili, ca şi agenţii şi funcţionarii ordinari. În justiţie, poporul n’are încredere; ea are, astfel, autoritate, dar nu şi prestigiu; şi între această justiţie fără prestigiu şi poporul sceptic, se resfaţă formidabila şi excesiv numeroasa clasă a avocaţilor – cea mai prosperă în Romînia…. Avocaţii constituiesc grosul intelectualilor; clasa lor este pepiniera cea mare a bărbaţilor de Stat. Să vedem acuma cum se fac în Statul romîn educaţia şi cultura publică, în ce scop se fac şi ce rezultate dau.
Toate şcoalele, de la cele populare pînă la Universităţi – şcoale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moaşe, de muzică, de alte arte, facultăţi de toate ramurile culturii înalte – toate dau mai mult sau mai puţin d’emblée absolvenţilor lor drepturi la dignităţi şi funcţiuni publice. Astfel şcoala romînă, în loc de la fi un mijloc de educaţiune şi cultură a poporului şi a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întîietate între cetăţenii, de eftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi şi privilegii. Şi din ce în ce, din gradul cel mai de jos pînă la cel de sus, şcoalele sînt nişte fabrici de funcţionari, de salariaţi publici şi de avocaţi – o pletoră de semidocţi, fără caractere, fără omenie, adevăraţi cavaleri de industrie intelectuală, cărora le trebuesc numai decît onoruri cît de multe fără nuciun merit şi cîştig cît de mare fără multă osteneală.
Aceste fabrici alimentează oligarchia publică ce stăpîneşte exclusiv ţara romînească. Din aceste fabrici ese şi se premeneşte şi creşte, în oarba luptă de concurenţă pentru repurtarea rangurilor, distincţiunilor şi profiturilor, oligarchia de aventură. An cu an apar proaspeţi pe arena publică, în poze teatrale, teoreticienii, reformatorii şi patrioţii, placizii făuritori de sisteme noue, instigatorii exaltaţi, şovinişti, naţionalişti, iredentişti, antisemiţi, xenofagi, călărind pe întrecute fiecare pe calul său de bătaie, spre uimirea naivei trîndavei plebe, servanta oligarchiei. Familiile sîrmane din plebea orăşenească, lipsite de orce mijloace de producţie, trăind din mică precupeţie, or din slujbe sau slujbuşoare, or din cîrciumăritul de mahala, ori din meserii mai puţin uşor de mărturisit – toate aspiră, graţie şcoalelor naţionale, să-şi vadă copiii cît mai degrabă, după vîrsta majoratului, în cel mai rău caz funcţionari; în cel mai bun, măcar deputaţi ministeriabili, dacă nu chiar miniştri…. Şi, ca la cele mai absurde loterii, şi aci, nu toate iluziile sînt amăgite.
Aşa se recrutează oligarchia care stăpîneşte ţara romînească. Nu este o oligarchie măcar statornică, de tradiţie istorică, de bravură, de obligaţiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarchie mutabilă, de perpetuă premeneală, accesibilă oricui prin nemereală, prin loterie, prin aventură. Îndrăzneală multă, lipsă de orce scrupuluri, renunţare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebue, şi puţintel noroc – şi cariera strălucită e gata. Aşa se face concurenţa; aşa se parvine; aşa se intră în rangurile nobiliare ale oligarchiei romîne. Astfel dar, nuciun salt social de la o generaţie la alta, oricît de enorm, nu este exclus. Dintr’un fiu de ţîrcovnic ese un bărbat de Stat care umple lumea cu personalitatea sa marcantă; dintr’un fiu de familie istorică, mari boeri pînă eri, ese un escroc, care moare victima viţiului, cînd a scăpat de puşcărie, graţie intervenţiei rudelor influente; dintr’un copil de cîrciumăraş, un avocat ilustru, care, în cîţiva ani, din sărac lipit, ajunge milionar; dintr’un fiu al unui ministru remarcabil, un mititel agitator, trepăduş electoral, la solda unui ambiţios politic deja ajuns la culme, fost odinioară fecior în casă la casa răposatului ministru.
Asta, în ţara romînească, se numeşte cu tot seriosul sistemă democratică… Şi oligarchia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz fals-cultă, pe cît de incapabilă de producţie utilă or de gîndire, pe atît de lacomă la cîştiguri şi onoruri, îşi arogă puterea întreagă a Statului: cu o crudă şi revoltătoare neobrăzare, ea tăgăduieşte ţăranilor (imensei mase, supusă şi cuminte producătoare a avuţiei naţionale), sub pretextul ignoranţei şi lipsei lor de maturitate politică, orce drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cîrmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor. Împărţită în două bande… bande mai nesocotite decît nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenire, fără frică de Dumnezeu , – această oligarchie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut eri, preface mîine legile făcute azi, ca poimîine să le calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decît numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numite aci democratice.
Se ‘nţelege de la sine că tot ce spunem şi aci priveşte generalitatea; fireşte, între politicienii romîni şi în rîndurile profesiunilor liberale, se găsesc şi mulţi oameni de inimă, de caracter şi de ispravă; ei văd şi deplîng, ca şi noi, răul patriei; dar, perduţi în mulţimea celor răi n’au puterea să răstoarne blestemata sistemă, în care sînt ţinuţi captivi, cu zălogirea intereselor lor vitale…
(…) Cele două facţiuni se pot perinda la putere an de an, spre a decreta pe ‘ntrecute fel-de-fel de paliative; răul va rămînea; va coace, cu cît mai năbuşit cu atît mai profund, şi va isbucni periodic şi din ce în ce mai grozav, pînă la o statornicire adevărat sănătoasă sau la un desăvîrşit desastru – fiindcă despotismul bizantin al oligarchiei de strînsură nu mai poate fi de suferit.
(…) Şopte şi intrigi de culise; sfori şi sforicele, cît mai subţiri dacă trebuesc, cît mai groase dacă merg; emulaţie de subtile ergoterii bizantine pe faţă; concurs de pişicherlîcuri pe la spate; adevărul curat, strecurat la ureche cu acele clipeli din ochi şi cu acel tremur de buză, caracteristice minciunii; minciuna rostită tare în vileag cu glaciala neşovăire, pecetea sfîntului adevăr…
(…) În cluburi sumptuoase, unde se aruncă pe o carte arenda unui vast domeniu; în cabinete particulare, unde un mic souper fin se plăteşte cu preţul cîtorva chile de mălaiu; în berării populare, unde meschini impiegaţi asvîrl într’o seară la chef leafa-le pe o săptămînă; în cîrciumi de mahala, unde se strîng hăitaşii electorali să se cinstească cu tulburel nou prefăcut din vechiu; – pe căile publice – la colţul bulevardului, sub splendoarea lampelor electrice, sau la răspîntia depărtată, sub licărirea unui felinar afumat; în tramvaiu, pe jos, în muscal cu cauciuc; în vagon-lits, în clasa a doua or atreia; – dela spuma oligarchiei pînă la drojdia clientelei – toţi roiesc şi forfotesc… Şoptesc, discută, şi perorează şi isbucnesc şi pun lumea la cale, – gîndind la… persoane; vorbind de… persoane; aplaudînd sau condamnînd… persoane; expulsînd sau decorînd… persoane; exaltînd sau calomniind… persoane !…Persoane şi iar persoane ! Fireşte, sistema trebue să fie consecuentă. Aci, lumea e a persoanelor, nu persoanele sunt ale lumii… Aci sunt slujbe pentru slujbaşi, nu slujbaşi pentru slujbe; bisericii pentru popi şi paracliseri, nu paracliseri şi popi pentru biserici; gîşte pentru hahami, nu hahami pentru gîşte; catedre pentru profesori, nu profesori pentru catedre… Aci e, înfine o patrie pentru patrioţi, nu patrioţi pentru o patrie…
Fireşte iarăşi cu reserva multor excepţiuni onorabile, netăgăduit oamenii de ispravă, nomoliţi în nenorocita sistemă politică şi socială… Acestea toate se petrec d’asupra pe o pojghiţă foarte subţire, subţire detot, gata să crape sub prea grea apăsare… În acelaş timp, de-desubt, în adînc, clocotesc aproape cinci milioane de creaturi umane, sufletele ofensate de prea îndelungată obijduire. Minţile cari au început şi ele să lumineze, le ard de gîndul răsturnării uzurpatorilor, de dorul cuceririi unei părţi măcar din stăpînirea intereselor şi destinelor proprii… Acolo, pe cînd d’asupra se ‘nvîrteşte tot cu mai mult avînt veselul cancan fără soluţiune; acolo, în adînc, gem uriaşe nevoi materiale şi morale ale unui popor întreg – singura temelie, singura realitate, singura raţiune de a fi a Statului naţional romîn…”

Textul este scris de Caragiale în 1907. Nu era câtuși de puțin amuzant, ci cât se poate de realist. În afară de detaliile legate de limbaj, ce mai trebuie schimbat în acest material de presă pentru a descrie realitatea prezentă?! Prea puțin, cred eu.

Textul integral în puteţi citi aici: 1907 din primăvară până’n toamnă

Loading...
loading...

12 COMENTARII

  1. Intersant comentariul dar SEC ! Sîntem tot mai moralişti ca şi cum persoanele sau grupul de interese pe care-l criticaţi aici,dpă aflarea oprobiului la care este supus,va avea o ilumiunare şi îşi va recunoaşte vina-NICIODATĂ ASTA N.U. SE VA ÎNTÎMPLA- e ca în bancul ăla cu ursu . fără a fi mai incisivi,a da nume şi aduce dovezi ,nu facem decît să ne plîngem unii altora .Au obrazul pre,muult prea gros pentru a deveni reactivi la acuzele ce li se aduc. Noi vom rămîne în continuare să-i criticăm,parodiem,polemizăm,iar ei SE VOR PREFACE CĂ NU DESWPRE EI E ZICEREA ŞI-ŞI VOR VEDEA NEABĂTUT DE PLANUL TACIT ADMIS,în pofida declaraţiilor sforăitoare de pe la televiziuni. Asta se re-întîmplă cu buldogul, blaga,gorghiu …..care parcă au amnezie şi ne prostesc pe faţă de cît de luptători pentru interesul naţional vor fi ei….bla….bla…bla….. MERITOCRAŢIA ESTE SALVAREA NOASTRĂ-FĂRĂ PARTIDE ŞI POLITICI DEFAVORABILE POPORULUI ROMÂN ,FĂRĂ LIMBA DE LEMN, FĂRĂ TOATE FIGURILE CARE ASTĂZI DAU LECŢII PE LA TELEVIZOR ŞI TOCMAI EI SÎNT VINOVAŢII . DACĂ NU VOM ALEGE DIN RÎNDUL OAMENILOR CARE ÎN COMUNITATEA LOR S-AU DOVEDIT DESTOINICI,CINSTIŢI CU EI ŞI COMUNITATEA LOR PRIN FAPTELE CARE ÎI CARACTERIZEAZĂ ,DACĂ NU VOM DETECTA DIN RÎNDUL NOSTRU PE ACESTE PERSOANE,TOT AŞA VOM FI PROSTIŢI ŞI DE ACUM ÎNCOLO. Din acest motiv propun ca pentru alegerile care vor avea loc în 2016 să se tipărească pe lîngă partidele care vor ciolanul şi un dreptunghi în care să fie tipărită opţiunea de vot MIŞCAREA MERITOCRATICĂ -TIMP ÎN CARE PÎNĂ ATUNCI SĂ IDENTIFICĂM ÎN COMUNITĂŢILE NOASTRE OAMENII POSIBILI LIDERI ÎN CARE SĂ NE PUNEM ÎNCREDEREA. Situl http://www.miscareameritocratica.ro – sau http://www.meritocraţia.ro vă aduc multe informaţii despre ce este cu adevărat această mişcare populară,fără conotaţii politice,de o totală transparenţă,cu posibilitate PARTICIPATIVĂ LA ACTUL DE CONDUCERE DE CĂTRE ORICE CETĂŢEAN CARE ADUCE O IDEE,O INVENŢIE,INOVAŢIE,UN MOD MULTIFAŢETAT AL FORMELOR DE EXPRESIE ŞI BUNĂ CORELAŢIONARE ÎNTRE OAMENII DIN COMUNITATE SAU LA NIVEL NAŢIONAL . AŞTEPT ŞI OPINIA Dvs. DEOARECE AŞA N.U SE MAI POATE ! VĂ MULŢUMESC. GeorgedeDrobeta. http://www.mwritocraţia.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.