Genialitatea lui Chavez

Hugo Rafael Chvez Fras

Preşedintele Chavez a prezentat în faţa Parlamentului Venezuelei Raportul activităţii realizate în 2011 şi programul pentru anul acesta. După ce a îndeplinit riguros formalităţile cerute de această importantă acţiune, a vorbit în Adunarea autorităţilor oficiale ale Statului, parlamentarilor din toate partidele şi simpatizanţilor şi adversarilor pe care ţara i-a reunit în cel mai solemn act.
Liderul bolivarian a fost amabil şi respectuos cu toţi cei prezenţi, cum este el de obicei. Dacă cineva cerea să ia cuvântul pentru vreo clarificare, îi dădea imediat această posibilitate. Când o parlamentară, care nu-l salutase amabil ca ceilalţi adversari, i-a cerut să vorbească, şi-a întrerupt raportul şi i-a cedat cuvântul, cu un gest de mare înălţime politică. Mi-a atras atenţia duritatea extremă cu care Preşedintele a fost luat la rost cu fraze care au pus la încercare cavalerismul şi sângele rece. Era o incontestabilă ofensă, deşi nu aceasta a fost intenţia parlamentarei. Numai el a fost capabil să răspundă cu seninătate la insultantul calificativ de ”hoţ” pe care ea l-a folosit pentru a judeca conduita Preşedintelui pentru nişte legi şi măsuri adoptate.

După ce s-a asigurat de înţelesul exact al termenului folosit, a răspuns la cererea individuală a unei dezbateri cu o frază elegantă şi paşnică: „Acvila nu vânează muşte”, şi, fără a mai adăuga vreun cuvânt, şi-a continuat calm expunerea.
A fost o dovadă neîntrecută de minte agilă şi autocontrol. Altă femeie, de condiţie umilă, în cuvinte emoţionante şi profunde, şi-a exprimat uimirea pentru ceea ce văzuse şi a făcut să izbucnească în aplauze imensa majoritate prezentă acolo, care era formată din toţi prietenii şi mulţi dintre adversarii Preşedintelui.
Peste nouă ore a investit Chavez în discursul de dare de seamă fără să scadă interesul suscitat de cuvintele lui şi, poate datorită incidentului, a fost ascultat de un număr incalculabil de oameni. Pentru mine, care de multe ori am abordat probleme arzătoare în discursuri lungi făcând un efort maxim pentru ca ideile pe care voiam să le transmit să fie înţelese, nu reuşesc să-mi explic cum acel soldat de origine modestă era capabil să menţină cu mintea agilă şi inegalabil talent asemenea desfăşurare oratorică fără să-şi piardă vocea şi nici să-i scadă forţa.
Politica pentru mine este bătălia amplă şi hotărâtă de idei. Publicitatea este treaba publiciştilor, care poate cunosc tehnicile pentru a face ca ascultătorii, spectatorii şi cititorii să facă ce li se zice. Dacă asemenea ştiinţă, artă, sau cum s-o fi chemând, este folosită pentru binele oamenilor, ar merita respect; acelaşi pe care-l merită cei care-i învaţă pe oameni obiceiul de a gândi.
Pe scena Venezuelei se dă azi o mare bătălie. Inamicii interni şi externi ai revoluţiei preferă haosul, cum afirmă Chavez, în locul unei dezvoltări juste, ordonate şi paşnice a ţării. Obişnuit să analizez faptele petrecute timp de jumătate de secol şi să observ de fiecare dată cu mai multe elemente de judecată istoria timpului nostru şi comportamentul uman, înveţi aproape să prezici desfăşurarea viitoare a evenimentelor.
A promova o revoluţie profundă nu este o treabă uşoară în Venezuela, o ţară cu o istorie glorioasă, dar imens de bogată în resurse de necesitate vitală pentru puterile imperialiste care au trasat şi trasează încă jaloane în lume.
Lideri politici de tipul lui Romulo Betancourt şi Carlos Andres Perez erau lipsiţi de calităţi personale minime pentru a îndeplini această sarcină. Primul mai era şi excesiv de vanitos şi ipocrit. Posibilităţi a avut cu prisosinţă pentru a cunoaşte realitatea venezueliană. În tinereţe fusese membru al Biroului Politic al Partidului Comunist din Costa Rica. Cunoştea foarte bine istoria Americii Latine şi rolul imperialismului, indicii de sărăcie şi jaful nemilos al resurselor naturale ale continentului. Nu putea să ignore că, într-o ţară imens de bogată ca Venezuela, majoritatea poporului trăia în sărăcie extremă. Materialele filmate există în arhive şi constituie dovezi incontestabile ale acelor realităţi.
Aşa cum a explicat de atâtea ori Chavez, Venezuela, timp de peste jumătate de secol, a fost cel mai mare exportator de petrol din lume; nave de război europene şi ianchee, la începutul secolului XX, au intervenit în sprijinirea unui guvern ilegal şi tiranic care a predat ţara monopolurilor străine. Este bine cunoscut că fonduri incalculabile au ieşit ca să îngroaşe patrimoniul monopolurilor şi ale oligarhiei venezueliene.
Pentru mine este de-ajuns să amintesc că atunci când am vizitat pentru prima dată Venezuela, după triumful Revoluţiei, pentru a mulţumi pentru simpatia şi sprijinul acordat luptei noastre, petrolul valora abia 2 dolari barilul.
Când am călătorit mai apoi pentru a asista la instalarea lui Chavez, în ziua în care a jurat pe ”Constituţia muribundă” pe care o susţinea Calderas, petrolul valora 7 dolari barilul, în ciuda celor 40 de ani scurşi de la prima vizită şi aproape 30 de ani de când ”prea-merituosul” Richard Nixon declarase că acoperirea metalică a dolarului nu mai există şi Statele Unite au început să cumpere lumea cu hârtii. Timp de un secol, ţara a fost furnizoarea de combustibil ieftin pentru economia imperiului şi exportatoare netă de capital în ţările dezvoltate şi bogate.
De ce au durat peste jumătate de secol aceste realităţi odioase?
Ofiţerii Forţelor Armate din America Latină aveau şcolile lor privilegiate în Statele Unite, unde campionii olimpici ai democraţiilor îi educau la cursuri speciale destinate păstrării ordinii imperialiste şi burgheze. Loviturile de stat erau binevenite întotdeauna dacă erau destinate ”apărării democraţiei”, păstrării şi garantării ordinii odioase, în alianţă cu oligarhiile; dacă electorii ştiau sau nu să scrie şi să citească, dacă aveau sau nu locuinţă, loc de muncă, servicii medicale şi educaţie, astea n-aveau importanţă, atâta timp cât dreptul sacru la proprietate era susţinut.

Chavez explică aceste realităţi în mod magistral. Nimeni nu cunoaşte mai bine ca el ce se întâmpla în ţările noastre.
Ce era încă mai rău, caracterul sofisticat al armelor, complexitatea în exploatare şi folosirea armamentului modern care necesită ani de ucenicie, iar formarea specialiştilor de înaltă calificare, preţul aproape inaccesibil al acestora pentru economiile debile ale continentului, crea un mecanism superior de subordonare şi dependenţă. Guvernul Statelor Unite, prin mecanismele care nici măcar nu consultau guvernele, trasa jaloanele şi determina politici pentru militari. Tehnicile cele mai sofisticate de tortură se transmiteau aşa-numitelor corpuri de securitate pentru a interoga pe cei care se revoltau contra sistemului imund şi respingător de înfometare şi exploatare.
În ciuda acestui fapt, nu puţini ofiţeri oneşti, sătui de atâta neruşinare, au încercat cu curaj să eradicheze acea ruşinoasă trădare a istoriei luptelor noastre pentru independenţă.
În Argentina, Juan Domingo Peron, ofiţer al armatei, a fost capabil să proiecteze o politică independentă şi cu caracter muncitoresc în ţara sa. O sângeroasă lovitură militară l-a răsturnat, l-au expulzat din ţară şi l-au ţinut în exil din 1955 până în 1973. Ani mai târziu, sub egida iancheilor, au luat din nou cu asalt puterea, au asasinat, torturat şi făcut să dispară zeci de mii de argentinieni şi n-au fost nici măcar în stare să apere ţara în războiul colonial contra Argentinei pe care Anglia l-a dezlănţuit cu ajutorul complice al Statelor Unite şi zbirul Augusto Pinochet, cu cohorta lui de ofiţeri fascişti formaţi în Şcoala Americilor.
La Santo Domingo, colonelul Francisco Camano Deno; în Peru, Generalul Velazco Alvarado; în Panama, Generalul Omar Torrijos şi în alte ţări căpitani şi ofiţeri care şi-au sacrificat viaţa anonim, au fost antiteza comportamentului trădător personificat de Somoza, Trujillo, Stroessner şi sângeroasele tiranii din Uruguay, El Salvador şi alte ţări din Centrul şi America de Sud. Militarii revoluţionari nu exprimau puncte de vedere teoretic elaborate în detaliu şi nimeni n-avea dreptul să le ceară aşa ceva, pentru că nu erau academicieni educaţi în politică, ci oameni cu simţul onoarei care îşi iubeau ţara.
Totuşi, trebuie văzut până unde sunt capabili să ajungă pe cărările revoluţiei oamenii cu caracter onest care resping injustiţia şi crima.
Venezuela constituie un strălucit exemplu al realului teoretic şi practic pe care militarii revoluţionari îl pot desfăşura în lupta pentru independenţa popoarelor noastre, aşa cum deja au făcut acum două secole sub geniala conducere a lui Simon Bolivar.
Chavez, un militar venezuelian de origină modestă, a pătruns furtunos în viaţa politică a Venezuelei inspirat de ideile libertadorului Americii. Despre Bolivar, izvor nesecat de inspiraţie, Marti a scris: „a câştigat bătălii sublime cu soldaţi desculţi şi pe jumătate dezbrăcaţi (…), niciodată nu s-a luptat atât de mult, nici atât de bine, în lume pentru libertate…”
„…de Bolivar – spunea el – se poate vorbi de pe un munte ca tribună (…) sau cu un mănunchi de popoare libere în pumn…”
„…ceea ce el n-a lăsat făcut, nu s-a mai făcut nici până astăzi, pentru că Bolivar mai are încă de făcut America.”
La peste jumătate de secol mai târziu, emblematicul şi laureatul poet Pablo Neruda scria despre Bolivar, un poem pe care Chavez îl repetă frecvent. În strofa finală spune:
„L-am cunoscut pe Bolivar într-o dimineaţă lungă,
La Madrid, în glasul Regimentului Cinci,
Tată, i-am spus, eşti sau nu eşti sau cine eşti?
Şi privind cazarma de pe Munte, a spus:
Mă deştept la fiecare o sută de ani,
când se deşteaptă poporul.”
Dar liderul bolivarian nu se mărgineşte să elaboreze teorie. Măsurile lui concrete nu se lasă aşteptate. Ţările caraibiene de limbă engleză, cărora modernele şi luxoasele vase de croazieră ianchee le disputau dreptul de a primi turişti în hotelurile lor, în restaurante şi centre de distracţie, nu de puţine ori proprietăţi străine, dar care, cel puţin, creau locuri de muncă, îi vor mulţumi mereu Venezuelei pentru combustibilul furnizat cu facilităţi speciale de plată, pe când barilul atingea preţuri care depăşeau 100 de dolari.
Micul stat Nicaragua, patria lui Sandino, ”General de Oameni liberi”, unde Agenţia Centrală de Inteligenţă, prin Luis Posada Carriles, după ce a fost scos dintr-o închisoare venezueliană, a organizat schimbul de arme pe droguri care a costat mii de vieţi şi mutilaţi din rândul acestui popor eroic, a primit, de asemenea, sprijinul solidar al Venezuelei. Sunt exemple fără precedent din istoria acestei emisfere.
Ruinătorul Acord de Liber Comerţ pe care iancheii vor să-l impună Americii Latine, cum au făcut cu Mexicul, ar transforma ţările latino-americane şi caraibiene nu numai în regiunea din lume unde se distribuie cel mai prost bogăţia, pentru că deja este aşa, ci şi într-o piaţă gigantică unde până şi porumbul şi alte alimente care sunt surse istorice de proteină vegetală şi animală ar fi înlocuite de culturile subvenţionate ale Statelor Unite, cum deja se întâmplă pe teritoriul mexican.
Automobilele de uz curent şi alte bunuri le elimină pe cele ale industriei mexicane; atât oraşele, cât şi satele pierd locuri de muncă, comerţul cu droguri şi arme creşte, tinerii aproape adolescenţi de 14 sau 15 ani, în număr crescând, sunt transformaţi în delincvenţi teribili. Niciodată nu s-a mai văzut ca un autobuz sau alt vehicol plin de pasageri, care chiar şi-au plătit transportul dintr-un loc în altul dincolo de frontieră în căutare de lucru, să fie sechestraţi şi eliminaţi masiv. Cifrele cunoscute cresc de la an la an. Peste 10.000 de persoane îşi pierd deja viaţa în fiecare an.
Nu este posibil să analizezi Revoluţia Bolivariană fără să iei în consideraţie aceste realităţi.
Forţele armate, în asemenea împrejurări sociale, se văd forţate la interminabile războaie cu mari cheltuieli.
Honduras nu este o ţară industrializată, financiară sau comercială, nici măcar un mare producător de droguri, totuşi unele dintre oraşele lui bat recordul de morţi prin violenţă din cauza drogurilor. Acolo, în schimb, există standardul unei importante baze a forţelor strategice ale Comando Sud al Statelor Unite. Ceea ce se petrece acolo şi se petrece deja în nu numai o ţară latino-americană este tabloul dantesc semnalat, din care unele ţări au început să iasă.

Dintre ele, şi în primul rând Venezuela, dar nu numai pentru că posedă importante resurse naturale, ci şi pentru că a salvat-o de la lăcomia insaţiabilă a transnaţionalelor străine şi a dezlănţuit considerabile forţe politice şi sociale capabile să atingă mari realizări. Venezuela de astăzi este alta, foarte diferită de cea pe care am cunoscut-o acum numai 12 ani, şi şi atunci m-a impresionat profund, văzând cum, ca pasărea Phoenix, renaşte din istorica cenuşă.
Făcând aluzie la misteriosul computer al lui Raul Reyes, în mâna Statelor Unite şi a CIA, plecând de la atacul organizat şi alimentat de ei pe teritoriul ecuadorian, care l-a asasinat pe înlocuitorul lui Marulanda şi pe câţiva tineri latino-americani dezarmaţi, au lansat versiunea cum că Chavez ar sprijini ”organizaţia narco-teroristă a FARC”. Adevăraţii terorişti şi narcotraficanţi din Columbia au fost paramilitarii care le furnizau traficanţilor americani drogurile, care se vând pe cea mai mare piaţă de stupefiante a lumii, Statele Unite.
N-am vorbit niciodată cu Marulanda, dar am vorbit cu scriitori şi intelectuali cinstiţi care l-au cunoscut bine. I-am analizat gândirea şi istoricul. Era, fără îndoială, un om curajos şi revoluţionar, lucru pe care nu ezit să-l afirm. Am explicat că nu coincideam cu el în concepţia tactică. După judecata mea, două sau trei mii de oameni ar fi fost mai mult ca suficient pentru a înfrânge pe teritoriul Columbiei o armată convenţională regulată. Eroarea lui era că se gândea la o armată revoluţionară înarmată cu aproape tot atâtea efective ca adversarul. Asta era extrem de costisitor şi virtual imposibil de realizat.
Astăzi tehnologia a schimbat multe aspecte ale războiului, formele de luptă, de asemenea, se schimbă. De fapt, confruntarea forţelor convenţionale, între puterile care posedă arma nucleară, a devenit imposibilă. Nu trebuie să ai cunoştinţele lui Albert Eistein, Stephen Hawking şi a mii de alţi savanţi ca s-o înţelegi. Este un pericol latent şi rezultatul se cunoaşte sau va trebui cunoscut. Fiinţele care gândesc ar putea întârzia milioane de ani până să mai populeze din nou planeta.
Cu toate astea, susţin datoria de a lupta, că este ceva înnăscut în om să caute soluţii care să-i permită o existenţă mai raţională şi demnă.
De când l-am cunoscut pe Chavez, deja la preşedinţia Venezuelei, din etapa finală a guvernului Pastrana, l-am văzut mereu interesat de pacea din Columbia, şi a facilitat reuniunile dintre guvernele şi revoluționarii columbieni care au avut ca sediu Cuba, să fie bineînţeles, pentru un acord adevărat de pace şi nu o capitulare.
Nu-mi amintesc să-l fi auzit vreodată pe Chavez să promoveze în Columbia altceva decât pacea, nici măcar nu l-a menţionat pe Raul Reyes. Întotdeauna am abordat alte teme. El îi apreciază în mod deosebit pe columbieni, milioane dintre ei trăiesc în Venezuela şi toţi beneficiază de măsurile sociale adoptate de Revoluţie, iar poporul din Columbia îl apreciază aproape tot atât cât în Venezuela.
Vreau să-mi exprim solidaritatea şi stima faţă de Generalul Henry Rangel Silva, Şeful Comandamentului Strategic Operaţional al Forţelor Armate, şi recent desemnat Ministru al Apărării al Republicii Bolivariene. Am avut onoarea să-l cunosc când, cu luni în urmă, l-a vizitat pe Chavez în Cuba. Am putut aprecia că este un bărbat inteligent şi sănătos, capabil şi, în acelaşi timp, modest. I-am ascultat discursul calm, curajos şi clar, care inspira încredere.
A condus organizarea paradei militare cea mai perfectă pe care am văzut-o a unei forţe militare latino-americane, care sperăm să slujească de încurajare şi exemplu pentru alte armate frăţeşti.
Iancheii n-au nimic de-a face cu această paradă şi n-ar fi capabili s-o facă mai bine.
Este extrem de nedrept să-l critici pe Chavez pentru resursele investite în armele excelente care au fost arătate acolo. Sunt sigur că niciodată nu le va folosi pentru a ataca o ţară frăţească. Armele, resursele şi cunoştinţele vor trebui să meargă pe drumul unităţii, pentru a forma în America, aşa cum a visat El Libertador, „…cea mai mare naţiune din lume, nu atât prin întindere şi bogăţie, cât prin libertatea şi gloria ei.”
Totul ne uneşte mai mult decât în Europa sau chiar Statele Unite, cu excepţia lipsei de independenţă care ne-a fost impusă timp de 200 de ani.

FIDEL CASTRO RUZ
25 ianuarie 2012
Ora 8:32 pm

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.