Hai la mentalitate!

Mentalitate Manipulare GandireCe fericire cu „mentalitatea” asta! E Dumnezeul ‘telectualilor. Dacă nu ar fi existat ar fi trebuit inventată… „pentru binele societăţii civile”¹, într-adevăr.
Nu-i cuvânt mai larg şi mai generos pentru orice trăncănel şcolit şi, mai ales, recunoscut ca atare. Zice de mentalitate şi toată lumea se uită la el ca la unul care ştie ce vorbeşte. E un termen miraculos, face cât o diplomă în psihologie.
Ia să urmăriţi! Vine careva şi vorbeşte despre „schimbarea mentalităţii” şi capătă un ascendent moral, ceva de invidiat. Apoi chiar nu mai contează ce spune, înainte de asta nici nu mai contează cine era. Dacă mai are şi vreun oarece în coada numelui, vreun „jurnalist”, vreun „analist”, vreun conţopist… Hocus-pocus-ul schimbării mentalităţii îi dă instantaneu o poziţie neştirbită şi de invidiat. Pentru că este un hocus-pocus care declanşează la grămadă toate complexele româneşti (care nu sunt puţine): că ne-am născut când ne-am născut, că trăim când trăim, că muncim cum muncim… Asupra tuturor celorlalţi acţionează un „Lăsaţi că stiţi voi!…” nerostit. Toţi sunt vinovaţi şi, dacă nu sunt destul de vinovaţi, sunt vinovaţi că s-au născut din părinţi vinovaţi… că au trăit 50 de ani sub comunism. Nimeni nu scapă. Şi apoi mai este… evidenţa: lucrurile stau aşa cum stau, deci sunteţi vinovaţi! E unul dintre puţinele lucruri asupra cărora trei români când se întâlnesc pot fi de acord.

Dar „mentalitatea”, în sensul în care e folosită expresia, le permite românilor un moment de sinceritate pe care şi l-au dorit şi l-ar mai dori, dar numai în aceleaşi condiţii: să îi cuprindă şi pe ceilalţi (pe toţi, dacă se poate), astfel încât el să nu poată fi identificabil, şi să nu se refere prea exact la un comportament anume, la o atitudine anume. Numai să nu se recunoască prea exact! E ca la demonstraţie, ca la miting: „Dacă ies alţii, vin şi eu. Dacă nu, n-am să ies eu de unul singur, că nu sunt eu chiar cel mai amărât”.

Pot să recunosc că am o mentalitate greşită, dar numai când nu este vorba despre mine. Este greşeala pe care a făcut-o Brucan – Dumnezeu …ştie ce are de făcut cu el -, când a vorbit despre „stupid people”. E printre primii, dacă nu chiar primul, care a folosit trucul cu schimbarea mentalităţii. Şi l-au ascultat toţi, sau mai toţi. Cine era sionistul înainte? Un comunist cu 30 – 40 de ani de teorie şi practică. Ce a spus el în afară de asta? Mai nimic. Trebuie să recunoaşteţi că toată lumea ar fi vrut ceva detalii de la el, ceva particularităţi, adică, într-un cuvânt, să poată spune că nu sunt ei, că nu se integrează. Dar „jidanul” a lăsat-o aşa şi a crăpat. Şi a avut dreptate… cel puţin în privinţa tuturor celor care l-au ascultat…
La asta vreau să mă refer eu, şi nu la aşa-zisa nevoie de a ne schimba mentalitatea. Pentru asta sunt destui. La „ieftineala” celui care foloseşte trucul şi la proasta lui… „mentalitate”. Parafrazând, zic: e lucrul despre care oamenii vorbesc cel mai mult atunci când nu ştiu despre ce vorbesc.
Ce-i drept, sună cât se poate de ştiinţific. Zice: „Domnule, nu se poate, trebuie să ne schimbăm această mentalitate!”. Lucrul cel mai plăcut e că termenul e folosit mai întotdeauna la comun: „Trebuie să ne schimbăm mentalitatea!”. Dar funcţionează atât de convenabil, că autoincluzându-te, te autoexcluzi. Tu, emitentul, tocmai ai comis gestul de a te autoexclude. E sigur şi precis că vorbeşti despre ceilalţi. Dar ceilalţi nu pot spune că nu vorbeşti şi despre tine, deşi realizează poate, cumva, că tocmai asta faci. E tare…
Pentru că musca e pe căciulă şi cine e prost să arunce primul cu piatra, nu se găseşte nimeni care să spună: „Poate tu. Eu am taman mentalitatea potrivită!”. Şi nici vreun abuz de sinceritate nu se poate produce într-un asemenea hal încât careva să spună: „Poate sunt idiot, imbecil, nu am caracter şi nici personalitate, sunt inconştient şi oportunist, dar am taman mentalitatea potrivită!”. Pentru că mentalitatea asta, în sine, înseamnă tot ce ţine de mental. Acesta este motivul pentru care cei care ştiu despre ce vorbesc, adică sociologii sau psihologii, se feresc să folosească termenul. Pentru că e prea vag şi prea complex. Chiar şi în cazul analizei unei singure persoane. D’ apoi să vorbeşti despre mentalitate colectivă…
Raportul e deja definit şi e incontestabil din prima: el o are, pe dumneaei, mentalitatea, ceilalţi nu! Ceilalţi tre’ să facă ceva, să lucreze la psihic, să se chinuie, să dea din mâini şi din picioare. Adică, într-un cuvânt, să se străduiască să îl egaleze pe fericit. Nimeni nu se încumetă să îl întrebe pe emitent: „Bre, da’ mata de unde te-ai înzestrat?! Nu cumva ai făcut frumos, la fel ca noi, pe vremea lui Ceauşescu? Nu cumva te-ai bucurat în 1989 de ce au făcut alţii? Nu cumva ţi-ai aruncat carnetul de membru de partid, nici măcar în 1989, ci în ’90, pretinzând, mai mult pentru tine, că nu îl găseşti? Nu cumva ai făcut compromisuri până ai uitat că le faci, până a devenit doar un mod de viaţă?” Alţi mulţi de … „Nu cumva…”. Şi, până la urmă… „Nu cumva doar mănânci rahat la televizor sau prin ziare?”
Dar la noi, locul din întreg universul în care se vorbeşte cel mai mult degeaba, mentalitatea e un termen de-a dreptul miraculos. E capital, el desparte apele, rupe lumile. Totul se explică prin mentalitate şi mentalitatea e în toate. Ieşi afară şi vezi numai mentalitate, cât cuprinde. Şi din mentalitate nu ai scăpare. N-ai cum, dom’le! „E-n toate, e-n cele ce sunt, şi-n cele ce mâine vor râde la soare…”
Funcţionează ca explicaţie, ca sursă pentru toate relele din România, precum este şi sursa binelui… celorlalţi. La noi mentalitatea e „rea”, la ceilalţi e „bună”. Celorlalţi, străinilor (europeni sau americani, în special), le putem recunoaşte greşeli, atitudini sau comportamente nepotrivite, sau, în cazuri cu totul excepţionale, că sunt de-a dreptul proşti. Niciodată că nu ar avea o mentalitate bună. Şi încă aici vorbesc despre românii ieşiţi prin lume şi nu despre cei care îi privesc pe străini ca pe nişte extratereştri şi ar fi în stare să le dea şi nevestele pentru puţină atenţie. La noi totul ţine de mentalitate. Şi asta nu are decât o singură explicaţie, şi anume una materială. Aceeaşi evidenţă… Doar ei trăiesc… bine. Prin urmare, ei ştiu bine, ei fac bine ce fac, ei gândesc bine…
Americanii, de exemplu, pot avea o educaţie (şi o imensă majoritate dintre ei o şi au) care nu le poate indica unde se află propriu continent pe Glob, dar au mentalitatea potrivită. Pot fi şi ignoranţi, dar şi aroganţi, în acelaşi timp (aşa cum mulţi dintre ei şi sunt), dar dacă au „mentalul” ăsta deosebit…
La noi, într-adevăr, nu se mai poate vorbi despre concepţii de viaţă, despre valori, credinţe, concepţii, comportament, cultură sau imagine, lucruri presupuse de această mentalitate, şi atunci se foloseşte un termen care nu înseamnă nimic, dar are pretenţia de a spune totul, după aceeaşi teorie a formelor fără fond care ne conduce întreaga viaţă acum. Iar asta mai ales pentru că cei care leorbăiesc despre mentalitatea asta, toţi fonfii, toţi flecarii, nu se pot apropia măcar de asemenea lucruri. Astea sunt mai uşor cuantificabile şi, mai ales, demonstrabile. Le ai sau nu le ai. Crezi în Dumnezeu, te duci la biserică! Eşti familist, nu îţi înşeli nevasta! Ai cultură, ştii!
Dar nu au lucrurile astea şi atunci spun „Lasă-mă domnule cu fleacurile! Eu vorbesc despre mentalitate, în general” – „Aaaa… Mă scuzaţi! Vă rog să continuaţi!”

¹ – Voltaire: „Dacă Dumnezeu nu ar exista, ar trebui inventat, pentru binele societăţii civile şi al statului”
Octavian Andronic Vorbe greleCitește și:
Repetitorii
Omul politic și adevărul
Separarea putorilor în stat
Cum(de) trăiesc tocșoiștii?
Loading...
loading...

3 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.