„Scutul teoretic al sufrajului universal și al principiilor liberale conduc lumea europeană la distrugerea civilizațiunii”

Timpul - Mihai EminescuCredem că destul am vorbit despre liberalismul nostru adevărat şi sincer. Odată calea croită prin chiar legea fundamentală a ţarii, toate inconvenientele unui sistem liberal, care – precum bine ştie orice birnic – este cu mult mai scump decât primitivul şi patriarhalul sistem de mai nainte.
Toate acele inconveniente zicem se pot înlătura prin muncă, căci sistemul libertăţilor e sistemul muncii. Asta am dori să intre odată în convingerea oricăruia: trebuie ca cetăţeanul să vază că fără muncă şi fără capitalizarea ei, adecă fără economie, nu există nici libertate. Cel care n-are nimic şi nu ştie să s-apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pane în mână, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau dacă ai strâns de pretutindeni grăunţele din care ea se hrăneşte.

Şi cam aşa-i cu omul: brutarul nu coace pentru cel ce n-are nimic, măcelarul nu taie pentru cel ce n-are cu ce cumpăra. Suntem deci liberali în puterea cuvântului, dar nu înţelegem ca cineva, exploatând ideile liberale, amăgind mulţimea, promiţându-i munţi de aur şi râuri de lapte fără muncă, să ajungă în fine a exploata acea mulţime chiar şi a o conduce din rău în mai rău. De aceea privim cu oarecare nevinovăţie şi cu mânile-n sân la vecinica discuţie între ziarele române asupra principiilor politice pretinse că conduc pe unul sau pe altul(… )

Caracterul general al acelor oameni e că vor să câştige fără muncă, că statul pentru ei e o materie de exploatat şi că ideile chiar ce le profesează în fiece zi sunt asemenea mijloace de exploatare a ţării şi a naţiei. Astfel se iveşte azi un grup, mâne alt grup, cari nu sunt în fond decât societăţi anonime ce pun un mic capital la mijloc pentru a izbuti într-o mare afacere: a veni la putere. E drept că sunt grupuri a căror ţintă nu este aceasta, pe cari le dezgustează acea febrilă activitate de a se mănţine sau de a ajunge la putere şi cari, chiar dacă doresc a veni la ea pentru a-şi realiza ideile şi a pune lucrurile p-o cale mai naturală şi mai cumpătată, nu sunt în stare a face mii de promisiuni mincinoase pentru a amăgi mulţimea.(…)

Acesta e răul fără leac al partidului conservator: neputinţa de-a spune minciuni, de-a face promisiuni deşerte, deşi prin ele mulţimea se amăgeşte. Adevărat că acest defect al partidului este o virtute, dar în orice caz e o virtute care-ngreuiază calea în loc de-a o netezi, căci poporul crede lesne celor ce-l amăgesc, e lesne măgulit de linguşirile demagogilor şi se lasă dezbrăcat de cel ce-i aruncă o frază frumoasă şi-l numeşte la tot momentul suveran, generos, mare, neîntrecut, unic pe faţa pământului.

Contra acestui rău a credinţei uşoare a mulţimii există un remediu, un singur remediu pe care binevoitoarea natură a dat-o, şi acest dar nepreţuit e deosebirea între oameni. A umplut Dumnezeu lumea cu ce-a putut, dar a mai făcut şi deosebiri; sunt legile şi instituţiile pentru toţi d-opotrivă, dar niciodată egalitatea legală nu va şterge inegalitatea înnăscută sau pe cea câştigată cu munca. Clasele avute şi culte se amăgesc o dată, de două ori, nu pururea. (…)

De ce mulţimea e lesne crezătoare…? Nu e tocmai greu de explicat. Ea uită zicala: „Să nu dea Dumnezeu omului atâta rău cât poate purta” şi, pentru a scăpa de suferind actuale, relativ mici, face orice i s-ar cere, necunoscând că din ceea ce face ar putea rezulta ceva şi mai rău. Din nefericire nevoia e tovarăşa oamenilor, a tuturor oamenilor, deşi în alte proporţii şi în altă măsură. Numai unui e în stare să judece dacă cutare sau cutare schimbare i-ar putea-o alina, iar alţii nu sunt în stare. Afară de aceea nevoia perpetuă mai are şi o cauză obiectivă, în -natură chiar, pe care-a formulat-o Malthus: populaţia se-mulţeşte în pătrat, iar mijloacele de existenţă se-ndoiesc numai.

Când o populaţie găseşte mijloace de existenţă ea se sporeşte foarte repede, dar, sporită odată, îmulţirea mijloacelor de existenţă n-au ţinut pas cu acel spor şi iată nevoia la loc în toată asprimea ei. Apoi nu numai atâta, dar cu cât o populaţie se-mulţeşte, cu atâta se civilizează mai mult, şi cu cât înaintează în cultură, cu atâta exigenţele ei devin mai mari, cu atâta devine mai simţitoare pentru lipse şi pentru trebuinţi care pentr-un om primitiv sunt mai mult un lux.

Pentru regina Engliterei, marea Elisabetă, o pereche de ciorapi de mătase era un prezent nepreţuit ce i se putea face; azi orice commis voyageur simte trebuinţa lor; iar împărăteasa iui Carol cel Mare fierbea la bucătărie, ceea ce nu face azi nici nevasta unui şef de biurou măcar. Astfel o nouă trebuinţă se-nvaţă lesne şi se dezvaţă greu, şi învăţu-i dulce iar dezvăţul amar. Ei bine, pe nevoile – din nenorocire vecinice – şi pe lesnea crezare a mulţimii se-ntemeiazâ demagogii cari, neştiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturora şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului.

Şi fiindcă demagogii, fiind în genere oameni de rând, înzestraţi în loc de minte cu vicleşug numai, stăpânirea lor însemnează domnia brutalităţii, a viciilor şi a uşurinţei. Singura chezăşie însă contra domniei demagogiei este censul, e împărţirea alegătorilor în categorii după importanţa lor economică sau intelectuală. De aceea suntem contra sufrajului universal, căci acesta ridică deosebirea de clase, face ca votul celui cu minte să aibă aceeaşi greutate cu a celui nerod, c-un cuvânt e exploatarea celui ce are ceva prin cel ce n-are nimic, a celui învăţat prin cel ignorant, a celui drept prin cel nedrept. Urmările sufrajului universal se văd în America, unde într-adevăr tot ce naţia are mai rău, mai coruptabil, mai mincinos ajunge în Parlament şi la putere, pe când elementele cuminţi şi drepte, dezgustate de priveliştea aceasta, nici nu se mai amestecă în viaţa publică. Şi care e urmarea demagogiei? Dezbinare şi ură între cetăţenii statului, pentru ficţiuni şi pentru cinstitele obraze ale d-lor demagogi.

Shakespeare nemuritorul pune următoarele vorbe în gura cumintelui Ulis: Dacă planeţii în vălmăşag rău ar rătăci fără regulă, ce grozăvie ar fi! Ce furtună ar fi pe mare, cum ar tremura pământul, cum ar turba vânturile! Frica, răsturnarea, groaza şi dezbinarea ar rupe la pământul, ar submina, sparge, dezrădăcina din încheieturi concordia şi liniştea dintre state. Dacă ar lipsi treptele între oameni, această scară a tuturor planurilor mari, tânjeşte executarea acestor. Fără aceste trepte cum ar putea să se ţie în dreptul lor vecinie breslele, demnităţile în şcoli, frăţia în oraşe, pacinica legătură de negoţ între ţărmuri despărţite, respectul pentru bătrâneţe, sceptru, coroană şi laur? Ia treptele dintre oameni, discordează această singură coardă şi auzi apoi dizarmonia! Toate celea ar găsi împrotivire făţişă: puterea ar fi tiranul slăbiciunii timide, fiul crud ar ucide pe tatăl său. Puterea ar fi drept, ba nu, chiar dreptul şi strâmbătatea, a căror vecinică ceartă o mijloceşte justiţia, şi-ar pierde numele împreună cu justiţia însăşi. Atunci toate s-ar desface în sila celui mai tare, sila în arbitrariu, arbitrariul în lăcomie, şi lăcomia, un lup obştesc, îndoit de tare prin putere şi arbitrariu va rupe în sfârşit lumea la sine şi va înghiţi-o.

Acestei ucideri urmează apoi haosul, îndată ce se şterg treptele. Nerespectarea acestor trepte ne dă pas cu pas îndărăt, pe când socotim de a urca. De căpetenia cea mai înaltă îşi râde cei ce stă nemijlocit sub el, pe acesta-1 batjocoreşte al doilea, pe cel următor cel de sub el: şi-nveninat astfel de la cel dintâi pas care s-a îndărătnicit căpeteniei, fiece pas următor e zguduit de frigurile invidioase ale unei rivalităţi impotente şi galbene la faţă. Astfel se răzbună ignorarea adevărului: că statul, cu treptele şi deosebirile lui, e un product al naturii, nu al raţiunii omeneşti.

Căci de această iluzie sunt bolnavi liberalii noştri, că înaintăm. Într-adevăr, grozav înaintăm îndărăt în toate celea. În teorie nimic mai frumos decât sufrajul universal, dar în practică nu este decât opresiunea mulţimei, a ignoranţei, a pasiunilor măgulite şi linguşite de demagogi. Când ştie cineva că toată civilizaţia şi cultura omenească e neapărat mărginită la cercurile acelea cari au destul timp şi destulă neatârnare pentru a le învăţa şi pricepe, când ştie că nimicind capul unui învăţat ai nimicit învăţătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani, când ştie apoi că nulitatea demagogică nu sufere nici un merit adevărat lângă sine şi că ea şi cu semenii ei voieşte a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul şi demagogia, sub scutul teoretic al sufrajului universal şi al principiilor liberale (de care ştiu a se servi cu mare succes mulţămită credulităţii maselor şi slăbiciunei sau sentimentalismului oamenilor luminaţi) conduc lumea europeană la distrugerea civilizaţiunii – la haos.

«Timpul», 9 ianuarie 1879

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.