Cotul Donului, 1943

70 de ani au trecut de la sfârşitul bătăliei de la Stalingrad. 2 februarie 1943 a fost ziua sfârşitului luptelor. În această fotografie, soldaţii români se află la ultima lor masă şi ultimul cântec, înainte de confruntarea finală. Pentru mulţi sunt ultimele clipe de viaţă.

Bilanţul pierderilor româneşti la Stalingrad este grav. Din cele 14 divizii româneşti participante, patru divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie au fost încercuite, patru divizii de infanterie şi divizia blindată au suferit pierderi grele, iar patru divizii au rămas în aceeaşi formă combativă. Armatele 3 şi 4 române, care avuseseră, la 19 noiembrie 1942, un efectiv de 228.072 oameni, mai aveau, la 7 ianuarie 1943, doar 73.062 de militari valizi.
Numărul total al pierderilor este estimat la peste 3 milioane de oameni. Lipsa datelor exacte este datorată refuzului guvernului Uniunii Sovietice de atunci de a calcula pierderile din cauza temerilor că sacrificiile ar fi părut prea mari pentru populaţie şi ar fi demobilizat eforturile de război. Forţele Axei au pierdut aproximativ un sfert din efectivul total de pe frontul de răsărit şi nu şi-au mai revenit niciodată de pe urma acestei înfrîngeri.

Ostasi in transee la Cotul Donului octombrie 1942 Se observa caciula turcana standard pentru iarna lui 1942
Ostași în tranșee la Cotul Donului, octombrie 1942. Se observă căciula țurcană standard pentru iarna lui 1942

Simultan cu acţiunile din Crimeea, comandamentul german a dezvoltat ofensiva în spaţiul dintre Doneţ şi Don spre Stalingrad şi Caucaz. Obiectivul trupelor germane era să ajungă pe Volga pentru a opri aprovizionările ruseşti pe fluviu şi a cuceri regiunea petrolieră din Caucaz.

La începutul lui august 1942, Grupul de Armate “A” a trecut Donul pe la Rostov şi a început înaintarea spre Caucaz. Grupul de Armate “B” a început atacul spre Stalingrad.
Noul plan ducea la o lungire considerabilă a frontului la aripa lui de sud. În consecinţă, mareşalul Ion Antonescu este solicitat şi pune la dispoziţia comandamentului suprem german două armate române: Armata 3 Româna (general Petre Dumitrescu) cu 11 divizii, grupate în patru corpuri de armată şi Armata 4 Româna (generalul Constantinescu Claps) cu patru divizii, grupate în 2 corpuri de armată. Ambele armate sunt puse sub ordinele Grupului de Armate “B” şi, până la 15 octombrie 1942, au ajuns pe front.
Armata a 3-a a preluat, de la trupe italiene şi germane, un sector de front în lungime de 110 km pe braţul de nord al Cotului Donului, la vest de Stalingrad.
Armata a 4-a a fost dispusă întru-un sector excesiv de larg pentru forţele de care dispunea (peste 200 km), la sud de Stalingrad, în Stepa Kalmuca, într-un teren uscat, nisipos şi sarac, dispozitiv sprijinit pe o linie de lacuri de stepă.
Românii aveau în faţă trupe considerabile. Faţă de cele trei armate româno-germane, ruşii aveau 11 armate, cu un total de 80-86 divizii de trăgători, 19 brigăzi de infanterie, 51 brigăzi blindate, 7 divizii de cavalerie şi 4 flote aeriene.

Pe 19 noiembrie 1942, ruşii au trecut la ofensivă de mari proporţii la vest şi sud de Stalingrad. În sectorul Armatei a 3-a Română, ofensiva rusă a început din două capete de pod, la centrul şi în flancul drept al armatei, cu forţe mult superioare în tancuri şi cavalerie. Frontul a fost rupt pe două direcţii, între care au fost încercuite trei divizii române (grupul Lascăr, diviziile 5, 6 şi 15 infanterie). Până în seara de 19 noiembrie, pe lângă cele trei divizii încercuite, diviziile 9 şi 14 fuseseră distruse, iar divizia 1 cavalerie intrase în sectorul Armatei 6 Germane.
Până la 25 noiembrie Grupul Lascar, deşi a încercat să se salveze, nu a putut fi ajutat nici pe calea aerului, nici prin atacuri terestre şi a fost lichidat.
Începând cu 20 noiembrie, inamicul a dezlănţuit o ofensivă puternică şi în sectorul Armatei a 4-a Română, la sud de Stalingrad. Ruşii au reuşit să rupă frontul între diviziile 1 şi 20 infanterie, au împins-o pe cea din urmă spre nord şi au prins-o în încercuire alături de Armata a 6-a Germană, au distrus divizia 2 infanterie şi au aruncat de pe poziţie toate trupele armatei. La 22 noiembrie, cele două ofensive sovietice au închis cleştele, încercuind Armata a 6-a Germană.
Corpul 1 armată română (diviziile 7, 9, 11 infanterie) cu o redusă capacitate operativă, la 19/20 decembrie a fost trimis să limiteze efectele ofensive sovietice de la 16 decembrie în sectorul Armatei 8 italiene, dar, la 21 decembrie 1942 majoritatea forţelor lui au fost încercuite. De asemenea, Corpul 7 armată a fost puternic lovit la începutul lui decembrie 1942.
Operaţiunea de despresurare a Armatei 6 germane din zilele de 12-22 decembrie 1942 nu a reuşit. La ea a fost angajat şi Corpul 6 armată română.
La 26 decembrie 1942 s-a declanşat o nouă contralovitură sovietică, ceea ce a însemnat eşuarea tuturor tentativelor de restabilire a situaţiei.
Înfrângerea din Cotul Donului a generat încordarea relaţiilor româno-germane şi acuzaţii la adresa militarilor români care nu ar fi vrut să lupte şi s-au făcut vinovaţi de situaţia tragică ce s-a creat pentru Armata a 6-a Germană.

În realitate, românii au luptat ca la Mărăşeşti, au suportat bombardamentele de artilerie de o duritate extremă, au primit atacul unei mari mase de tancuri, care au trecut peste ei, românii neavând armamentul necesar pentru a riposta.
Mareşalul Manstein aducea grave acuzaţii românilor. În scrisoarea de răspuns a Mareşalului Ion Antonescu către Mareşalul Manstein, la scrisoarea memoriu, care aducea grave acuzaţii românilor, şeful armatei române face dovada clasică de ceea ce înseamnă mîndria şi demnitatea unui comandant dăruit, obligat să suporte învinuiri nedrepte, ce atingeau onoarea unei armate loiale, sacrificată din vina comandamentului german. Mareşalul român „trimisese repetate avertismente OKW-ului asupra comportării trupelor sovietice…, ceruse întărirea frontului defensiv prin armament şi muniţie, dovedise ineficienţa rezistenţei liniare, slabe peste tot, statice, fără rezerve şi fără posibilitatea de intervenţie a comandamentului. Nu se luase nici o măsură”. Mareşalul Manstein este obligat să recunoască partea de vină a comandamentului german şi „serviciile aduse cauzei comune de către România”
Apoi, generalul von Hauffe, în raportul întocmit asupra operaţiilor din sectorul Armatei a 3-a Române aprecia că „de la 19 la 27 noiembrie, trupele române s-au luptat cu vitejie şi au consimţit sacrificii eroice”, iar generalul Hans Doerr, fost şef al detaşamentului de legatură cu Armata 4 Română în timpul acestei bătălii scria: „Prăbuşirea frontului român în Cotul Donului şi în Stepa Kalmuca este vina conducerii supreme germane, care în nemărginita ei îngîmfare dădea aliaţilor misiuni la care nu puteau face faţă”.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.