«Ploșnițele», de Tudor Arghezi (1912)

Tudor_Arghezi„Ploşniţa, sau păduchele-de-lemn, după alţii, e o fiinţă rotundă şi turtit ca un bob de linte roşu şi rareori lungăreaţă. Tipul cel mai perfect îl furnizează marile hoteluri din Bucureşti, unde preţiosul parazit, cultivat cu iubire şi un fel de patriotism, atinge o corpolenţă abundentă. În stare sălbatecă nu se găseşte, ploşniţa fiind un produs civilizat şi domestic ca găina, ca tirbuşonul, ca raţa, ca friptura pe grătar sau ca piperul, şi dispreţuind codrii şi aventurile lui. Cu deosebire cuminte şi morală, ea umblă fără zgomot, discretă ca un briceag de buzunar, şi amorurile ei nu se cunosc şi n-au putut încă fi văzute. Înmulţirea ei misterioasă, observată cu întârziere, se datoreşte unor ouă stropite ca nişte puncte din condei şi se confundă cu însuş excrementul micului dobitoc de care ne ocupăm. Se zice că ploşniţa e inteligentă, şi poate că nu atât pentru ce gândeşte cât pentru ce te face să gândeşti. Ca să se poată strecura prin toate crăpăturile, prin pleznitura cea mai fină din scândură şi chiar din porcelană, prin sinurile unui arabesc sau printr-o cusătură de haină, ea şi-a făcut trupul plat ca o beretă şi unsuros, cu care alunecă dulce, vine şi pleacă, piere şi se ascunde. Dacă ar avea o republică sau un imperiu recunoscut de diplomaţia marilor puteri, este sigur că forma ei potrivită i-ar da o dibăcie excepţională de a-şi strecura făptura tot atât de lezne prin urzeala principiilor sau articolelor de lege. Unii entomologişti susţin asemenea republici şi imperii, pe pajura cărora o ploşniţă cu un vultur în gură pare că figurează zugrăvită cu aur, există; eu nu pot crede una ca asta.

Tot ce-aş putea spune este că m-am întâlnit în viaţa mea, ca şi Eminescu poetul, cu multe, deghizate cu joben şi beţişor de promenadă, şi asta, negreşit, în capitală şi pe pereţii odăii mele de student. Sunt într-adevăr momente, la clarul lunii, când lumea păduchilor de lemn se îndeletniceşte cu un teatru interesant, un fel de bal mascat, unde, dată fiind impetuozitatea gesturilor, sunt primite crud numai ploşniţele parte bărbătească. Varietatea costumelor în care se înfăţişează atuncea, omului bolnav de insomnie, e într-adevăr bogată şi dovedeşte o imaginaţie atât de frumos aţâţată încât, intrigat  să urmăreşti jocurile, evoluţia rândurilor, individualizarea pâlcurilor, amestecul uniformelor, întrecerile şi deznodământul normal al atâtor complicaţii, nu-ţi vine să loveşti dintr-o dată cu talpa papucului şi să sleieşti cum te îndeamnă atâta viaţă şi veselie – cu toate că ploşniţa gravă este de felul ei un animal trist şi melancolic. Am asistat adesea la petrecerile ei, improvizate între scuipătoare şi masa de noapte, pe un petec de perete cât ar ocupa un tablou – Crini cu ghiocei de Principesa Maria. E curios cât ţin să imite ploşniţele pe oameni, în funcţiunile lor cele mai importante şi mai onorabile. Un fel de ciudă te apucă să recunoşti maimuţăreala semenilor tăi celor mai valoroşi în societate, văzând cum un păduche face pe omul politic, pe magistratul, pe omul de litere, pe mitropolitul, pe marele duce sau pe cezarul. Unii din păduchi, graşi, fac gesturi ca şi cum ar umbla călare şi mii de ploşniţi mai mici şi anemice salută. Apoi e o furnicare, în toată păduchimea, care trebuie să fie ca un hohot de râs, ca o felicitare generală. Timpul de ieşire şi de călătorie al ploşniţelor e noaptea; când o lume cu totul nouă se iveşte, se trudeşte, caută şi pune stăpânire pe faţa pământului, lumea cealaltă fiind adormită… Ploşniţele se trezesc odată cu gândacul cel negru ca un popă, şi dispută lumina întunericului cu şobolanii, cu şoarecii, cu gângăniile ruginii ale bucătăriei; umblă când prin curţi se strecoară dihorul, urechelniţa prin tindă, coropişniţa, şi în aer fluturele morţii, buha şi cucuvaia. Toate aceste sfinte jivini, în mare parte civilizate, iubesc tăcerea şi taina care ocroteşte furtul. Ele se ştiu parcă vinovate, nu pricep de ce şi le e frică de un băţ de chibrit aprins, de-o lovitură de baston în scânduri, de un tuşit mai tare. O înţelegere între gângănii şi ploşniţe este ca să fie tăcere. Îndată ce-ţi luminezi lampa, cârtiţile dispar cu cârdul, broaştele râioase se pitesc, păduchii fug de rup pământul. Moravurile-i domestice împing ploşniţa să vieze la un loc cu oamenii şi în cea mai apropiată intimitate, cu preferinţe pentru odaia de dormit sau biroul de scris. Te trezeşti din somn cu una pe piept, cu alta pe spinare, cu altele pe picioare, pe pleoapa ochilor, peste tot. O găseşti între paginile cărţii pe care o răsfoieşti. Spion neîntrecut, ea te urmăreşte cu ochiu-i nevăzut, la baie, la birt, la teatru: ştie cum munceşti şi cum te odihneşti, cine vine să te vadă, pe unde umbli, cu ce fel de oameni te întâlneşti… Ca să te pândească, ea îşi alege locurile cele mai comode şi mai bine aşezate topografic, şi repulsiunea ei pentru orice osteneală o face să caute ascunzişurile făcute gata, în care se grămădeşte, împuiază, şi îşi creşte pe lângă sineş copiii cu o priveghiere ce lasă a se-nţelege că ploşniţa posedă o inimă sensibilă şi iubitoare. Civilizaţia omenească n-a mers însă până la întortocherea şi stricarea gustului ei primitiv în ce priveşte hrana. Conservatoare tenace, ploşniţa are cultul strămoşesc al unui singur fel de bucate: sângele proaspăt băut de-a dreptul viu din vină. E drept că şi alte animale se nutresc cu sânge – tigrul, pantera, leul, dar pe când acestea practică violenţa, bărbăţia şi îndrăzneala, punându-şi viaţa în joc de câte ori voiesc să mănânce, mai fină, ploşniţa îşi ia toate măsurile pentru ca în vânătoarea ei dosită pe drumurile beznei să nu piardă dintr-însa un crâmpei. O vezi fugind cu sângele tău ca o ploscă plină şi pierzându-se în scorburile casei. Dar, dacă în câteva molcome apucături, în formă şi încetineală, nu-i fără de asemănare în lumea fiinţelor drăceşti care stăpânesc pământul, sufletul ploşniţei e unic în universul mişcător. Psihologia făpturilor complicate e-n obiceiuri, în cuvinte şi idei; la cele simple se completează prin culoare şi miros; aşa sunt florile, cu parfumele lor. Ploşniţa lasă pe unde trece o mireasmă iute şi grasă şi-i o garanţie pentru dânsa că poate scăpa cu viaţă. Pe unii îi ierţi de milă, pe alţii îi cruţi din dezgust. Noroiul ce rămâne dintr-un parazit strivit e aproape un merit al lui pentru viaţă. Mirosul ploşniţii, de ordinul cancerului şi-al abceselor putrede, pare a creşte în infecţie subt ameninţare, ca un sentiment de spaimă exteriorizat. Simţi, ca o paralizie a nasului şi a voinţii, un vârtej al inimii însoţit de greaţă. Ploşniţa a scăpat! Jos Ploşniţa! Trăiască Ploşniţa! A, ploşniţă scumpă, vino şi rămâi la noi; fă-ţi cuiburile în perini de veluri şi puii tăi în horbota lor spumoasă: creşte şi te înmulţeşte, căci aşa voieşte Dumnezeu, părintele tău şi al nostru de care ne rugăm să te stârpească şi care îţi boiereşte, dimpotrivă, sămânţa şi ţi-o aruncă peste noroade. Iar dacă somnoroşii pe care îi sugi se vor încumeta vreodată să-ţi aducă pâre de care tu eşti nevinovată căci starea în lumea noastră ţi-o păstrezi de la firea ce ţi s-a dat, răspunde cărturarilor scârbiţi că cine nu doreşte păduche îşi curăţă sălaşul”.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.