Prostia romanizării și astăzi

2
1738

Statuia lui Traian, o monstruozitate aberantă pentru o istorie naţională asemeneaExistă o întrebare foarte dragă tuturor istoricilor “populari” care dovedeşte, înainte de tot dramatismul ei, că ei nu sunt destul de capabili pentru a înţelege multe. „Cum a fost posibil?!”, se întreabă, când analizează diferite perioade sumbre ale istoriei. Asta cu intenţia vădită de a condamna comportamentul unor întregi comunităţi sau chiar popoare pentru vinovăţii care le contrazic sensibilităţile, prejudecăţile sau teoriile generale despre evoluţia omenirii. Cum a fost posibil nazismul, comunismul sau alte multe “întâmplări”. Răspunsul ar putea fi totuşi simplu: a fost posibil aşa cum a fost! Dar iată o întrebare şi mai bună, în aceeaşi notă de surprindere şi indignare: Oare cum a fost posibilă atâta prostie din partea lor?

După Grigore Ureche şi Şcoala Ardeleană, teoria romanizării trebuia, pur şi simplu, abandonată precum o copilărie intrată în desuetitudine. Istoricii români cu diverse “valenţe” de-a lungul oricărei perioade s-au legat însă de această teorie, din diverse motive. Mereu au existat motivaţii ”superioare“, dar niciodată adevărul nu a putut să se constituie, de unul singur, într-o  motivaţie suficientă pentru a analiza şi înţelege istoria în privința așa-zisei „romanizări”.

Romanizarea a fost mereu convenabilă politic pentru un anumit statut asumat apriori de clasa diriguitoare şi cea intelectuală. Dacă Ureche făcea istorie după… ureche, în secolul XVIII, în Ardeal, românii erau naţiune „tolerată”, în timp ce maghiarii, secuii şi saşii îşi trăgeau privilegiile din originea lor nobilă. Aşa s-a făcut că, în contrapartidă, românii au pornit şi ei în căutarea originii nobile. Dacii nu puteau oferi o asemenea “recomandare”, mai ales că nu se ştia mare lucru despre ei şi rămăseseră doar nişte învinşi ai istorie.
Așa că Şcoala Ardeleană s-a oprit, la fel ca şi Ureche, asupra limbii. Originea limbii, de necontestat latină pentru ei, a fost destul pentru stabilirea originii poporului, de necontestat romană. Ureche i-a servit cum nu se putea mai bine şi le-a furnizat şi începutul, limba, dar şi sfârşitul, concluzia teoriei: „noi de la Râm ne tragem”.
“Descoperirea istorică” avea pe atunci şi motivaţii psihologice, şi strategice, în acelaşi timp. Concubinajul acesta s-a păstrat până astăzi şi deturnează adevărul la fel ca atunci. Frustrarea intelectualilor ardeleni de a fi o naţiune tolerată în Ardeal s-a mutat asupra intelectualul român şi s-a extins asupra întregii Europe, odată ce românii au devenit o naţiune, o naţiune „tolerată” în Europa. Când românii au avut nevoie să se afirme în Europa, au recurs la aceeaşi „romanizare” care, după ei, le oferea celorlalţi europeni motive suficiente pentru a-i lua în considerare, la fel ca în trecut în Ardeal. Aşa s-a făcut că, în orice moment istoric important, pentru a juca un oarecare rol în Europa, românii veneau încă o dată şi încă o dată cu reafirmarea şi resusţinerea romanităţii lor. „Nu ne lăsaţi la discreţia otomanilor, pentru că noi suntem urmaşii Romei!” „Nu ne lăsaţi singuri printre slavi, pentru că noi suntem insula de latinitate!”. Pe baza romanizării, românii şi-au construit statutul în Europa şi orice contestare a teoriei a devenit sinonimă cu o atingere a „interesului naţional“, aşa cum a fost acesta înţeles. Prezentul a fost întotdeauna mai important decât trecutul.
În plus, au acţionat aici motivaţii psihologice personale demne de a fi luate în considerare. Simplu: ca să te consideri urmaş al dacilor, trebuia să te muţi cu… o mie de ani în urmă şi să te afunzi în necunoscut, să te rupi de „evoluţie” și „civilizație”, pe care romanii ţi-o ofereau din plin, dacii nu. Cine e dispus să facă o asemenea renunţare?! Cine era dispus în secolul XVIII, XIX sau este azi să se considere urmaşul mai mult sau mai puţin direct al unor „barbari”. Pentru că dacii au rămas în istorie aşa cum au fost: daci, învinşi de romani şi atât. Nimeni nu s-a oprit prea mult asupra lor, mai ales pentru că nu ofereau nicio legătură cu nepreţuita „Evropă”. După daci, despre care nu s-a meritat multă vreme să fie pusă întrebarea „ce s-a întâmplat?”, d-apoi să fie căutat răspunsul, după aceşti daci au apărut românii… şi atât. Cum au apărut? Şi aici răspunsul cel mai convenabil: în urma romanizării.
În plus, romanizarea a devenit pentru orice istoric un fel de „teorie iniţiatică”. Cu ea începea nu numai istoria românilor, dar şi istoria devenirii personale a oricărui istoric. De aici începea „cercetarea”, „documentarea”, „studiul” sau, într-un cuvânt, cariera. Orice revenire asupra acestei teoriei echivala cu o întoarcere în trecut, cu o renunţare la travaliul depus între timp, cu o dezicere de el însuşi şi, în plus, era supus oprobiului public al celorlalţi istorici, care se temeau de acelaşi lucru. Cine putea fi dispus să facă aşa ceva?!
Dar teoria scârţâie din toate încheieturile. Aşa cum se întâmpla în general, soldaţii romani care au venit în Dacia, de care fac atât de mult caz istoricii, nu erau romani, în cea mai mare parte, ci din celelalte teritorii, nefiind ei înşişi romanizaţi. Acestea sunt lucruri care se spun, dar despre alte teritorii şi alte perioade ale Imperiului Roman, dar nu şi când este vorba despre ceea ce pe istorici îi interesează să fie „romanizarea Daciei”. E de-a dreptul uluitor! Aşa cum uluitoare este întreaga poveste a romanizării.
Paradoxurile şi contradicţiile abundă, pentru orice minte care reuşeşte să-şi păstreze luciditatea. Istoricii se împart între cei care vor romanizare şi cei care vor romanizare şi mai mult. Pentru cei din urmă, ca să nu mai aibă probleme, e şi mai convenabil să vorbească despre stârpirea întregii populaţii dacice de către romani sau, dacă nu se poate, despre dispariţia întregii populaţii masculine sau a unei mari părţi în război. Două pagini mai târziu constată inevitabil existenţa în vreo provincie romană a unei întregi legiuni recrutată în Dacia mulți ani mai târziu şi formată din… daci, dar nu pot lăsa acest “detaliu” să le distrugă teoria generală…
Ce e la fel de surprinzător este modul în care este prezentată romanizarea în manualele şcolare. Se vorbeşte despre infinita influenţă lingvistică, culturală şi civilizatoare a Imperiului Roman, pentru ca, pe nesimţite, la un moment dat, să fie gata romanizarea dacilor şi formarea poporului român, prin contopirea… biologică a celor două elemente… Dar ce legătură are una cu alta?!
Un alt paradox: se recunoaşte deschis preponderenţa rurală a românilor din toate timpurile de dinainte de industrializarea comunistă. Dar, în cadrul „procesului de romanizare”, se arată că romanii au venit în Dacia cu… civilizaţia urbană. Şi acum întrebarea cât se poate de firească: câte oraşe au lăsat în urmă romanii în Dacia?
Dar, cel mai important!, romanii nu şi-au propus niciodată să romanizeze pe nimeni, nu i-a interesat, fiind interesaţi doar de cucerire, stăpânire şi exploatare. Acesta este şi motivul pentru care au ocupat Dacia aşa cum au ocupat-o: pentru ca să îşi asigure accesul spre munţii Apuseni dinspre vest şi dinspre sud. Doar asta i-a interesat. De aurul dacilor erau preocupați romanii, și nu să aducă și să împărtășească civilizație, cum ar dori să arate și să sublinieze istoricii ”recunoscuți”.
Dacia a fost ultima cucerită şi prima abandonată de romani, durata şederii lor efective fiind de mai puţin de 150 de ani. Nu aveau timp să romanizeze Dacia nici dacă îşi propuneau cu tot dinadinsul.
Suntem la fel de romani precum sunt egiptenii sau grecii, şi lucru acesta este uşor de demonstrat.
Astăzi, datorită dezvoltării geneticii, romanizarea nu mai stă în picioare cu niciun efort al istoricilor de a-şi apăra “cuceririle ştiinţifice”, dar prezentul le este din nou favorabil pentru perpetuarea acestei simple prostii: de data asta nu mai interesează pe nimeni, într-o epocă prea absorbită de ea însăşi ca să se mai sinchisească să privească spre trecut.

Citește și:
Noi de la râmă ne tragem
Consecinţele prostiei astea sunt la fel de impresionante. Este prima
şi cea mai mare prostie a istoriei românilor. Convenabilă politic
în orice perioadă, romanizarea este prostia de cea mai mare importanţă
istorică pentru români, dar de o importanţă şi mai mare pe plan 
psihologic. Este prostia inoculată copiilor încă din primii ani de 
şcoală şi acceptată fără rezerve. Argumentată prin toate născocirile
şi jumătăţile de adevăr de care istoricii „recunoscuţi” au fost 
capabili, necontestată niciodată într-un cadru oficial...
Loading...
loading...

2 COMENTARII

  1. Nu am citit articolul, nici nu-l voi citi, deoarece stiu, cunosc tot ceea ce vrea sa spuna, inainte si fara al mai citi ! Faptul ca noi avem ca stramosi ROMANII si ,,, dacii, este e eroare (si oroare , in acelasi timp)a istoriei. Multi ne vor subjugati , macar si prin faptul ca suntem nevoiti (si obisnuiti)sa ne tradam conceptiile si adevarul istoric ! Daca m-as fi documentat doar din romane de 2,50 lei (doi lei jumate), nu as fi emis pretentii, dar in timp ce eu am afirmat (si INCA afirm) ca am citit, din surse cat se poate de credibile, nefacand afirmatii gratuite, inseamna ca stiu ce vorbesc ! Noi _cred ca ati observat ca nu am amintit nici de Romania, nici de romani _ dupa cum stiti multi dintre domniile voastre, sunt una din cele mai vechi civilizatii de pe aceasta planeta, dar si una dintre cele mai oropsite ! Incercati sa cititi cate ceva din istoria acestor tinuturi si va veti convinge ca nu vorbesc prostii _ pe NET gasiti tot ceea ce va trebuie ! Un ultim amendament, daca ma pot exprima astfel, este acela ca, daca Cel de Sus ne va fi aproape si vom dobandi (“RESPIRO,SPERO”!)ceea ce speram ca se va intampla, ei, bine, intr-un timp relativ scurt, eu voi incepe demersurile de a ne schimba numele tarii in Dacia ! Stiu, s-a mai incercat si nu s-a reusit, insa vom mai incerca inc-o data !

  2. Romanitatea imperiala nu are ceva a face cu tribalitatea latina originara. Este in cauza un statut politic si aparteneta la un tip de civilizatie plus uzul unei limbi de circulatie “mondiala” atuncea, latina. Constitutiile Antioniniene au conferit cetatenia Roamei provincialilor imperiului. A urmat enclavarea insulei “romane’ ex Dacia Felix. Cuvantul “Walach” este got. Exista populatii numite “walah”, de catre gemanici, din spatiul nostru pana in Marea Britanie. In principiu se refera la fosti provinciali romani vorbitori in latina. In contactul cu gotii ex provincialii romani din spatiul nostru s-au spus “romani” si aceia le-au zis Walach. Cuvantul insemna invins in lupta, mort pe campul de bataie, oameni care vorbesc o limba neinteleasa de germani, pe masura avansarii gotilor in spatiul fost imperial insemna fosti cetatei romani trecuti sub stapanire gota (Brokhaus). Cu alte cuvine a existat la anume populatii asumarea identitatii romane. Dacii sunt un segment al tracilor, neam cu extensie vasta. Unde sunt “tracii” ? Undeva in adstrat. Unde sunt ostrogotii din Italia sau bulgarii (neam turcic) din Bulgaria (slavi) ? Deci sa nu simplificam lucruri de felul lor complicate. cel mai cosmopolit oras al lumii antice a fost Roma. Ce sunt cetatenii Romei ? Sunt “italieni” , identitate care preia numele spatiului “Italia” nu al triburilor fondatoare ale Romei. Din populatiile romanice nu spune cineva ca ar vorbi latineste. Suntem singurii care spunem ca vorbim “romaneste”, precum romanii, nu latineste, aceea fiind limmba in variantele ei. Populatia Imperiului Roman Oriental se nume “romani” un statut dat de cetatenie, “romaios” dupa grecizarea lingvistica a imperiului. Nu erau etnic nici latini, nici greci (doar o minoritate) este vorba de limba de uz universal initial latina apoi elina, final, pana la constituirea statelor nationale, turca…..

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here