La toți ni-i greu…

Discurs politic mascaNu-i nimic mai dezgustător azi decât să-i auzi pe unii anume cum spun cât e de greu. Şi astfel de mesaje ale unor neaveniţi abundă în zilele noastre. Artistul popular, vedeta tâmpă care cântă pe mii de euro, dar care tinde să-şi manifeste „orizontul larg” trăncănind gol despre „viaţa de zi de zi” a românului sau a omului, în general, sau despre „vremurile grele”… „Politicianul de afaceri” care se întristează spontan şi devine grav atunci când se ating „chestiunile sociale”…
Ceea ce ar trebui să ne incite să-i privim pe politicieni pe jumătate neîncrezător, pe jumătate batjocoritor este, nu într-atât faptul că descoperim fără încetare gradul lor de ipocrizie, – că putem vedea cât de des şi cât de lesne generalizează şi teoretizează, pe scurt, superficialitatea şi detaşarea lor, – cât pentru a vedea cu câtă lipsă de sinceritate dezlănţuie o mare zarvă morală de îndată ce se ating, chiar pe departe, „chestiunile sociale”. Ei se prefac că şi-au obţinut opiniile „din mijlocul oamenilor”, în vreme ce e vorba, în fond, de afirmaţii arbitrare, împrumutate, de observaţii abstractizate şi căutate. „…Tuturor ne este greu”… „Ştiu cât de greu este”…
Reporterul de teren nu are ocazia, într-un reportaj descriptiv şi sintetic, să ilustreze mai plin şi mai colorat această realitate socială din România devenită chiar greu de evitat, pe cât are putinţa, dispoziţia, lexicul, promteristul parvenit din luciul, căldurica şi confortul, în general, oferit de „dezbaterea” din studioul de televiziune.
Asta e emblematic. Ăsta e paradoxul general: despre sărăcie vorbesc în România cei care au de-a face cu ea cel mai puţin. Raportul e chiar invers proporţional.
Articolul din constituţie care vorbeşte despre accesul liber la educaţie nu va ajunge niciodată să fie citat şi susţinut de elevul de patru clase care a pus şcoala în gard pentru a pleca cu oile. El nu va avea nici cuvintele şi nici nu va obţine vreodată atenţia cuiva pentru a susţine un punct de vedere, pentru a spune că “realitatea” aceasta nu a existat pentru el şi mulţi ca el, şi tocmai asta trebuie, înainte de toate, schimbat. În locul lui vor vorbi mereu cei care au avut de-a face cu mizeria în care el s-a scăldat de mic copil cel mai puţin sau deloc. Cei care au avut „curiozităţi în domeniu”, cei care şi-au „extras impresii”, cei care au „coborât în rândul oamenilor”.

Dar studiul acesta nu poate fi făcut niciodată de sus în jos. Cine nu a muşcat din mizeria asta nu o înţelege niciodată. Cei care vorbesc la televizor despre sărăcie şi mizerie nu au cunoaştere şi înţelege pentru “fenomen”, ci dau dovadă invariabil de trăncăneală superficială şi sentimentalism mincinos. Îşi dau măsura ipocriziei, intrinsecă astăzi statutului de politician. „Nu pot să vorbesc despre mizeria socială pentru că nu o cunosc”. Simplu… Un singur politician care să spună asta! Ar spune doar adevărul…
Aceşti oameni, în schimb, trâmbiţează încercând să „evoce” politicianist „în linii mari”, să ajungă cât mai degrabă la „macro”, la „ansamblul”, la cifre şi statistici, unde se simt cel mai în largul lor, şi nu ”coboară” asupra cazului particular decât pentru a oferi ipocrit dovezi de compasiune, înţelegere şi alte “calităţi umane”.
Este un adevărat cerc vicios, şi viciile sunt clasele sau condiţiile pe care săracii şi politicienii, invariabil bogaţi, nu le pot părăsi, din motive cu totul diferite. Primii nu pot face saltul, legaţi din start de picioare, aşa cum sunt. Părinţii nu au resursele financiare pentru a le oferi studii superioare, şi cu atât mai puţin atâţia bani pentru a tranzacţiona diplome. În vreme ce, atunci când reuşesc, posibilităţile limitate sunt dublate de limitări de bun-simţ şi o anumită prudenţă care îi împiedică să se arunce în troacă cu porcii, pentru a parveni spectaculos, adică să facă politică. Preferă întotdeauna o ascensiune limitată şi cuminte, învăţaţi fiind că „mai mult” nu se oferă, ci se obţine, şi se obţine greu. Pentru asta trebuie să dea dovezi. România e plină de astfel de oameni care „stau la locul lor”, la un umil loc de muncă sau pleacă în străinătate, şi care valorează uman, intelectual sau profesional, fiecare mai mult decât tot guvernul actual de idioţi.
Aceasta este cea mai mare contradicţie şi simptomul celei mai grave boli. Cu cât îţi obţii poziţia mai greu, cu atât o preţuieşti mai mult. În vreme ce, cei cărora „multul” le-a venit pe de-a gata, nu simt nicio datorie de a oferi dovezi, nu cunosc înțelesul noțiunii, pentru că ei nu au obţinut, ci li s-a oferit. Ăştia sunt cei care ajung la curata nesimţire de a se dori, într-o ţară de săraci, “reprezentaţi ai poporului”. Cu cât bogăţia le-a fost mai „înnăscută”, cu atât îşi simt poziţia privilegiată de politician, ministru sau alt demnitar tot mai firească, mai naturală, mai „înnăscută”. Cu cât au trebuit să facă mai puţin pentru a accede, cu atât se simt mai natural pe poziţia oferită doar de situaţia lor privilegiată anterioară. Aceasta este o adevărată ordine universală a lucrurilor pentru ei, e o psihologie de viaţă.
Dar, mai mult, ăştia sunt cei mai periculoşi, pentru că nu au limită, pentru că duc împlinirea personală, măsurată în funcţii şi recunoaştere formală, la extrem, şi asta din sentimentul, pe cât de ascuns, pe atât de îndreptăţit, că nu îşi meritau nici măcar poziţiile anterioare. Ei ştiu că au luat-o înainte doar pentru că au furat startul şi refuză să se uite în urmă, evitând inconfortul de a se simţi puţin vinovaţi. Ba mai mult, simt că nu îşi mai pot demonstra “mărirea” sau “măreţia” decât printr-o distanţă cât mai mare faţă de cei lăsaţi în urmă şi doar printre cei asemenea, cu care se pot întrece. Să facă dovada că îşi merită poziţia? Nu cunosc “sentimentul”. Şi, de aceea, chiar şi în cea mai gravă situaţie, ei nu pot decât să evoce…”efortul” lor prezent şi “planurile” lor viitoare. Importanţa lor covârşitoare (pentru ei) se demonstrează firesc ca fiind parte dintr-un plan general, care accede cu mult, printre altele şi “dimensiunile sociale”.
Ce ar fi putut să facă “doamna” Udrea, soţie de mare om de afaceri, cu tot timpul liber, decât să îşi dorească să fie membru de partid şi apoi „deputăreasă”… şi să i se ofere… Să-şi dorească să fie ministru… şi să i se ofere… Să-şi dorească să fie preşedinte de partid… şi să i se ofere… Ar putea să dovedească vreodată în faţa cuiva… ceva?! Dar toţi junitorii „în plină ascensiune” (precum Prigoană, Rebengiuc şi alţii) sau deja „ajunşi” or să dovedească vreodată ceva? Dar nu li se va oferi?!
Acesta e paradoxul cel mai grav care deja a devenit o regulă: cei mai reprezentativi nu vor fi niciodată reprezentaţi, în vreme ce “reprezentanţii” se aleg şi se vor alege dintr-o aristrocraţie nesimţită a banilor, care crede că i se cuvine totul. „Copiii şefilor noştri vor fi şefii copiilor noştri”…
Am lucrat cândva… undeva cu un „român” la vreo 50 de ani care nu muncea (în nişte condiţii pe care unii le-ar numi „inumane”) decât pentru a-şi plăti datoriile de pe urma tratamentului, dar și a înmormântării nevestei şi ca să-şi ţină un copil la facultate. Omului ăla nu i s-a oferit şi nu i se oferea nimic. Asta e sigur! Dar cel mai trist nu cred că-i asta. Cel mai trist e că al său copil nu va ajunge niciodată un „reprezentant al poporului”, oricâte calităţi ar demonstra… El nu va apuca să vorbească public despre „condiţiile sociale” şi nici să încerce să îndrepte răul… Pentru asta vom avea întregi neamuri de parveniţi, neveste, fii şi nepoţi, care se vor dedica studiului “macro” al “chestiunilor sociale” … Fără să înţeleagă nimic. Urmarea…
„Dificultatea de a corecta prin orice mijloace, chiar cele mai brutale, o situaţie socială criminală, nefastă pentru stat, nu provine în niciun caz din faptul că nu putem îndepărta cauzele.
Ezitarea celor care nu întreprind măsuri de salvare ce sunt indispensabile îşi are sursa în sentimentul foarte justificat că sunt chiar ei responsabili de degradarea tragică a unei clase întregi. Sentimentul acesta paralizează orice hotărâre fermă de a acţiona, ei nu ştiu decât să proiecteze reforme timide şi insuficiente, chiar de ar fi vorba de măsuri de conservare indispensabile.
Acestea nu se întâmplă decât atunci când o epocă va fi atrasă de conştiinţa responsabilităţii ei, când va recurge, cu calm lăuntric, la forţa exterioară de a tăia brutal şi fără regrete mlădiţele parazitare şi de a smulge neghina”.

Loading...
loading...

6 COMENTARII

  1. Dimineata, am vazut pe una la televizor care recita procente despre saracia din tara noastra!Parca vorbea de frigidere!Era imbracata frumos, ce mai!Si transmitea senin, cum numai cele ca ea pot transmite ca, 51% din copiii Romaniei merg la culcare flamanzi si ca avem 37% copii analfabeti si ca suntem pe penultimul loc in Europa la nu”s ce …de invatamant! Astia care ne conduc si care prin intermediul mediei (vezi porcaria numita mainstream,o alta inventie care sa tina sub control dobitocii), ne controleaza si ne folosesc ca sclavi, cred ca nimic, niciodata nu ii va starpi! Gresit (dar ei pesemne ca inca nu au aflat)!

  2. Stare de victima…Cum sa-si aprecieze pozitia cand nu au muncit din greu pentru ea… doar au “tras sforile”. defapt si asta e o “munca “…

  3. Just.Cine nu a trait pe propria piele si ma refer nu doar la saracie,ci la tot ce inseamna drama,nu prea are cum sa stie ce inseamna.Iar cei care poseda sensibilitatea si inteligenta necesara sa faca asta se numesc genii.Iar geniile sint rare.

  4. Dostoievski spre exemplu si-a pierdut intentionat de mai multe ori intreaga avere,a ajuns in lagar in Siberia,condamnat la moarte,chiar in fata plutonului de executie.Tocmai pentru ca vroia sa creeze in cunostinta de cauza,cum s-ar spune.

  5. Cioran a fost bandist toata viata.(bandisti erau studentii care consumau resturile de la banda in cantinele universitare).Bineinteles ca aceste exemple sint extreme,normal ca foarte putini oameni sint capabili de asa ceva,dar cred ca sint edificatoare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.