NATO, războiul, minciuna și afacerile

Aşa cum ştiu unii, în septembrie 1969, Muammar al-Gaddafi, un militar arab beduin cu un caracter deosebit şi inspirat de ideile liderului egiptean Gamal Abdel Nasser, a promovat în sânul Forţelor Armate o mişcare care l-a răsturnat pe Regele Idris I al Libiei, o ţară deşertică aproape în totalitate şi cu o populatie redusă, situată în nordul Africii, între Tunis si Egipt.
Importantele si valoroasele resurse energetice ale Libiei au fost descoperite treptat.
Născut într-o familie din tribul beduin de păstori nomazi din deşert, în regiunea Tripoli, Gaddafi era profund anticolonialist. Se ştie că un bunic patern a murit luptând contra invadatorilor italieni când Libia a fost invadată de aceştia în 1911. Regimul colonial şi fascismul au schimbat viaţa tuturor. De asemenea, se spune că a suferit în închisoare înainte de a-şi câştiga pâinea ca muncitor industrial. Chiar adversarii lui Gaddafi afirmă că s-a remarcat prin inteligenţă pe când era elev; a fost expulzat din liceu pentru activităţile sale antimonarhice. A reuşit să se înscrie la alt liceu şi apoi să se licenţieze în Drept la Universitatea din Bengasi la vârsta de 21 de ani. Apoi intră la colegiul Militar de la Bengasi unde a înfiinţat ceea ce s-a numit Mişcarea Secretă Unionistă a Ofiţerilor Liberi, terminând ulterior studiile la o academie militară britanică.
Aceste antecedente explică notabila influenţă pe care a exercitat-o mai apoi în Libia şi asupra altor lideri politici, fie că sunt, fie nu în favoarea sau contra lui Gaddafi.

Şi-a început viaţa politică cu fapte incontestabil revoluţionare.
În martie 1970, după manifestaţiile de masă naţionaliste, a reuşit evacuarea soldaţilor britanici din ţară şi, în iunie, Statele Unite au evacuat marea bază aeriană din apropiere de Tripoli, predată instructorilor militari egipteni, ţară aliată cu Libia.
În 1970, câteva companii petroliere occidentale şi societăţi bancare cu participarea capitalului străin au fost afectate de Revoluţie. La finele lui 1971, faimoasa British Petroleum a avut aceeaşi soartă. În domeniul agro-zootehnic toate bunurile italienilor au fost confiscate, colonii şi descendenţii lor au fost expulzaţi din Libia.
Intervenţia statului s-a orientat spre controlarea marilor întreprinderi. Producţia acestei ţări a început să se bucure de unul dintre cele mai înalte niveluri din lumea arabă. A fost interzis jocul şi consumul de alcool. Statutul juridic al femeii, în mod tradiţional limitat, a crescut.
Liderul libian s-a implicat în teorii extremiste care se opuneau atât comunismului, cât şi capitalismului. A fost o etapă în care Gaddafi s-a dedicat teoretizărilor pe care nu are sens să le includ în această analiză, deşi merită semnalat că în articolul I din Proclamaţia Constituţională din 1969 se stabilea caracterul ”socialist” al Jamahiriei Arabe Libiene Populare.
Ceea ce vreau să subliniez este că Statele Unite şi aliaţii lor din NATO n-au fost niciodată interesaţi de drepturile omului.
Zarva care a avut loc în Consiliul de Securitate, la reuniunea Consiliului Drepturilor Omului cu sediul la Geneva şi în Adunarea Generală a ONU de la New York, a fost teatru pur.
Înţeleg perfect reacţiile liderilor politici implicaţi în atâtea contradicţii şi dezbateri sterile, dată fiind urzeala de interese şi probleme de care trebuie să se ocupe.
Toţi ştim foarte bine că caracterul de membru permanent, puterea de a avea drept de veto, deţinerea de arme nucleare şi nu puţine instituţii sunt surse de privilegii şi interese impuse cu forţa omenirii. Poţi să fii sau nu de acord cu multe dintre ele, dar niciodată nu vor fi acceptate ca măsuri juste sau etice.
Imperiul vrea acum să facă în aşa fel încât evenimentele să se învârtă în jurul a ceea ce a făcut sau nu Gaddafi, pentru că are nevoie să intervină militar în Libia şi să lovească în valul revoluţionar dezlănţuit în lumea arabă. Până acum nu se sufla o vorbă, se păstra tăcere şi se făceau afaceri.
Acum este promovată revoltă latentă libiană de către organele de inteligenţă ianchee, sau de erorile lui Gaddafi însuşi. Este important ca popoarele să nu se lase înşelate, pentru că foarte curând opinia mondială va avea suficiente elemente pentru a şti la ce să se aştepte.
După judecata mea, şi aşa am spus din primul moment, trebuiau denunţate planurile belicoase ale NATO.
Libia, ca multe ţări din Lumea a Treia, este membru al Mişcării Ţărilor Nealiniate, a Grupului celor 77 şi a altor organizaţii internaţionale, prin intermediul cărora se stabilesc relaţii indiferent de sistemul economic şi social.
În linii mari: Revoluţia în Cuba, inspirată de principiile marxist-leniniste şi martiene, triumfase în 1959, la 90 de mile distanţă de Statele Unite, care ne-au impus Amendamentul Platt şi erau proprietarul economiei din ţara noastră.
Aproape imediat, imperiul a promovat contra poporului nostru războiul murdar, bandele contrarevoluţionare, blocada economică criminală şi invazia mercenară de la Giron, sprijinită pe portavioane şi infanteria marină gata să debarce dacă forţa mercenară atingea anumite obiective.
La numai un an şi jumătate ne-a ameninţat cu puternicul arsenal nuclear. Un război cu acest caracter a fost pe punctul de a izbucni.
Toate ţările latino-americane, cu excepţia Mexicului, au participat la blocada criminală care durează şi astăzi, fără ca ţara noastră să se predea vreodată. Este important de amintit pentru cei care sunt lipsiţi de memorie istorică.
În ianuarie 1986, lansând ideea că Libia ar fi în spatele aşa-numitului terorism revoluţionar, Reagan a ordonat ruperea relaţiilor economice şi comerciale cu această ţară.
În martie, o forţă de portavioane în golful Sirte, în apele considerate naţionale de Libia, a lansat atacuri care au provocat distrugerea câtorva unităţi navale prevăzute cu lansatoare de rachete şi sisteme de radar de coastă pe care această ţară le achiziţionase în URSS. La 5 aprilie, o discotecă din Berlinul occidental, frecventată de soldaţi ai Statelor Unite, a fost victima unor explozive plastice, trei persoane au murit, două fiind militari americani, şi mulţi au fost răniţi.
Reagan l-a acuzat pe Gaddafi şi a ordonat Forţei Aeriene să riposteze. Trei escadroane au decolat de pe portavioanele Flotei a VI şi bazele din Regatul Unit, au atacat cu rachete şi bombe şapte obiective militare la Tripoli şi Bengasi. Circa 40 de persoane au murit, dintre care 15 civili. Avertizat de avansarea bombardierelor, Gaddafi şi-a strâns familia şi era pe punctul de a pleca de la reşedinţa sa situată în complexul militar de la Bab Al Aziziya, în sudul capitalei. Nu se încheiase evacuarea când o rachetă a lovit direct reşedinţa, fiica sa Hanna a murit şi alţi doi fii au fost răniţi. Fapta a fost condamnată în toată lumea; Adunarea Generală a ONU a aprobat o rezoluţie de condamnare pentru încălcarea Cartei ONU şi Dreptului Internaţional. La fel a făcut în termeni energici Mişcarea Ţărilor Nealiniate, Liga Arabă şi OUA.
La 21 decembrie 1988, un boeing 747 al companiei Pan Am care zbura de la Londra la New York s-a dezintegrat în aer la explozia unei bombe, resturile au căzut pe localitatea Lockerbie, iar tragedia a costat viaţa a 270 de persoane de 21 de naţionalităţi.
La început guvernul Statelor Unite a suspectat Iranul, ca represalii pentru moartea a 200 de persoane la prăbuşirea unui Airbus al liniei de stat. Investigaţiile, conform iancheilor, implicau doi agenţi din Libia. Acuzaţii similare contra Libiei au fost făcute de un avion al liniei franceze pe ruta Brazzaville-Naodjamena-Paris, implicând funcţionari libieni pe care Gaddafi nu a vrut să-i extrădeze pentru fapte pe care le-a negat categoric.
O legendă tenebroasă a fost fabricată contra lui cu participarea lui Reagan şi Bush-tatăl.
Din 1975 până în etapa finală a guvernului Reagan, Cuba s-a consacrat îndatoririlor internaţionaliste în Angola şi alte ţări din Africa. Cunoşteam conflictele care s-au desfăşurat în Libia sau în jurul ei, din citit şi mărturiile unor persoane foarte legate de această ţară şi lumea arabă, precum şi din impresiile pe care le păstram de la numeroase personalităţi din diverse ţări cu care am avut contacte în acei ani.
Mulţi lideri cunoscuţi africani cu care Gaddafi întreţinea relaţii strânse se străduiau să găsească soluţii la relaţiile tensionate ditnre Libia şi Regatul Unit.
Consiliul de Securitate impusese sancţiuni Libiei care au început să fie depăşite când Gaddafi a aceptat să fie supuşi judecăţii, cu anumite condiţii, doi acuzaţi de prăbuşirea avionului deasupra Scoţiei.
Delegaţiile libiene au început să fie invitate la reuniunile inter-europene. În iulie 1999, Londra a iniţiat restabilirea deplină a relaţiilor diplomatice cu Libia, după ce au fost făcute unele concesii.
În septembrie acelaşi an, miniştrii Uniunii Europene au acceptat să revoce măsurile restrictive de comerţ luate în 1992.
La 2 decembrie, Massimo D-Alema, primul ministru italian, a efectuat prima vizită a unui şef de guvern european în Libia.
Odată dispărută URSS şi comunitatea socialistă din Europa, Gaddafi a decis să accepte cererile Statelor Unite şi NATO.
Când am vizitat Libia, în mai 2001, mi-a arătat ruinele atacului trădător cu care Reagan i-a asasinat fiica şi era pe punctul să-i extermine toată familia.
La începutul anului 2002, Departamentul de Stat a informat că erau în curs convorbiri diplomatice între Statele Unite şi Libia.
În mai se reintrodusese Libia pe lista statelor care patronează terorismul, deşi, în ianuarie, preşedintele George W. Bush nu menţionase această ţară africană în celebrul său discurs despre componenţii ”axei răului”.
La începutul anului 2003, în virtutea acordului economic pentru indemnizaţii semnat de Libia şi ţările solicitante, Regatul Unit şi Franţa, Consiliul de Securitate al ONU a ridicat sancţiunile din 1992 contra Libiei.
Înainte de încheierea anului 2003, Bush şi Tony Blair au informat despre un acord cu Libia, ţară care predase experţilor în spionaj ai Regatului Unit şi Washington-ului documentaţia programelor de arme neconvenţionale, precum şi rachete balistice cu rază de peste 300 km. Funcţionari din ambele ţări deja vizitaseră diverse instalaţii. Era rodul multor luni de convorbiri între Tripoli şi Washington, după cum a spus Bush.
Gaddafi şi-a îndeplinit promisiunile de dezarmare. În câteva luni, Libia a predat cinci unităţi de rachete Scud-C cu rază de 800 km şi sute de Scud-B, a căror rază depăşeşte 300 km, rachete defensive cu rază scurtă.
Începând din octombrie 2002 a început maratonul de vizite la Tripoli: Berlusconi, în octombrie 2002; Jose Maria Aznar, în septembrie 2003; Berlusconi din nou în februarie, august şi octombrie 2004; Blair în martie 1004; germanul Schroeder, în octombrie acelaşi an; Jacques Chirac, în noiembrie 2004. Toată lumea fericită. Puternicul cavaler este Măria Sa Banul.
Gaddafi a parcurs în triumf Europa. A fost primit la Bruxelles, în aprilie 2004, de Romano Prodi, preşedintele Comisiei Europene; în august acelaşi an liderul libian l-a invitat pe Bush să-i viziteze ţara; Exxon Mobil, Chevron Texaco şi Conoco Philips definitivau reluarea extracţiei de ţiţei prin joint ventures.
În mai 2006, Statele Unite au anunţat retragerea Libiei de pe lista de ţări teroriste şi stabilirea de relaţii diplomatice depline.
În 2006 şi 2007, Franţa şi Statele Unite su semnat acorduri de cooperare nucleară în scopuri paşnice; în mai 2007, Blair îl vizitează din nou pe Gaddafi la Sirte. British Petroleum a semnat un contract ”de importanţă enormă”, după cum s-a declarat, pentru explorarea zăcămintelor de gaze.
În decembrie 2007, Gaddafi a efectuat două vizite în Franţa şi a semnat contracte pentru echipamente militare şi civile în valoare de 10 miliarde de euro; şi Spania, unde s-a întâlnit cu preşedintele guvernului Jose Luis Rodriguez Zapatero. Contracte de milioane au fost semnate cu importante ţări din NATO.
Ce a provocat acum retragerea precipitată a ambasadelor Statelor Unite şi a celorlalţi membri ai NATO?
Totul este foarte ciudat.
George w. Bush, părintele stupidului război antiterorist, a declarat la 20 septembrie 2001 cadeţilor de la West Point: „Securitatea noastră are nevoie de forţa militară pe care o veţi conduce, o forţă care trebuie să fie gata să atace imediat în orice colţ obscur de lume. Şi securitatea noastră va avea nevoie să fim gata de un atac preventiv când va fi necesar să ne apărăm libertatea şi vieţile noastre. Trebuie să descoperim celulele teroriste în 60 de ţări sau mai multe, împreună cu prietenii şi aliaţii noştri, trebuie să ne opunem proliferii acestora şi să înfruntăm regimurile care patronează terorismul, după cum va cere fiecare caz.”
Oare ce gândeşte Obama despre acest discurs?
Ce sancţiuni ar impune Consiliul de Securitate celor care au omorât peste un milion de civili în Irak şi celor care asasinează zi de zi bărbaţi, femei şi copii în Afganistan, unde zilele trecute populaţia revoltată a pornit pe străzi să protesteze faţă de omorârea copiilor nevinovaţi?
O ştire a AFP de la Kabul, datată astăzi, 9 martie, spune că: „Anul trecut a fost cel mai letal pentru civili în nouă ani de război între talibani şi forţele internaţionale din Afganistan, cu aproape 2.800 de morţi, 15% mai mult decât în 2009, semnalează un raport al ONU, care subliniază costul uman al conflictului pentru populaţie.”
„Insurecţia talibanilor s-a intensificat şi a câştigat teren în ultimii ani, cu acţiuni de gherilă dincolo de bastioanele tradiţionale din sud şi est.”
„Cu exact 2.777, numărul de civili morţi în 2010 a crescut cu 15% faţă de 2009, arată un raport anual comun al Misiunii de Asistenţă a Naţiunilor Unite în Afganistan.”
„Preşedintele Barack Obama şi-a exprimat la 3 martie ′regretul profund′ poporului afgan pentru cei 9 copii morţi, şi a făcut la fel şi generalul american David Petraeus, comandantul şef al ISAF, şi Secretarul Apărării, Robert Gates.”
„Raportul UNAMA subliniază că numărul de civili morţi în 2010 este de patru ori mai mare decât cel al soldaţilor din forţele internaţionale căzuţi în luptă în acelaşi an.”
„Anul 2010 a fost, de departe, anul cu cei mai mulţi morţi printre soldaţii străini în cei 9 ani de război, cu 711 morţi, confirmând că gherila talibanilor s-a intensificat în ciuda trimiterii a 30.000 de soldaţi americani ca întăriri în anul trecut.”
Timp de 10 zile, la Geneva şi la Naţiunile Unite, au fost rostite peste 150 de discursuri despre încălcările drepturilor omului care au fost repetate de milioane de ori de televiziuni, radio, Internet şi presa scrisă.
Ministrul de Externe al Cubei, Bruno Rodriguez, în intervenţia sa din 1 martie 2011 în faţa miniştrilor de externe reuniţi la Geneva, a spus:
„Conştiinţa umană respinge moartea oamenilor nevinovaţi în orice împrejurare şi loc. Cuba împărtăşeşte pe deplin preocuparea mondială pentru pierderile de vieţi de civili în Libia şi doreşte ca poporul acestei ţări să ajungă la o soluţie paşnică şi suverană în războiul civil care se desfăşoară acolo, fără niciun amestec străin, şi să fie garantată integritatea acestei ţări.”
Unele paragrafe din intervenţia sa au fost lapidare:
„Dacă dreptul uman esenţial este dreptul la viaţă, oare este pregătit Consiliul pentru a suspenda calitatea de membru a statelor care dezlănţuie un război?”
„Vor fi oare suspendate statele care finanţează şi furnizează ajutor militar folosit de statul primitor pentru încălcări masive, flagrante şi sistematice a drepturilor omului şi în atacuri contra populaţiei civile, cum se întâmplă în Palestina?”
„Se va aplica această măsură contra ţărilor puternice care fac execuţii extrajudiciare pe teritoriul altor state folosind tehnologie de vârf, ca muniţie inteligentă şi avioane fără pilot?”
„Ce se va întâmpla cu statele care acceptă pe teritoriul lor închisori ilegale secrete, facilitează tranzitul zborurilor secrete cu persoane sechestrate sau participă la acte de tortură?”
Împărtăşim pe deplin curajoasa poziţie a liderului bolivarian Hugo Chavez şi al ALBA.
Suntem împotriva războiului intern din Libia, suntem în favoarea unei păci imediate şi a respectului deplin pentru viaţă şi drepturile tuturor cetăţenilor, fără intervenţia străină care ar folosi numai la prelungirea conflictului şi în interesul NATO.

FIDEL CASTRO RUZ
9 martie 2011
Ora 9:35 pm

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.