Când Gaddafi, colonel în armata libiană, inspirat de colegul său egiptean Abdel Nasser, l-a răsturnat pe Regele Idris I, în 1969, la numai 27 de ani, a aplicat măsuri revoluţionare importante, ca reforma agrară şi naţionalizarea petrolului. Veniturile crescând au fost dedicate dezvoltării economice şi sociale, în special serviciilor educaţionale şi de sănătate pentru populaţia libiană redusă, locuitoare a unui imens teritoriu deşertic cu foarte puţin pământ cultivabil.
Sub acel deşert exista o extinsă şi adâncă mare de ape fosile. Am avut impresia, când am cunoscut un teren experimental de culturi, că acele ape, în viitor, ar fi mai valoroase decât petrolul.
Credinţa religioasă, predicată cu fervoarea care caracterizează popoarele musulmane, ajuta în parte să compenseze puternica tendinţă tribală care subzistă încă în această ţară arabă.
Revoluţionarii libieni au elaborat şi aplicat propriile lor idei faţă de instituţiile legale şi politice, pe care Cuba, ca normă de conduită, le-a respectat.
Ne-am abţinut complet de a emite opinii despre concepţiile conducerii libiene.
Vedem clar că preocuparea fundamentală a Statelor Unite şi NATO nu este Libia, ci valul revoluţionar dezlănţuit în lumea arabă, pe care vor să-l oprească cu orice preţ.
Este un fapt incontestabil că relaţiile dintre Statele Unite şi aliaţii lor din NATO cu Libia, în ultimii ani, erau excelente, înainte să apară revolta revoluţionară în Egipt şi Tunis.
La întâlnirile la nivel înalt dintre Libia şi liderii NATO, niciunul dintre aceştia nu avea probleme cu Gaddafi. Ţara era o sursă sigură de aprovizionare cu petrol de bună calitate, gaze şi chiar potasiu. Problemele apărute între ei în primele decenii fuseseră depăşite.
S-au deschis investiţiilor străine sectoare strategice ca producţia şi distribuirea petrolului.
Privatizarea a atins multe întrerpinderi publice. Fondul Monetar Internaţional şi-a exercitat rolul dătător de fericire la instrumentarea acestor operaţiuni.
Cum este logic, Aznar s-a topit elogiindu-l pe Gaddafi şi după el Blair, Berlusconi, Sarkozy, Zapatero, până şi prietenul meu Regele Spaniei, au defilat prin faţa privirii zeflemitoare a liderului libian. Erau fericiţi.
Deşi ar părea că-mi bat joc, nu este aşa; mă întreb pur şi simplu de ce vor acum să invadeze Libia şi să-l aducă pe Gaddafi în faţa Curţii Penale Internaţionale de la Haga.
Îl acuză timp de 24 de ore pe zi că trage contra cetăţenilor dezarmaţi care protestează. De ce nu explică lumii că armele şi mai ales echipamentele sofisticate de represiune pe care le posedă Libia au fost furnizate de Statele Unite, Marea Britanie şi alţi iluştri amfitrioni ai lui Gaddafi?
Mă opun cinismului şi minciunilor cu care acum vor să justifice invazia şi ocuparea Libiei.
Ultima dată când l-am vizitat pe Gaddafi a fost în mai 2001, 15 ani după ce Reagan i-a atacat reşedinţa destul de modestă, unde m-a dus ca să văd cum fusese distrusă. A primit lovitura directă a aviaţiei şi era distrusă considerabil; micuţa lui fiică de trei ani a murit în acel atac: a fost asasinată de Ronald Reagan. Nu a fost niciun acord prealabil al NATO, al Consiliului Drepturilor Omului, nici al Consiliului de Securitate.
Vizita mea anterioară avusese loc în 1977, opt ani după începerea procesului revoluţionar din Libia. Am vizitat Tripoli; am participat la Congresul Poporului Libian, la Sebha; am parcurs terenurile primelor experimente agricole cu ape extrase din imensa mare de ape fosile; am cunoscut Bengasi; am avut o primire călduroasă. Era vorba de o ţară legendară care fusese scena unor lupte istorice în ultimul război mondial. Încă nu avea şase milioane de locuitori, nici nu i se cunoştea volumul imens de petrol uşor şi ape fosile. Deja fostele colonii portugheze din Africa se eliberaseră.
În Angola luptasem timp de 15 ani contra bandelor mercenare organizate de Statele Unite pe baze tribale, guvernul lui Mobutu şi bine echipata şi antrenata armată rasistă a apartheidului. Acesta, urmând instrucţiunile Statelor Unite, aşa cum se ştie astăzi, a invadat Angola pentru a-i frustra independenţa în 1975, ajungând cu forţele motorizate în imediata vecinătate a Luandei. Câţiva constructori cubanezi au murit în timpul acelei invazii brutale. Au fost trimise de urgenţă resurse.
Expulzaţi din această ţară de trupele internaţionaliste cubaneze şi angoleze până la frontiera cu Namibia ocupată de Africa de Sud, timp de 13 ani rasiştii au primit misiunea să lichideze procesul revoluţionar din Angola.
Cu ajutorul Statelor Unite şi Israelului au dezvoltat arma nucleară. Deja posedau armament când trupele cubaneze şi angoleze au înfrânt la Cuito forţele terestre şi aeriene, şi, sfidând pericolul, folosind tacticile şi mijloacele convenţionale, au avansat spre frontiera Namibiei, unde trupele de apartheid voiau să reziste. De două ori în istorie forţele noastre au riscat să fie atacate cu acest tip de arme: în octombrie 1962 şi în sudul Angolei, dar a doua oară, nici măcar utilizându-le pe cele pe care le poseda Africa de Sud nu a putut fi evitată înfrângerea care a marcat sfârşitul odiosului sistem. Faptele s-au petrecut sub guvernarea lui Ronald Reagan în Statele Unite şi a lui Pieter Botha în Africa de Sud.
Despre acest lucru şi despre sutele de mii de vieţi, cât a costat aventura imperialistă, nu se vorbeşte.
Deplâng că trebuie să amintesc aceste fapte când un alt mare pericol ameninţă popoarele arabe, pentru că nu se resemnează să continue să fie victime ale jafului şi opresiunii.
Revoluţia în lumea arabă, de care se tem atât de mult Statele Unite şi NATO, este a celor care sunt lipsiţi de toate drepturile faţă de cei care se bucură de toate privilegiile, chemată să fie, prin urmare, mai profundă decât cea dezlănţuită în 1789 în Europa cu luarea Bastiliei.
Nici măcar Ludovic al XIV-lea, când a proclamat că Statul este el, nu poseda privilegiile e Regelui Abdula al Arabiei Saudite, şi nici imensele bogăţii care zac sub pământul acestei ţări aproape deşertice, unde transnaţionalele ianchee decid extracţia şi, prin urmare, preţul petrolului în lume.
Plecând de la criza din Libia, extracţia din Arabia Saudită s-a ridicat la un milion de barili pe zi, cu un cost minim şi, prin urmare, numai din aceasta veniturile acestei ţări şi a celor care o controlează se ridică la un miliard de dolari pe zi.
Totuşi, să nu-şi închipuie nimeni că poporul saudit se scaldă în bani. Sunt cutremurătoare relatările despre condiţiile de viaţă ale multor muncitori din construcţii şi alte sectoare, care sunt obligaţi să lucreze 13 şi 14 ore pentru salarii mizerabile.
Speriaţi de valul revoluţionar care zguduie sistemul de jaf, după cele petrecute cu muncitorii din Egipt şi Tunis, dar şi cu tinerii şomeri din Iordania, din teritoriile palestiniene ocupate, din Yemen şi chiar din Bahrein şi Emiratele Arabe cu veniturile cele mai ridicate, înalta ierarhie saudită este sub impactul evenimentelor.
Spre deosebire de alte timpuri, azi popoarele arabe primesc informaţii aproape instantaneu despre ce se întâmplă, deşi extraordinar de manipulate.
Cel mai rău pentru status quo-ul sectoarelor privilegiate este că evenimentele persistente coincid cu o considerabilă creştere a preţurilor la alimente şi cu impactul demolator al schimbărilor climatice, în timp ce Statele Unite, cel mai mare producător de porumb din lume, cheltuieşte 40% pe acest produs subvenţionat şi o parte importantă de soia pentru a produce bio-combustibili, ca să alimenteze automobilele. Sigur că Lester Brown, ecologistul american cel mai bine informat din lume în ceea ce priveşte produsele agricole, ne poate oferi o ideea a situaţiei alimentare actuale.
Preşedintele bolivarian, Hugo Chavez, face un efort curajos în căutarea unei soluţii fără intervenţia NATO în Libia. Posibilităţile lui de a atinge acest obiectiv ar creşte dacă ar reuşi isprava de a crea o amplă mişcare de opinie înainte şi nu după ce s-ar produce intervenţia, pentru ca popoarele să nu vadă cum se repetă în alte ţări experienţa atroce din Irak.
Sfârşitul Reflecţiei.
FIDEL CASTRO RUZ
3 martie 2011
Ora 10:32 pm
