Viața și moștenirea lui Hugo Chavez

Hugo ChavezChavez Frias, sau Comandantul Chavez, aşa cum a fost numit cu afecţiune de către urmaşii şi suporterii săi, a murit pe 5 martie 2013, la ora locală 04:25, în urma unei lupte de 21 de luni împotriva cancerului.
Odată cu moartea sa, la 58 de ani, a devenit unul dintre cele mai importanţi lideri ai Venezuelei, ai Americii Latine şi poate chiar unul dintre cei mai importanţi lideri contemporani ai lumii.
A lansat ceea ce el şi mişcarea sa au numit “Revoluţia Bolivariană”, după Simón Bolívar, eroul secolului al XIX-lea care a eliberat Venezuela, precum şi alte patru ţări de sub dominaţia colonială spaniolă.
Chavez a fost un adept al lui Simón Bolívar, fiind numit recent de vicepreşedintele său, Nicolas Maduro, “noul eliberator al secolului XXI.” Dacă aceasta este o apreciere justă doar istoria va decide, dar ce este sigur este faptul că Chavez a schimbat faţa Venezuelei pe parcursul celor 14 de ani ca preşedinte al ţării.

El a lăsat o moştenire extraordinară, şi cu multe realizări, dar şi cu unele proiecte nerealizate. Printre proiectele nerealizate sunt persistenţa ineficienţei şi corupţiei în administraţia publică şi rata mare a criminalităţii. Existenţa acestor probleme explică de ce a fost reales Chávez, în octombrie 2012, cu un procent de doar 55%, o adeziune a populaţiei mult mai mică decât victoria sa răsunătoare din 2006, când a câştigat cu 63%. Este o mare realizare însă că a fost capabil să câştige o realegere după 14 ani de mandat şi în ciuda unei opoziţii masive din partea vechii elite a ţării. Această mare realizare a fost posibilă deoarece Chavez a înfăptuit mai mult decât majoritatea oamenilor şi-au dat seama.
În domeniul politicii externe, Chavez a fost, probabil, cea mai importantă forţă motrice a integrării regionale în America Latină. El a extins un program de furnizare a petrolului pentru zona Caraibe, cunoscut sub numele de «Petrocaribe», program prin care naţiunile insulare din zonă au primit petrol şi infrastructura pentru prelucrarea acestuia la tarife preferenţiale.

Huho Chavez a lansat, împreună cu Cuba, Bolivia, Ecuador şi, mai târziu, Nicaragua, printre alte ţări, Alianţa Bolivariană pentru Oameni din America, cunoscută sub numele de ALBA, care este un contramodel pentru acordurile de liber schimb predominante în regiune şi promovează comerţul pe baza solidarităţii şi a cooperării, în loc de concurenţă. El a fost, de asemenea, una dintre principalele forţe din spatele înfiinţării Uniunii Naţiunilor Sud-Americane, UNASUR, la care toate ţările din America de Sud aparţin. Şi, cel mai recent, Chavez a ajutat la înfiinţarea Comunităţii de State din Caraibe şi America Latină, CELAC, care este un organism regional care include toate ţările din emisfera vestică, cu excepţia Statelor Unite ale Americii şi Canadei.
Una din consecinţele notabile ale acestui proces de integrare a fost că s-a pus capăt izolării Cubei.

Dar Hugo Chavez a fost unul dintre adversarii cei mai vocali ai politicii externe a Statelor Unite ale Americii, respingând războaiele acestora din Afganistan, Irak, Libia. S-a opus, de asemenea, atacurilor Israelului asupra Fâşiei Gaza. Din acest motiv, preşedintele Venezuelei a devenit unul dintre cei mai mari eroi ai lumii arabe.
O altă realizare importantă, care este adesea trecută cu vederea, este faptul că Chavez a servit ca o sursă de inspiraţie pentru alegătorii şi politicienii din întreaga America Latină, care a început să voteze pentru partidele şi liderii de stânga din ţările continentului. El i-a inspirat pe oameni, deoarece a fost unul dintre puţinii politicieni care au spus ceea ce au crezut şi au acţionat în conformitate cu ceea ce au susţinut, şi asta fără ezitare.
În 2005, a început un proiect de revigorarea a socialismului declarându-se socialist şi lansând, ulterior, un nou partid politic, Partidul Socialist Unit din Venezuela, PSUV. Revigorarea proiectului socialist a fost importantă, deoarece el a făcut clar faptul că a îmbrăţişat socialismul secolului XIX, care pentru el a însemnat un socialism participativ şi pe deplin democratic, în contrast cu socialismul de stat din secolul XX al Uniunii Sovietice.

În ce a constat această cale venezueleană a socialismului. Chavez a pus un accent important pe crearea unei societăţi mai egale. Imediat ce a preluat preşedenţia ţării a întărit disciplina în cadrul Organizaţiei Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), care a ridicat preţul petrolului într-un an de la alegerea sa. În continuare, el a crescut producţia de petrol şi a naţionalizat părţi mari din industria petrolieră privată. Cu un impuls extraordinar al veniturilor provenite din industria petrolieră, a fost capabil să lanseze numeroase programe sociale, unul după altul, programe care au dus la eradicarea analfabetismului, oferind şcoală elementară, medie şi învăţământ universitar gratuit pentru săracii ţării, sprijin financiar pentru mamele sărace singure, extinderea şi creşterea pensiilor, medici de cartier pentru toate comunităţile, introducerea unui program larg de reformă agrară, şi, cel mai recent, lansarea unui program masiv de construcţii publice de locuinţe, printre multe alte programe sociale.
Ca urmare a acestor politici, inegalitatea socială a scăzut atât de mult încât Venezuela s-a transformat din ţara cu una dintre cele mai mari inegalităţi din America Latină într-una în care inegalitatea dintre venituri este cea mai redusă. De asemenea, a reuşit să reducă sărăcia la jumătate, iar sărăcia extremă cu două treimi.
O altă realizare importantă a fost introducerea democraţiei participative în Venezuela. Acest proiect, care este încă incomplet, a făcut peste 30.000 de consiliile comunale responsabile de propriile cartiere, astfel încât oamenii să simtă ca sunt implicaţi în viitorul lor ca niciodată înainte. Acest sentiment s-a manifestat în sondajele de opinie cu privire la ceea ce cred venezuelenii despre democraţia lor, iar venezuelenii evaluează democraţia lor mai favorabil decât cetăţenii din celelalte ţări ale Americii Latine. De asemenea, venezuelenii au cea mai mare proporţie de cetăţeni care votează şi participă la activităţi politice din toată lumea.

Chavez a fost o figură controversată, acesta este primul lucru susţinut de presa capitalistă despre el. Şi este, într-o oarecare măsură, adevărat. Putea conta pe dragostea şi devotamentul total al adepţilor săi, dar era urât, de asemenea, de mulţi. Dragostea şi devotamentul veneau din carisma sa, abilitatea de a se identifica cu venezuelenii de rând şi capacitatea lor de a se identifica cu el. Stilul său popular, dorinţa de a cânta cântece populare tradiţionale, precum şi capacitatea de a spune poveşti l-au făcut să fie îndrăgit de milioane de oameni.
În acelaşi timp, stilul său popular, condamnarea promptă şi continuă a guvernului SUA, consecvenţa şi rigurozitatea în condamnarea adversarii săi politici şi punctele de vedere puternice şi intrasigente în domeniul economic l-au făcut să fie urât de mulţi din clasa de mijloc venezueleană, dar mai ales de cei din clasa bogaţilor ţării.
Mass-media privată din ţară a fost implicată continuu într-o campanie împotriva sa.

Cum a ajuns Huho Chavez să fie o astfel o figură importantă?
S-a născut într-un oraş mic, într-unul dintre cele mai sărace oraşe ale Venezuelei, Sabaneta, statul Barinas, ca al doilea dintre cei şapte fraţi. Părinţii săi erau învăţători în oraş, iar Chávez îşi descria mai târziu viaţa acolo ca una de o sărăcie relativă. Crescând, a fost fascinat de baseball şi a vrut să devină un jucător de baseball profesionist. Pentru copii din Barinas însă singura posibilitate de a juca regulat baseball cu regularitate era în armată, aşa că s-a alăturat armatei la vârsta de 17 ani.
Chávez a devenit un socialist radical în timpul perioadei petrecute în armată, unde a participat la un program neobişnuit prin care se furniza educaţie superioară ofiţerilor în universităţi civile. De asemenea, în urma întâlniri cu rebelii columbieni de-a lungul frontierei cu Columbia şi întâlnirii cu sărăcia din diferite zone ale Venezuelei şi expunerea sale la ideile lui Juan Velasco Alvarado, liderul populist al stângii militare din Peru, în 1974, ale cărui lucrări le-a citit. A fost martor al corupţiei şi abuzurilor de putere din cadrul armatei.
În 1977, Chavez şi-a făcut intrarea în politica conspirativă, fondând o grupare secretă în interiorul armatei. Grupul său s-a transformat mai târziu în Mişcarea Revoluţionară Bolivarienă (MBR-200), şi apoi în partidul său politic, Mişcarea pentru republica a cincea (MVR).
Un eveniment important pentru Chavez s-a petrecut pe 27 februarie 1989, atunci când venezuelenii au ieşit în stradă împotriva pachetului de măsuri de ajustare economică neoliberală impus Venezuelei de Fondul Monetar Internaţional. Guvernul a trimis armata în stradă pentru a reprima violent protestele, omorând între 300 şi 3.000 de venezueleni pe parcursul a patru zile.
Aceste revolte şi represiunea ulterioară au accelerat planurile lui Chavez şi ale conspiratorilor în vederea răsturnării guvernului, care a fost responsabil pentru aceste masacre. Trei ani mai târziu, pe 4 februarie 1992, a fost gata de atac.

Scurgerile de informaţii despre rebeliunea militară şi lovitura de stat l-au făcut pe preşedintele de atunci, Carlos Andres Perez, să fie capabil de a-i aresta pe Chávez şi oamenii săi. A devenit faimos atunci în timpul unei apariţii televizate scurte permise de presedinte, în care şi-a asumat responsabilitatea pentru rebeliunea şi a spus că efortul său nu a reuşit “pentru moment”. Aceste cuvinte le-au dat speranţă venezuelenilor săraci şi frustrati şi, ceea ce i-a impresionat, de asemenea, a fost faptul că Chavez a fost primul lider venezuelean din istoria recentă care şi-a asumat responsabilitatea publică pentru un eşec.

Tovarăşi, din păcate, obiectivul propus nu a fost atins în capitală. Adică aici, în Caracas, nu am reuşit să punem mâna pe putere. Voi v-aţi descurcat foarte bine, dar este momentul să oprim vărsarea de sânge. Este momentul să reflectăm, dar cu siguranţă că ni se vor prezenta noi oportunităţi şi ţara va trebui să se îndrepte către un viitor mai bun“. A fost trimis la închisoare, dar a rămas acolo timp de doar doi ani. Când Rafael Caldera a fost ales în funcţia de preşedinte, în 1994, el şi-a îndeplinit o promisiune din campanie eliberându-l pe Chávez, fiind conştient că cauza lui Chávez se bucurat de un larg sprijin popular. După ieşirea din închisoare, Chávez şi-a petrecut următorii trei ani călătorind prin ţară şi a ajuns să cunoască bine felul în care trăiau cetăţenii ţării sale. În cursul acestor călătorii şi-a dat seama că are sprijin popular şi a decis să candideze pentru preşedinţie.
A candidat împotriva unui reprezentant al vechii elite a ţării şi a obţinut o victorie răsunătoare din primul tur, de 56%, unul dintre cele mai mari marje din istoria Venezuelei.
Mandatul său ca preşedinte a fost foarte zbuciumat. Şi-a început preşedenţia cu sprijinul marilor oameni de afaceri ai ţării, dar şi i-a înstrăinat aproape imediat, atunci când a refuzat să numească pe cineva din acest cerc în cabinetul său. A introdus apoi o nouă constituţie, în 1999, urmată de organizarea de noi alegeri, în 2000, şi o mulţime de legi noi, pentru a reforma cu totul societatea venezueleană, de la agricultură la petrol, la pescuit, sistemul bancar, de asigurări şi altele.

Aceste acţiuni s-au dovedit a fi prea mult pentru clasele privilegiate, iar opoziţia s-a mobilizat pentru a-l răsturna pe Chávez prin intermediul unei lovituri de stat. La 11 aprilie 2002, cu ajutorul unor ofiţeri militari disidenţi, au reuşit pentru scurt timp, numind un om de afaceri, pe Pedro Carmona, în calitate de preşedinte interimar. Cu toate acestea, lovitura de stat a fost înfrântă în două zile, pentru că suporterii lui Chavez nu au accepta în linişte schimbarea puterii prin puci militar.
Doi producători independenţi de film s-au aflat în mijlocul evenimetelor din Caracas, pe 11 aprilie 2002, când Chaves a fost îndepărtat printr-o lovitură de stat condusă de CIA cu sprijinul mass-media private din ţară. Tot acolo s-au aflat şi 48 de ore mai târziu, când preşedintele a revenit în exerciţiul funcţiei sale, în uralele suporterilor.
Filmul «Revoluţia nu va fi televizată» este un documentar unic şi un extraordinar portret al omului pe care «The Wall Street Journal» l-a creditat cu transformarea Venezuelei în „cea mai mare durere de cap a Washingtonului în America Latina, după Cuba.”

Preşedinţia lui Chávez urmează să fie contestată apoi pe numeroase fronturi, cu întreruperea extragerii de petrol, cu o chemare la referendum, iar în 2005 cu un boicot al opoziţiei la alegerea Adunării Naţionale. În cele din urmă, în 2006, când a câştigat din nou preşedenţia, cu o proporţie covârşitoare de 63%, ţara părea să revină la normal din nou.

Preşedintele Chavez l-a denumit pe George W. Bush „demonul“, chiar înainte de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite din 20 septembrie 2006: „El este demonul care are impresia că e conducătorul lumii“, spunea Chavez. „Ieri a venit demonul. Chiar aici. Şi astăzi încă mai miroase a sulf, chiar aici la această masă la care stau eu acum“. Apoi şi-a făcut semnul crucii, şi-a împreunat mâinile ca într-o rugăciune şi şi-a ridicat ochii spre cer.

Spectacolul de televiziune al lui Hugo Chavez, denumit «Alo Presidente!», era difuzat în direct duminica de la 11 dimineaţa şi dura cam între patru şi opt ore. S-a difuzat pentru mai bine de un deceniu. Era singurul spectacol din lume în care un lider de stat permitea camerei de luat vederi să-l urmeze peste tot, să-l surprindă guvernând şi interacţionând cu susţinătorii.
Atunci când jurnalistul BBC John Sweeney l-a întrebat „de ce Venezuela nu cheltuie propriii bani pentru Venezuela“, Chavez a răspuns că „asta este o întrebare stupidă. Nu pot să răspund la o întrebare stupidă deoarece, cel care încearcă să răspundă la o întrebare stupidă, va avea un răspuns stupid“. „Doar cineva stupid ar pune o asemenea întrebare stupidă“.

La jumătatea anului 2011 Chávez a anunţat că a fost diagnosticat cu cancer. El a sugerat că Statele Unite ar putea fi implicate în boala de care a suferit şi cu care s-au confruntat şi alţi lideri ai Americii de Sud: „Este greu de explicat ce se întâmplă cu unii dintre noi, cei din America Latină. Ar fi atât de ciudat ca ei să fi inventat o tehnologie care împrăştie cancerul? Poate vom afla mai multe despre această tehnologie peste 50 de ani“, spunea Cavez referindu-se şi la problemele preşedintei Argentinei, Cristina Fernandez de Kircner, preşedintelui Braziliei, Dilma Rouseff, şi Paraguayului, Fernando Lugo.”

Apoi Chavez părea să se recupereze şi tratamentul său să meargă bine şi a fost reales în octombrie 2012. Dar, la scurt timp după realegerea sa, el a dispărut practic din nou, pentru a anunţa, la 8 decembrie 2012, că cancerul a reapărut şi trebuie să se reîntoarcă în Cuba pentru o operaţie majoră. 9 decembrie – în drum spre Cuba, a fost ultima zi în care a fost văzut în public.
Chavez lasă o mare gaură în peisajul politic şi social din Venezuela, dar el, de asemenea, lasă o moştenire pe care succesorii săi vor trebui să se bazeze şi să o extindă.

 Un eveniment marca Hugo Chavez:

La începutul anului 2012, în timpul unei intervenţii la postul de televiziune «Univision», Hugo Chavez face următoarea declaraţie: „Eu sunt gata să naţionalizez băncile private dacă acestea nu vor finanţa micii fermieri”. Liderul Venezuelei se referea în special la băncile Banesco, Mercantil şi Provincial. Instituţiile financiare sunt obligate de legea din Venezuela să finanţeze programe şi proiecte guvernamentale.
După sosirea la putere, în 1999, Hugo Chavez a început un proces de naţionalizare în mai multe sectoare ale economiei. Foştii patroni contestă şi acum în justiţie această decizie a guvernului condus de Chavez. 20% dintre aceste procese cu naţionalizări sunt încă pe rol. Litigiile cele mai importante sunt cu marile concerne energetice Exxon şi Conoco Phillips cărora le-au fost confiscate câmpurile petroliere pe care le exploatau în zona fluviului Orinoco.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.