Bombardamentele asupra Bucureștiului, crimele de război onorate de români

10
Monumentul inchinat soldatilor americani din Parcul Cismigiu
Monumentul închinat soldaților americani din Parcul Cișmigiu

Printr-o ciudată ironie, precum mai există şi altele în România, singurul care aminteşte astăzi de bombardamentele americane asupra Bucureştiului din 1944 este monumentul din Parcul Cişmigiu dedicat piloţilor americani care, începând din 4 aprilie 1944, au efectuat aceste bombardamente sălbatice, adevărate crime de război.
Crima de război este definită drept fapta de încălcare, violare a legilor războiului din timpul unui conflict armat, care cade sub incidenţa dreptului internaţional. Încălcarea legilor războiului poate fi făcută de o persoană sau un grup, de militari sau civili. Orice violare a legilor războiului în conflictele militare dintre state este considerată crimă de război.

Gara de Nord
Gara de Nord

Legi ale războiului sau tradiţii care să reglementeze conflictele militare există de multe secole. La sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX însă, statele au simţit nevoie să sistematizeze numeroasele tradiţii, legi şi reguli încă nescrise în Convenţiile de la Haga. Articolul 27 al celei de-a doua secţiuni a Convenţiilor de la Haga din 1899, statua că „în asedii şi bombardamente ar trebui să fie luate toate măsurile necesare pentru a cruţa pe cât posibil edificii dedicate religiei, artei, ştiinţei, de caritate, spitale, şi locurile în care sunt aduşi bolnavi şi răniţi, cu condiţia ca acestea să nu fie folosite în acelaşi
timp pentru scopuri militare.”

4 aprilie 1944: 220 bombardiere B-17 (numite Fortareţe zburătoare) şi 93 bombardiere B-24 (Libertador) au intrat îm spaţiul aerian al României.
„Obiectivul strategic fundamental era distrugerea în Bucureşti, ca şi în alte oraşe româneşti, a sistemului de transporturi feroviare, a industriei de război, în ultima instanţă a tot ce ţine de economie, inclusiv populaţia civilă” – arhivele militare româneşti.

Gara de Nord, instituţie civilă în care se aflau sute de oameni, mai ales refugiaţi din Moldova, a fost lovită de 6 ori, triajul de 4 ori, gara Chitila de 8 ori, gara Băneasa de 4 ori. În triajul Bucureşti, 1.000 de vagoane au fost distruse prin incendiere.
„Fără îndoială, reţeaua feroviară şi nodurile de comunicaţii pe timp de război sunt obiective militare, dar la 4 aprilie şi în continuare până în august, distrugerea acestora de către aviaţia americană şi engleză este însoţită de atacuri de o violenţă fără precedent a zonelor populate” – arhivele militare româneşti.
„Această barbarie americană împotriva capitalei ţării, care avea să se repete de încă 14 ori până la ieşirea României din alianţa cu Germania (23 august 1944) s-a soldat cu însemnate pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri” – arhivele militare româneşti.

Piata Buzesti
Piața Buzești

Bombardamentele americane şi britanice au continuat în zilele de 15 aprilie, 21 aprilie, 24 aprilie.
În acele zile, Bucureştiul a fost lovit în zona Chitila, Triaj, Gara de Nord, în zone central şi periferice locuite. Sunt distruse în întregime Depoul Bucureşti, Centrul Autobazei Griviţa, Halta Griviţa, Halta Domenii, Spitalul 2 CFR, Metropola Societăţii de Gaz şi Electricitate.
Printre celelalte obiective strict civile atacate au fost hotelurile «Athenee Palace», «Ambasador», «Splendid», «Papadopol» sau blocurile «Generala», «Mica», «Kapriel», «Băicoianu», Moara Românească şi Banca de Credit.
În noaptea de 2 spre 3 mai, între orele 01,10 şi 01,30, 70 de avioane britanice plecate din sudul Italiei au ajuns deasupra Bucureştiului. Arhivele militare româneşti au consemnat că aviaţia britanică bombarda România numai pe timp de noapte. Atunci a fost înregistrat primul atac nocturn executat de englezi care au revenit cu o sută de bombardiere grele în noaptea de 6/7 mai.

Pe 7 mai 1944, între orele 10,49 şi 12,06, 700 de avioane, dintre care 500 de bombardament de tip B-24 şi 200 de aparate de vânătoare, au atacat din nou Bucureştiul, la doar zece ore de la atacul nocturn britanic. Atacurile s-au concentrate asupra zonei Chitila, Griviţa, Giuleşti, Gara de Nord, în continuare spre central oraşului pe o fâşie cuprinsă între Dâmboviţa şi Biserica Caşin, având ca limită Biserica «Sfânta Vineri».

Arhivele militare româneşti consemnează aceste bombardamente ca unele dintre cele mai barbare, lipsite de orice logică militară: au fost distruse şcoli, licee, spitalul Militar «Regina Elisabeta», «Witing», depozitul sanitar al armatei, Ministerul Sănătăţii, Crucea Roşie, biserica «Sfânta Vineri», Inspectoratul General Financiar, Judecătoria din strada Roma, oficii poştale, ateliere din zonă. Sunt afectate reţelele de telefonie, garniturile de tramvaie, dar şi gările

Arhivele militare româneşti consemnează faptul că, în ciuda intervenţiei prompte a celor 75 de avioane de vânătoare româneşti şi 64 germane, a artileriei antiaeriene, inamicul îşi atinge obiectivele, provocând distrugeri de o amploare fără precedent în capitala ţării.

„La aproximativ zece ore după atacul englez nocturn, greu s-a putut organiza şi conduce acţiunea de intervenţie a pompierilor, care intrau primii în luptă către incendii, din cauza blocării căilor de acces.
Un alt atac este înregistrat în noaptea de 9/10 august, când cele 100 de avioane de bombardament greu britanice ce bombardează Ploieştiul, la întoarcere către baze, se descarcă de bombele nelansate, în Capitală, distrugând o casă la periferie şi ucigând doi locuitori. Cu acest atac, încetează ofensiva aeriană strategică aliată asupra Bucureştiului, în cel de-al doilea război mondial” – arhivele militare româneşti.

Victime in cartierul Tei
Victime în cartierul Tei

Un bilanţ statistic arată că, în cele 17 bombardamente aeriene, începând cu cel din 4 aprilie 1944, executate de americani şi englezi cu aproximativ 3.640 de avioane de bombardament de diferite tipuri, însoţite de circa 1.830 de avioane de vânătoare pe timp de zi, au fost ucişi 5.524 de locuitori, 3.373 au fost răniţi. iar 47.974 au rămas fără adăpost, devenind sinistraţi. Au fost distruse 3.456 de case de locuit, 3.473 au  fost distruse parţial, 401 au fost avariate şi au fost 2.305 de incendieri. Pentru apărarea Capitalei, s-au ridicat şi au angajat lupte antiaeriene, de multe ori în inferioritate numeric, 601 avioane de vânătoare româneşti şi 709 germane. Numai pe 4 aprilie au fost doborate 44 de aparate inamice, iar a doua zi numărul avioanelor doborate a fost de 54.

În bombardamentele americane şi britanice asupra României din 1944 şi-au pierdut viaţa, pe lângă mii de oameni de rând, şi 22 de piloţi români care îşi apărau ţara.

Jertfa acestora nu este amintită nici măcar în manualele de istorie, pentru ei nu s-a ridicat niciun monument, nu s-a organizat vreodată o ceremonie. În schimb, în centrul Bucureştiului, sub forma unei cărţi deschise, se înalţă un monument pe care stă inscripţionat faptul că 378 de soldaţi americani „au murit la datorie în România pentru libertatea Europei şi gloria SUA”. În timpul comunismului nu puteai întâlni în România un monument dedicat soldaţilor români căzuţi în Est în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ocupantul şi cel care a impus regimul politic în acea România nu permitea aceste lucru. Astăzi câştigătorii în războiul rece şi cei care au impus actualul regim politic nu ar permite comemorarea printr-un monument a victimelor inutile produse de bombardamentele lor sălbatice. În propaganda din comunism soldaţii sovietici erau singurii eliberatori, în propaganda de astăzi soldaţii americani sunt ”luptătorii pentru libertate“.

„Pentru americani sunt eroi, pentru noi, nu. Nu este o glorie faptul că au bombardat şi au ucis civili. Nu putem să-i glorificăm după acele bombardamente” – istoricul şi colonelul în rezervă Ion Dănilă.

Istoricul Ion Scurtu spune că bombardamentele asupra Românii din 1944 nu au avut o justificare militară, pentru că frontul se afla departe, la peste 300 kilometri, pe linia Iaşi-Chişinău, iar luptele încetaseră de la sfârşitul lunii martie. Ostilităţile aveau să se reia abia la 20 august. Scopul bombardamentului asupra gărilor şi liniilor feroviare a fost împiedicarea transporturilor militare spre frontul din Moldova, unde armata sovietică, aliatul de atunci al americanilor, forţa înaintarea spre vest. Practic, atacul americanilor a fost în sprijinul sovieticilor.

Mărturii ale martorilor:

„Cînd am ieşit în curte am văzut plutind nenumărate hârtii colorate (manifeste probabil) şi am crezut că într-adevăr avioanele nu aruncaseră altceva decât manifeste…Primele zvonuri venite din oraş (o bombă pe Brezoianu, una pe Strada Carol) mi s-au părut născociri. Cînd am ieşit spre centru, o stranie agitaţie nervoasă însufleţea străzile, parcă mai mult din curiozitate decît din groază. Abea mai târziu ne-am dat seama de întinderea dezastrului” – Mihai Sebastian, Jurnal.
„Deodată a început să cadă o ploaie de bombe dinspre Gară înaintând în faimosul «covor» spre centru. Ne-am refugiat în subsolul hotelului Union la care locuiam, fără să ne dăm seama de primejdia acestui fel de adăpost. Bombele cădeau în jurul nostru, continuu… Afară părea că un infern se declanşase. În adăpost, copii au început să plângă şi unele femei să scoată ţipete. Încet, încet, bubuiturile s-au rărit, până când, după vreo oră, nu s-au mai auzit.”
„Se vedea arzând Athénée Palace, fum se ridica din alte părţi ale oraşului. Am ieşit cu Lena din hotel şi cu un sentiment de oroare ne-am îndreptat spre Athénée Palace care tot ardea, flăcări ieşeau de prin fiecare fereastră; ceva mai sus, pe Calea Victoriei, am văzut fumegând hotelul Splendid, aproape complet dărâmat, pe trotuare numai sticlă sfărâmată de la vitrinele magazinelor distruse de suflul bombelor. În spatele Ateneului devastat, mai fumega locul expoziţiei Comitetului de Patronaj. În sus pe Calea Victoriei, pe stânga şi pe dreapta, din loc în loc, clădiri dărâmate. Până în str..Frumoasă, mai toate geamurile făcute fărâme; călcam cu prudenţă şi ocoleam grămezile. Din str. Sf. Voievozi înspre Gara de Nord, bombardamentul făcuse îngrozitoare ravagii. Gara de Nord, Gara Basarab Mărfuri, Calea Griviţei grav lovite. Am văzut un tramvai surprins în mers; conducătorul mort stătea căzut cu pieptul lipit pe comenzi. N-am mers mai departe” – academicianul Gheorghe Zane.

„Am văzut pe Bulevardul Pake, aproape de Calea Moşilor, ambele trotuare pline de geamuri sparte, iar sergenţii de stradă încercând să împiedice trecerea pietonilor, de frică să nu se prăbuşească pereţii clădirilor. Am văzut casa lui Taşcă; avea toate ferestrele sparte şi un balcon dărâmat. Am ajuns acasă pe la ora trei. Ai mei observaseră de la fereastra sufrageriei, împreună cu soacra-mea, sutele de avioane care străluceau în soare. De la Calea Moşilor până la Vatra Luminoasă n-a căzut nicio bomba.
Până la ora 4 am aflat la telefon dezastrul din oraş, în special cartierul Griviţa şi Gara de Nord. Pe la 5 vine Mielu Mihăiescu, cu maşina sa vizităm atelierele şi garajele Societăţii pentru a vedea ce stricăciuni a produs bombardamentul. În Cobălcescu, clădirea n-a suferit nimic afară de ferestre, sparte toate. La Hotel Ambasador, a căzut o bomba chiar pe trotuar, spărgând toate ferestrele faţadei, precum şi ale Centralei noastre.” – Ion Hudiţă, istoric, profesor universitar şi om politic roman, ministru al agriculturii şi al domeniilor publice între 6 decembrie 1944 şi 28 februarie 1945 în guvernul condus de generalul Nicolae Rădescu.

Victima pe strada Martisor
Victimă pe strada Mărțișor

„La cincizeci de metri distanţă, ardeau oamenii pe acoperiş, unde se refugiaseră văzând că imobilul – hotelul Splendid, cu douăzeci de etaje – ia foc, fără putinţă de scăpare; maşini în flăcări, cu şoferul mort la volan, cu ocupanţii maşinii calcinaţi în adâncul ei, trecând în zigzag cu o viteză nebună, prin faţa porţii noastre, zdrobindu-se la prima cotitură a străzii; trecătorii fugeau fără ţintă, unde să se ducă?
Făcuţi fărâme sub ochii noştri, de explozii ce îşi accelerau ritmul din minut în minut, zgâlţânau din temelii casa pe care nu ne hotărâm să o părăsim, cu toate rugăminţile disperate ale personalului nostru devotat, preferând să murim pe teresa noastră, sub cerul liber, decât să ne îngroape de vii dărâmăturile vreunui adăpost nesigur.
Dar mai ai noţiunea morţii în astfel de momente? Gândul la aceste adăposturi mă îngrozea mai tare decât exploziile şi prăpădul făcut de bombe, chiar dacă la picioarele noastre, la etajul al cincilea, suflul arunca bucăţi smulse din pavaj, mari cât nişte pietre funerare de mormânt de copil, şi doi pereţi ai sălii de baie s-au prăbuşit cu un zgomot infernal, într-un nor de mortar şi de praf, la câţiva paşi de noi. Atunci când s-a lăsat din nou liniştea – ce linişte ! …prin telefonul dat de o prietenă, am aflat că familia George Florescu, rude apropiate ale mele, care ne erau foarte dragi, erau îngropaţi de vii în pivniţă, sub dărâmăturile casei lor cu trei etaje, din care niciun zid, nici măcar scheletul, nu rămăsese în picioare, se străduiau cu disperare să le scoată cadavrele de acolo, sau pe cei ce mai trăiau încă, poate.
Când, pe la sfârşitul celei de a doua zile, cu mare greutate, familia cumnatului meu Nicolae a fost scoasă de acolo, una dintre cele patru fete, un înger de şaptesprezece ani, blondă ca o zână, murise, după o agonie ce a durat cât ziua precedentă, horcăind sub cărămizile şi mortarul ce o striveau, cu mama ei la câţiva metri, şi ea imobilizată, neputând face nimic pentru copila pe care o auzea gemând, deşi era, prin ce minune? nevătămată, sub o grămadă de dărâmături.” – Maria Cantacuzino-Enescu, soţia compozitorului şi dirijorului George Enescu.

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

10 COMENTARII

  1. sa ridici monument unor lasi care au bombardat populatia civila, asta spune multe despre slugarnicia si mentalitatea de sclavi a politicienilor tradatori din Romania….

  2. Memorialul durerii: O istorie care nu se învață la școală. București, 4 aprilie 1944. Aviatorii militari americani au aruncat bombe peste zona Gara de Nord… Au omorât aproape 2000 de bucureșteni, inclusiv copii, femei, bătrâni. În memoria lor, azi putem admira un monument în centru Grădinii Cișmigiu, ridicat în cinstea… aviatorilor americani doborâți de artileria antiaeriană română. Vorba d-lui Werner: ,,Decât sluga rușilor, e mai bine așa!”

  3. Dacă atunci s-au jertfit 22 de piloți români apărându-și țara, (nicidecum în misiuni ordonate de Comandamentul german prin Rusia sau pe alt front străin), cinste lor! Merită un monument indiferent ce ar zice oricine în lumea asta! Dacă ei au murit pentru patrie, au fost fericiți. mai fericiți decât supraviețuitorii lor camarazi, care au fost umiliți de regimul comunist, fiind trecuți în rezervă, fără niciun fel de drepturi, muncind munci necalificate sau prost plătite, în cazul fericit în care nu au fost trimiși în pușcării comuniste pe motive politice. Pentru că așa a vrut și a înțeles Partidul Comunist să-i răsplătească pentru că și-au făcut datoria față de patrie! Actuala democrație nu-i bagă în seamă pentru că(vorba Președintelui) ,,mai bine slugă la americani decât la ruși,,!

  4. Au fost bombardate obiective CIVILE, nu MILITARE.Au murit CIVILI nevinovati.Au fost distruse locuinte CIVILE,infrastructura feroviara si de transport in comun care nu erau MILITARE,etc.Iti ajunge,sau faptul ca,conationali de-ai tai,au fost ucisi fara a avea vre-o vina nu te apasa?

  5. Simona reciti cele trei portrete. Cred că sunt destul de bune, se gândi. Sunt evocări reușite ale unor oameni deosebiți, martori ai secolului ce-a trecut. Înainte de a reveni la actualitate, Simona dori să mai evoce un tablou de viață și de moarte: bombardamentul american din 4 aprilie 1944. Timp de cinci ani Simona a trecut de două ori pe zi prin fața Cimitirului ”4 Aprilie”, din Giulești. O impresiona, dar impactul a fost mult mai puternic în momentul în care a cunoscut pe cineva care a trăit acele momente. Era într-o duminică de aprilie. O zi frumoasă, senină, totul înflorit. O prietenă a invitat-o să viziteze împreună pe doamna care-i crescuse copiii, cei doi băieți. Locuia cu sora ei în cartierul ”23 August” Pe vremea aceea mai exista tramvaiul 28, de la capătul liniei tramvaiului 14, de la Granitul, până în cartier. Azi nu mai există nici fabrica de case ”Granitul”, nici tramvaiul 28, desființat pentru că nu era rentabil, nici măcar tramvaiul 14 nu mai circulă pe vechiul traseu…Le-au găsit pe cele două bătrâne în grădinița din fața casei. S-au instalat în jurul unei mese, în curte. Și deodată babușka, cum îi spuneau doamnei care le îngrijise băieții, și-a amintit de aprilie 1944, de bombardamentul-surpriză al americanilor asupra Bucureștiului. A fost pe neașteptate, lumea nu a apucat să intre în adăposturi, de aceea au fost atâția morți.
    – Eu lucram la Palatul Telefoanelor. Când au căzut bombele, eram pe bulevard, în drum spre serviciu, a spus babușka. De atunci sunt surdă, de la șocul exploziilor. Nu-i pot ierta pe americani pentru acele bombardamente.
    – Eu locuiam undeva, în zona Grivița. Pentru că aveam copil mic, eram acasă. Multă lume era acasă, căci era Paștele. În sfântă zi de Paște ne-au bombardat, păgânii. Când ne-a impus Hitler să cedăm Ardealul, n-au zis nimic, ne-au lăsat singuri. Când ne-a luat Stalin Basarabia, ne-au lăsat singuri în fața puhoiului. Dacă ne-am orientat și noi cumva și pentru a supraviețui, ne-am aliat cu cine știam că ne este dușman, dar n-aveam încotro, s-au grăbit să ne bombardeze… Copilașul îmi dormea în casă. Era o zi frumoasă și eu eram în curte, cu mai multe vecine. Curtea avea de jur împrejur mai multe case. Când vremea era frumoasă, curtea noastră, cu copaci și cu flori și în mijloc cu o masă cu canapele în jurul ei, devenea locul unde ne întâlneam vecinele și ne cafeiam, mai stăteam la o parolă… În anul acela, din cauza războiului, Bacalaureatul se dădea mai devreme. Fata vecinilor m-a rugat să-i ghicesc în cafea, să văd dacă va reuși să promoveze BAC-ul. M-am uitat în zațul de la cafeaua ei și m-am îngrozit de ce-am văzut: se contura clar, negru, un mormânt cu crucea la cap. Sigur că i-am spus fetei o minciună, ca să o liniștesc… Dar n-a trecut mult și a început bombardamentul. Gara de Nord era aproape, au căzut bombe pe casele noastre. Fata a murit. Copilul meu a scăpat cu viață pentru că era bine înfășat în plăpumioară. L-am găsit între dărâmături. Era așa, pe verticală, cu capul în jos… Și mă rugase soacră-mea să merg și eu cu ea, că se refugiase la Monastirea Pasărea, dar eu, tânără fără minte, n-am vrut, că e mai bine acasă. Puteam să fim morți și eu și copilul. Ne-a scăpat Dumnezeu. Acum băiatul meu, care este regizor, a plecat în străinătate și nu s-a mai întors, m-a lăsat singură…
    Au mai fost și alte bombardamente asupra românilor, în acel an 1944, dar Simona n-a mai cunoscut alți martori și și-a întors gândurile spre prezentul vieții ei…

    Vo. VREMEA SPERANȚEI,cap. XII, partea a doua

  6. Noi comemora si lăudăm criminali si trădători româniei și neamului românesc, iar cei ce lupta pentru romania si neamul românesc sant făcuți extremiști, naționaliști

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.