Criza, cea mai profitabilă!

Economia Guvernul-Cetatenii-BancileEfectele perverse ale funcţionării sistemul capitalist sunt mai degrabă o regulă decât excepţii, aşa cum ar sugera folosirea acestei expresii de către economişti sau politicieni, astfel încât va trebui să acceptăm că însăşi acest sistem economic are încorporat un asemenea atribut reprobabil.
Pe câteva dintre paradoxurile perverse ale capitalismului românii le-au experimentat pe viu din plin: în general, sistemele economice care au nevoie de cele mai mari trasformări şi muncă de construcţie sunt aceleaşi cu cele care au cele mai mari rate ale şomajului. Aşadar, pe când ar trebui să muncească cei mai mulţi, o majoritate, de cele mai multe ori imensă, este pusă pe liber. Asta şi din cauza unei alte perversităţi a acestor macanisme ale sistemului capitalist: industriile cele mai neprofitabile, cu cele mai mari nevoi de investiţii şi cea mai redusă productivitate, ”beneficiază” de cele mai mari rate ale dobânzilor din partea sistemului bancar. De aici şi nevoia de investitori străini, dintre cei mai ”strategici”. În țările în care oamenii realizează cele mai mici venituri băncile practică cele mai mari dobânzi și cele mai aspre penalizări la întârzierea rambursării. Sunt doar câteva exemple.

Deviza sub care funcționează aceste mecanisme ale capitalismului liber pare a fi: tot ce-i mai rău pentru cei aflaţi în cele mai grele situaţii!

Dar nimic nu egalează perversitatea funcţionării sistemului capitalist în timpul crizelor, mai ales a marilor crize.
Statistici uimitoare la prima vedere arată că cota de profit a atins un record în plină criză economică în Statele Unite, de exemplu. Cota din veniturile realizate la nivel naţional care reprezintă profiturile, şi nu salarii, este de 25%. Este cea mai mare din 1950, 1951 încoace. De fapt, dacă dăm la o parte impozitele pe profit, este cea mai mare din anii treizeci încoace. Deci, cuiva îi merge bine, foarte bine. Cui?

Ceea ce trebuie ştiut şi înţeles foarte bine este că tocmai şomajul şi stagnarea economică au fost cele care au ajutat la creşterea cotei de profit. Oamenii nu îşi pot găsi locuri de muncă, astfel încât ajung să fie dispuşi să lucreze pe salarii mai mici. Ei vor lucra mai mult şi mai greu de frica de a nu fi concediaţi, pentru că ştiu că nu îşi vor găsi un alt loc de muncă uşor, vor ține cu dinții de actuala slujbă. Karl Marx numea acest fenomen „efectul armatei de rezervă”, care are calitatea de a păstra salariile mici, într-un raport invers de proporţionalitate cu productivitatea.
Aceste efecte ale crizei au ca finalitate profituri record pentru corporaţii. Excelent time for business!
Keynes a punctat această contradicţie, spunând că veniturile salariale au două funcţii. Sunt un cost al afacerilor, astfel încât reduc profiturile. Dar, pe de altă parte, veniturile lucrătorilor sunt folosite pentru a cumpăra produse şi pentru a crea cerere pentru agregate. Prin urmare, există o limită serioasă până la care acestea pot fi reduse, fără a prejudicia economia, în ansamblu.

Dar corporaţiile, aceste entităţi apatride, în măsura în care pot continua să exporte peste graniţă, îşi găsesc piaţa în altă parte, pentru ele veniturile din economie, puterea de cumpărare, și oferta lor sau întreaga piață pot nici măcar să nu se întâlnească. Produc în China și vând în America sau invers, sau, ca regulă generală, produc unde este mai ieftină forța de muncă și materia primă și vând unde este mai căutat sau mai scump produsul lor finit. Prin urmare, directorii acestor multinaţionale pot să rămână destul de mulţumiţi în faţa căderii întregii pieţe din ţara lor. Prejudecata populară care spune că multinaționale sau sucursalele lor ar avea cumva vreo legătură mult mai profundă cu țara de origine sau de locație decât cea strictly business este o prejudecată și atât, favorabilă și cultivată, prin urmare, de cele dintâi.
Unde mai pui că chestiunea nu este, până la urmă, cât vând. Vânzarea produselor lor finite nu dă măsura în care o companie este de succes sau nu. Succesul este dat de capitalul pe care reuşesc să-l producă în urma investiţiei. Este vorba strict despre rentabilitatea capitalului, nu de măsura în care investiţia reuşeşte să producă şi să vândă produse. Pentru că această companie ar putea să producă o linie nesfârşită de produse la preţuri mici, pentru că nu sunt cerute de piaţă, şi astfel să aibă o rentabilitate a capitalului mică. Producția sau comportamentul pe piață este cu totul secundar, producția este un mijloc de rentabilizare a capitalului și nu un scop în sine, căreia să i se dedice multinaționala.
Dacă te uiţi la profiturile pe care corporaţiile le obţin în această perioadă de criză în raport cu totalul activelor lor, aceste profituri sunt foarte, foarte mari.

Un alt efect benefic al crizei pentru multinaționale rezultă din faptul că în plină criză pot împrumuta bani la rate ale dobânzii foarte mici. Rămânând singurii de pe piaţă care îşi mai permit acest lux, de a împrumuta, odată cu căderea micilor afaceri, beneficiază de rate extrem de mici, din cauza lipsei de cerere pentru împrumuturi. Şi astfel vedem cu ochiul liber cum criza aranjează totul în favoarea marilor corporaţii, a marilor afaceri, a marilor capitaliști, pentru care, la urma urmei, există și lucrează întregul sistem.

Toată lumea îşi poate da seama că mai multă austeritate, mai multe tăieri în sectorul public, nu pot decât să încetinească orice revenire de pe urma unei recesiuni, menţinând nivelul şomajului ridicat, dar şi nivelul ratei dobânzilor mai mici. Prin urmare, ne putem gândi că unul dintre motivele pentru care este forţată această austeritate este tocmai acela de a menţine ratele dobânzilor scăzute. Corporaţiile împrumută în această perioadă cât mai mulţi bani cu rate mici din diverse motive, dar mai ales pentru a cumpăra tehnologie nouă, care să ducă la mai puţini lucrători şi mai multă productivitate. O „armată de rezervă” importantă va continua să exercite presiune pe salariații domesticiți ai sistemului. Prin urmare, nu poate decât să existe foarte mult interes nu numai în păstrarea recesiunii, dar şi în mai multă recesiune.

În America la această politică de austeritate pentru cei mulţi şi de maximă profitabilitate pentru bănci și corporaţii îşi dă concursul inclusiv Federal Reserve, numită uneori „banca naţională” în SUA, în fapt, cea mai mare structură corporativă, care se străduieşte să ţină ratele dobânzilor cât mai mici, lucru care, de altfel, cauzează şi mai multă inflaţie.

Este politica cea mai bună pentru cei cu cele mai mari averi. Ei pot împrumuta. Ei pot specula. Ei pot cumpăra tehnologie nouă. Ei pot cumpăra acţiuni şi apoi creşte preţul acestora, astfel încât în numai câteva minute să se umple de bani. Pentru ei criza este o mană cerească!

Dar, pentru societate, în ansamblul său, criza este un dezastru. Neputând să nu fie recunoscută situaţia ca atare, teoria capitalistă vine şi spune că există o înţelegere implicită prin care societatea îi lasă pe aceşti mari capitalişti să facă aceste profituri uriaşe, pentru că, în schimb, ei vor reinvesti în echipamente şi tehnologii care vor genera locuri de muncă. Această prezumpţie nu se dovedeşte reală însă, ba dimpotrivă. Astăzi profiturile în America au ajuns la un nivel record, în vreme ce investiţiile rămân la niveluri relativ scăzute. Deci, această înţelegere mutuală dintre capital, reprezentat de corporaţii, şi muncă, reprezentată de societate, nu funcţionează în economia reală, ci numai în teorie. Aşa cum se demonstreză.

Iar lipsa de reglementare, dorită întotdeauna de marile corporaţii, nu poate decât să le fie favorabilă, într-adevăr. O putere politică puternică ar putea veni să spună: această teorie nu funcţionează, prin urmare singura soluţie este ca guvernul să impoziteze aceste profituri uriaşe, pentru a face investiţii publice şi de infrastructură, în scopul de a genera locuri de muncă! Puterea politică din Statele Unite, ca și din țările „avansate” capitaliste, în general, atât de legată de cea corporatistă, aşa cum ştim, vorbeşte, în schimb, despre reducerea taxelor pe care trebuie să le plătească aceste corporaţii, chiar dacă profiturile lor au ajuns la niveluri record…
Puterea politică nu iese din cadrele impuse de deținătorii capitalului, căreai îi este arvonită. După câțiva ani buni de criză, Obama promite proiecte de infrastructură, într-adevăr, punând însă accentul pe aşa-zisul parteneriat public-privat, folosind astfel banii publici ca pârghie pentru creşterea veniturilor private. Mai mult, banii privaţi nu se implică în acest parteneriat decât dacă există o formă de privatizare a acestei infrastructuri. Prin urmare, societatea nu poate deveni decât tot mai dependentă de banii privaţi ai corporaţiilor, care au toate cărţile şi, în plus, face jocurile. Puterea politică îi este în buzunarul de la spate.

Concluzia este simplă: mecanismele capitalismului nereglementat nu lucrează niciodată în favoarea producţiei, a forţei de muncă sau a societăţii, în ansamblul său, ci doar a capitalului. În plus, o altă observaţie directă este că funcţionarea acestor mecanisme libere ale capitalismului, mai ales în vreme de criză, nu duce decât la acumularea de capital de către cei puţini.

O dovedeşte statistica:
Băncile americane au realizat în 2012 profituri nete cumulate de 141,3 miliarde de dolari, a doua mare performanţă din istorie, după recordul de 145,2 miliarde de dolari din 2006. În trimestrul al patrulea, profiturile nete cumulate ale băncilor au atins 34,7 miliarde de dolari, fiind în creştere cu 37% faţă de aceeaşi perioadă a anului 2011. Băncile au obţinut în trimestrul al treilea profituri de 37,6 miliarde de dolari. În vreme ce clasele de jos sucombă, nu a existat un timp mai bun pentru afaceri pentru bănci și corporații! 

O întrebare se impune: de ce mass-media americană sau internațională, cea din România, nu speculează și nu valorifică aceste informații cel puțin „senzaționale”, nu vorbesc despre modul în care „marile bănci sfidează criza” sau „realizează câștiguri excepționale”? Răspunsul este chiar atât de simplu: pentru că au patroni! Iar încrengătura politico-administrativo-economică merge până în cel mai mic orășel de provincie.

Între timp, în vreme ce apologeții globalismului și multiculturalismul deschizătoare de frontiere sunt cel mai încântați de educația, umanismul și universalismul afișat contr-cost, ce se întâmplă? Din fiecare 1 dolar produs de sistemul bancar, 93 de cenți se duc în buzunarele celor 1% oligarhi globali. 85 de indivizi posedă mai multă bogăție decât jumătate din locuitorii Planetei (3,5 miliarde de oameni), în vreme ce 2 miliarde de oameni câștigă sub 2 dolari pe zi. Averea acestor 85, 1% din cei 1% oligarhi globali crește cu 7,7% pe an, astfel că în 2017 va atinge suma de 70 trilioane de dolari. Finanța modernă, la care poate fi redus întregul sistem capitalist astăzi, construită pe creșterea infinită a profitului și pe un sistem bancar care emite în continuu monedă cu dobândă și fără echivalent în realitatea economică imediată, este în modul cel mai clar nimic altceva decât o tehnică diabolică de explotare care nu are nimic în comun cu ceea ce înseamnă democrația.

Loading...
loading...

2 COMENTARII

  1. Cel mai elocvent exemplu, il avem la noi. cand tara era in plina criza, masuri de austeritate luate pentru toate categoriile de contribuabili, alesii nostri isi burduseau conturile si afacerile lor erau infloritoare. Despre ce naiba criza vorbim?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.