Mihai Eminescu despre arta de a guverna

Ceea ce dă guvernului roşu aproape caracterul unui guvern străin, tot atât de vitreg precum ar fi domnia muscalilor sau a turcilor, este atât lipsa de respect pentru tradiţie şi trecut, cât şi deplina necunoaştere a naturii statului şi a poporului românesc, pe cari le privesc, pe amândouă, ca pe nişte terene de experimentare.

John Stuart Mill observa deja în scrierea sa asupra guvernului reprezentativ că „sunt spirite cari privesc arta guvernământului ca o chestie de afacere“. O maşină de vapor sau una de treier, o moară, c-un cuvânt orice operă mecanică cu resorturi moarte, a cărei activitate şi repaos se regulează după legile staticei şi ale dinamicei, e pentru ei ceva asemănător cu statul; maniera lor de-a privi lumea, societatea, poporul e o manieră mecanică. Formulele şi frazele cari umplu programele acestor oameni nu sunt adevăruri în sine, ci numai nişte expediente timporare, pe cari e sau nu oportun de-a le aplica.

Tradiţia? Nu-i nimic. Vechile datini de drept ori de cuviinţă ale poporului sunt nişte prejudiţii. Modul de-a exista al statului, forma lui monarhică bunaoară, sunt lucruri despre cari e în sine indiferent de există sau nu; valoarea lor e numai relativă şi are numai atâta preţ pe cât contribuie la realizarea ambiţiei personale a unui om sau a unui grup de oameni cari văd în stat un mijloc de-a face avere, de-a-şi câştiga nume, de-a ajunge la ranguri şi la demnităţi.

Dar se ruinează poporul? Le e cu totul indiferent. Dar se alterează dreptatea moştenită a caracterului naţional, dar se viciază bunul simţ, dar se împrăştie ca de vânt comoara de înţelepciune şi de deprinderi pe care neamul a moştenit-o din bătrâni mai vrednici decât generaţia actuală? Ce-i pasă liberalului de toate astea? Toată lumea să piară numai Manea să trăiască! Orice idee a priori, răsărită în creierii strâmţi ai unui om curios, orice paradox e bun numai să aibă puterea de-a aprinde imaginaţia mulţimii şi de-a o duce pe calea aceea care n-o conduce pe ea spre bun trai, spre muncă şi adevăr, ci care poate ridica o pătură nouă de oameni în sus, o pătură turbure, despre care să nu ştii bine nici ce voieşte, nici ce tradiţii are, nici dacă e capabilă a conduce un stat ori nu.

Exista alţi logiciani politici, continuă John Stuart Mill, „cari privesc ştiinţa de-a guverna ca o ramură a ştiinţelor naturale”. Nu pe ales, aşadar, sunt formele de guvern, acestea nu expediente sunt, nu opera unor intenţiuni premeditate, ci un produs organic al naturii, gingaş ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastră e de-a cunoaşte proprietăţile lui naturale, şi nu de-a-i dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari-i sunt înnăscute.

Genialul Montesquieu însuşi, întemeietorul cercetării naturaliste în materie de viaţă publică, zice (în cartea De l`esprit des lois) că, înainte de-a exista legi, existau raporturi de echitate şi de justiţie. A zice că nu există nimic just şi nimic injust decât ceea ce ordonă sau opresc legile pozitive, este a zice, adaugă el, „că înainte de-a se fi construit un cerc razele lui nu erau egale”.

Această îndoită maniera de-a vedea am găsi-o petrecând istoria tuturor statelor; ea e istoria paralelă a ideilor conservatoare pe de-o parte, a celor demagogice, pe de alta. Deosebirea pătrunde şcoala, justiţie, administraţie, vederi economice, tot.

Pe terenul muncii liberalul, care nu vede decât rezultatele, va zice: scopul economiei politice e producţiunea.
Producţiunea numeroasă, banoasă, ieftenă, iată singura ţintă ce-o urmărim. De aci apoi o împărţeală a muncii după naţiuni; una să producă numai un lucru şi să fie absolut ineptă şi incapabilă de-a produce altceva; alta, alt lucru. În adevăr imens, ieften, bănos. Fiinţa inteligentă a omului, redusă la rolul unui şurub de maşină, e un produs admirabil al liberalismului în materie de economie politică.

Oare nu are mai multă dreptate acela carele zice că obiectul îngrijirii publice e omul care produce, nu lucrul căruia-i dă fiinţă? E vorba ca toate aptitudinile fizice şi morale ale omului să se dezvolte prin o muncă inteligentă şi combinată, nu ca să degenereze şi să se închircească în favorul uneia singure. E vorba apoi ca totalitatea aptitudinilor unui popor să se dezvolte, nu să degenereze toate şi să se condamne poporul întreg la un singur soi de muncă care să-l facă unilateral, inept pe toate terenele afară de unul singur.

Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care, adesea, neştiut, urmăreste o idee pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e ştiinţa de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află şi a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu în senzul unilateral dat de d-nul Quesnay, ci în toate direcţiile vieţii publice. Demagogia e, din contra, ideologică şi urmăreşte aproape totdeauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omenească. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere.Măsurile economice ale demagogiei sunt o maimuţărie. Îi vezi creând drumuri nouă de fier, tot atâtea canaluri pentru scurgerea industriei şi prisosului de populaţie din străinătate, pe când adevărate măsuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt în germene în chiar poporul românesc.

Căile ce se deschid concurenţei absolute, departe de-a dezvolta unul din acei germeni, [î]i face să se usuce şi să degenereze, restrângând pe român numai la acel teren mărginit, pe care mai poate suporta concurenţa, la agricultură. Dar, nefiind toţi plugari, ce devine restul? Restul caută funcţii şi liberalii esploatează inepţia economică pe care ei au creat-o, deschizând din ce în ce mai multe funcţii pentru miile de nevolnici economici, cărora le-a dat naştere tocmai liberalismul în materie de economie politică. De teapa aceasta sunt toate planurile de reformă şi organizare ale d-lui C. A. Rosetti.

Mihai Eminescu, Timpul (VII), 1 aprilie 1882

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.