Spiritul dacic renaște

„Într-o sută de pagini integral color, cu multe fotografii deosebite și un design atrăgător, am căutat să aduc cele mai puternice argumente care dovedesc că suntem urmașii unui neam demn și inteligent, că geto-dacii nu au pierit și că există un fir roșu al continuității, cu un capăt în antichitate și cu celălalt în sufletele multora dintre cei care locuiesc astăzi pe aceste meleaguri.

Această carte este o expresie a dorinței mele de a aduce mai multă lumină asupra fascinantei lumi a traco-geto-dacilor, de a contribui cu ceva la recuperarea adevărului istoric și a demnității naționale.

În opinia mea, cartea este un instrument convingător care poate să le schimbe multora viziunea asupra istoriei noastre. De aceea, sper ca toți cei care o vor aprecia să o dea mai departe celor apropiați. Să vă fie de folos!” (Danile Roxin despre cartea sa «Spirirul dacic renaște»)

Daniel Roxin este autor, realizator de emisiuni și filme documentare, coordonator al site-ului «Adevărul despre daci». Printre cărțile publicate: «Misterele din Pădurea Baciu» (2010), «Calea Iubirii» (versuri 2007), Antologia «Comori de vise» (2012). Filmele documentare : «Dacii – Adevăruri tulburătoare» și «Războiul Parapsihologic – Protecția psihică».

Istoria oficială a României tratează extrem de lapidar istoria traco-geto-dacilor, triburile care au locuit aceste meleaguri înaintea invaziei romane, și valorizează tocmai cucerirea acestui teritoriu de către presupușii colonizatori romani și presupusele consecințe ale acestei ocupații în plan biologic, istoric, social și politic. (Citește și: Prostia romanizarii si astazi) Consecințele firești ale acestei abordări pentru ”destinatari” sunt de-a dreptul tragice, mai ales sau începând cu planul psihologic. Românii sunt astfel deprinși să vadă în proprii înaintași niște primitivi aflați la periferia istoriei și să idealizeze o cucerire, o ocupație și supunere a teritoriilor locuite de înaintașii lor. (Citește și: Noi de la râmă ne tragem).

 

Rezultatele obținute în urma „studiului de paleogenetică realizat în Germania de domnul prof. univ. dr. Alexander Rodewald, directorul Institutului de Biologie Umană și Antropologie al Universității din Hamburg, și doamna dr. Georgeta Cardos, cercetător știintific biolog, specialist în genetica” determină revizuirea și schimbarea informației actualelor manuale de istorie.
„Potrivit acestui studiu, populația actuală a României este clar înrudită cu populațiile care au locuit pe teritoriul României în Epoca bronzului și a fierului, adică acum 2500 – 5000 de ani, fapt care scoate în evidență continuitatea acestui popor… și răstoarna teoria romanizării Daciei ca și a descendenței romane” a poporului nostru. (Daniel Roxin – «Spiritul Dacic renaste»)
„În toamna anului 2001, în urma unei discuții purtate între domnul Decan al Facultății de Biologie (Universitatea București), prof. univ. dr. Călin Tesio și domnul prof. univ. dr. Alexander Rodewald, se naște ideea realizării unui studiu de paleogenetică, având ca scop determinarea originii poporului român. Un astfel de demers presupunea compararea genetică a unor rămășite osoase aparținând populațiilor vechi care au trăit pe teritoriul României, cu situația genetică actuală a populației acestei țări, pentru a verifica gradul de înrudire.” Paleogenetica este „un domeniu de studiu al ADN-ului vechi și degradat” ce „poate aduce informații importante despre originea și evoluția omului și a genomului uman, despre migrațiile populațiilor umane și relațiile de înrudire dintre populațiile umane vechi și cele actuale. Așadar, ea ne poate spune, printre altele, cine sunt strămoșii nostri reali. Iar strămoșii nostri reali nu sunt romanii, ci traco-geto-dacii.” (Daniel Roxin – «Spiritul Dacic renaște»).
Materialul osos a fost pus la dispoziție de către fostul Institut de Tracologie al Academiei Române și de către Institutul de Antropologie «Francisc I. Rainer» al Academiei Române. Cumulat, au fost supuse acestui minuțios studiu genetic „material osos din peste 20 de situri din România (bazinul carpato-danubiano-pontic), de la 50 de indivizi aparținând populațiilor vechi (22 de indivizi din Epoca Bronzului, respectiv 28 de indivizi din Epoca Fierului).” Cât privesc probele de sânge de la populația actuală a României, au fost oferite de prof. dr. Emilia Iancu, Director al Muzeului Omului din Ploiești și al Muzeelor de Știinte Naturale din Regiunea Prahova, și de dr. Dorina Banică de la Institutul «Marius Nasta» și de la Clinica de Fiziologie din București.
După un amplu „travaliu” desfășurat pe parcursul anilor 2003-2006, concluziile sunt mai mult decât bulversante.
l. „Între actuala populație a României și populațiile care au trăit pe actualul teritoriu al acestei țări acum 2500 – 5000 de ani există o înrudire evidentă, ceea ce vorbește despre o continuitate incontestabilă a poporului român pe aceste meleaguri. Chiar dacă există și urme genetice aparținând diverselor populații migratoare care au trecut pe aici, fondul genetic de bază dovedește contituitatea și legătura cu populațiile vechi. Actuala populație a României se înrudește genetic în special cu populațiile din Grecia și Bulgaria care s-au dezvoltat într-un spațiu locuit cândva de traci;
2. O parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt la rândul lor înrudiți genetic cu populațiile vechi care au trăit în Arcul Carpatic acum 2500 – 5000 de ani; de unde reiese concluzia halucinantă că nu noi suntem urmașii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmași ai tracilor.” (Daniel Roxin – «Spiritul dacic renaște»).
Gugulanii – populație ce locuiește mai sus de Caransebeș, la Valea Bistrei și Obreja până jos, aproape de Băile Herculane, la Cornereva, unde începe alt neam străvechi, al bacuilor.
Redactor al unei celebre reviste din România, Cătălin Manole, a pornit pe urmele pașilor dacilor în căutarea dovezilor: „Nu mă așteptam ca acei oameni ce se consideră descendenți și popor al lui Zamolxe să mai existe. Dar ei chiar trăiesc, răsfirați la poalele vârfului Gugu, din munții Godeanu. Și astăzi, ei spun că pe vârful Gugu, munte ce apare și dispare din drumul călătorilor, există peștera în care marele preot Zamolxe s-a închis și apoi a ieșit după șapte ani, pentru a le propovădui credința într-un singur Dumnezeu. Ei sunt cei dintâi urmași ai dacilor, rădăcina neamului. Însuși Burebista, cel ce a unit pentru prima oară pe toți dacii, ar fi fost chiar din neamul gugulanilor, căci numele lui înseamna, de fapt, Boier de Bistra, apă care mai există și astăzi, de-a lungul căreia gugulanii își duceau traiul, la începutul începuturilor.” Preotul Sergiu Lazăr din satul Bolvașnița: „Așa-i gugulanul: și doinește cu jale, și muncește, și petrece cu bucurie. Toate cu voia Bunului Dumnezeu, că cine trăiește viața după rânduiala Lui înseamnă că îi aduce mulțămire.” (Cătălin Manole – articol «Gugulanii – Urmașii dacilor, din Banatul de munte», revista Formula AS – anul XXI, nr. 963, aprilie 2011)
Din cartea «Spiritul dacic renaște»:

Cuprins:

Fascinanta lume a traco-geto-dacilor

Imposibilitatea romanizării

Dovezi ale continuităţii dacice

Statuile de daci din muzeele lumii

Paleogenetica bulversează România

Cine ne fură istoria?

Secretul alterării identităţii poporului român

Drumul spre un „Nou Pământ

Spiritul dacic

Introducere

Dacii se considerau nemuritori, iar spiritual dacic renaşte astăzi, aici, în mijlocul nostru.

Memoria ancestrală a acestui popor pare să se fi reactivat în pofida tuturor celor care ar dori să îl ştie, în continuare, adormit. „Somnul cel de moarte” se apropie de sfârşit, iar dimineaţa care îi va urma se arată a fi plină de viaţă!

Capitolul 1

Fascinanta lume a traco-geto-dacilor

Istoria oficială a României vorbeşte foarte puţin despre traco-geto-daci şi îi lasă românului de rând impresia că traco-geto-dacii nu au însemnat prea mult pentru istoria antică şi că neamul lor a dispărut, odată cu cucerirea Daciei. Realitatea este însă cu totul diferită, iar sursele istorice şi dovezile materiale, la care avem acces astăzi, demontează minciuna pe care istoria oficială o serveşte, încă, românilor.

În contradicţie flagrantă cu imaginea traco-geto-dacului barbar, primitiv, pe care unii istorici români cu suflete alogene se chinuie să ne-o inoculeze, marii istorici şi filosofi ai antichităţii ne prezintă o viziune fascinantă a lumii geto-dacilor.

Astfel, în „Legile morale şi politice” transmise de filosoful grec Pitagora (circa 580 î.Hr. – 495 î.Hr.) se fac zece referiri la valorile superioare ale geţilor. Iată ce spune Pitagora în Legea 1 143: „Călătoreşte la geţi, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învăţăminte de la ei. La geţi, pământurile sunt fără margini, toate câmpurile sunt comune. Şi, dintre toate popoarele, sunt cei mai înţelepţi, spune Homer”.

Un alt filosof al Greciei antice, Platon (circa 427 î.Hr. – 347 î.Hr.), elev al lui Socrate şi profesor al lui Aristotel, consemnează în dialogul „Carmides” o discuţie între Socrate şi Carmides, în care Socrate povesteşte ce l-a învăţat un medic trac atunci când a fost la oaste. Iată, în consemnarea lui Platon, ce îi spune medicul trac lui Socrate: „Zamolxis, regele nostru, care este un Zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii, fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neţinându-se seama de corp. Tot astfel, trebuie să îi dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli – pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă, căci, zicea medicul, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om, în întregul său, vin de la suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie, deci, mai ales şi în primul rând, să tămăduim izvorul răului, pentru ca să se poată bucura de sănătate, capul şi tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece.

Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înţelepciunea”.

Este uluitoare această viziune superioară asupra medicinei, transmisă peste milenii de un medic trac de acum 2400 de ani, prin intermediul vocii unui mare filosof antic. Această perspectivă holistică este redescoperită abia astăzi de medicina modernă…

Ca o completare a spuselor de mai sus, istoricul romanizat, Iordanes (secolul al VI-lea d.Hr.), în lucrarea „Getica”, vorbeşte despre geto-daci la aproape 1000 de ani distanţă, în aceiaşi termeni apreciativi: „ …(Deceneu) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala (…), i-a instruit în ştiinţele fizicii (…), i-a învăţat logica, făcându-i, cu mintea, superiori celorlalte popoare (…). Ce mare plăcere ca nişte oameni viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice, când mai aveau puţin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poezia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea Lunii, pe celălalt observând eclipsele Soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, Soarele, vrând să atingă regiunea orientală, este dus înapoi, spre regiunea occidentală…”

Fără îndoială, teoria „barbarismului” strămoşilor noştri reali este greu să fie menţinută în picioare, dacă avem în vedere aceste izvoare istorice.

Vorbind despre cel mai mare rege geto-dac, Burebista, care a domnit între anii 82 şi 44 î.Hr., istoricul grec Strabon (circa 63 sau 60 î.Hr. –21 sau 26 d.Hr.) spune în lucrarea sa, „Geografia”: „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de sus prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât în câţiva ani a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă, a ajuns să fie temut şi de romani. Căci, trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Tracia până în Macedonia şi Iliria, i-a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii şi a nimicit pe de-a-ntregul tribul Boii, aflat sub conducerea lui Kritasiros, şi pe taurişti. Spre a putea ţine sub ascultare poporul, el şi-a luat ca ajutor pe Deceneu care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora spunea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă, de un timp fusese socotit şi zeu – aşa cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis”.

Regatul lui Burebista, care – potrivit surselor istorice existente – poate fi apreciat la de cel puţin cinci ori teritoriul actual al României, întins atât la sud, cât şi la nord de Dunăre, ajunsese atât de puternic, încât regele său a devenit chiar un arbitru în conflictul dintre Cezar şi Pompei. Cu o armată evaluată de istoricul Iordanes la aproximativ 200.000 de oameni, Burebista era o ameninţare pentru Cezar şi Imperiul Roman şi doar faptul că cei doi mari lideri au fost asasinaţi în acelaşi an, 44 î.Hr., a făcut să se evite o confruntare de proporţii uriaşe. Dacia lui Burebista era capabilă să învingă Imperiul Roman. O confruntare între cele două forţe militare ar fi făcut ca istoria Europei să fie astăzi cu totul alta…

Forţa militară şi determinarea geto-dacilor a continuat să atragă atenţia lumii şi în secolul următor. Dio Chrysostom (circa 40 – 120), orator grec, scriitor, filosof şi istoric al Imperiului Roman, povesteşte într-unul dintre „Discursurile” sale despre o călătorie făcută în ţinuturile geto-dacilor: „Se întâmplă că am făcut acum o călătorie lungă, drept la Istru şi în ţara geţilor am ajuns la nişte oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau agitaţi şi tulburaţi. Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi. Veneam să văd oameni luptând, unii pentru stăpânire şi putere, iar alţii pentru libertate şi pace”. Tot el mai spune că: „Geţii sunt mai înţelepţi decât aproape toţi barbarii şi mai asemenea grecilor”.

Până la urmă, confruntările dintre geto-daci şi Imperiul Roman aveau să înceapă. Însă, înainte de cucerirea unei părţi din Dacia, în anul 106, Imperiul Roman avea să suporte una dintre cele mai mari umilinţe. Pentru prima dată în istoria sa, Imperiul Roman avea să plătească tribut dacilor pentru pacea de 12 ani îngăduită de aceştia, după cele două războaie de la Tapae din anii 87 şi 88. Referindu-se la această situaţie, Sfântul Isidor de Sevilla (560 – 636), unul dintre părinţii apuseni ai Bisericii şi un savant al vremii lui, spunea: „Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic”. Această situaţie umilitoare pentru romani a fost unul dintre factorii care l-au determinat pe Traian să înceapă expediţiile împotriva dacilor, după cum consemnează istoricul roman Dio Cassius (155 sau 163/164 – circa 229) în „Istoria romană LXVII”: „După o şedere de câtva timp la Roma, (Traian) el întreprinde o expediţie contra dacilor. Gândindu-se la faptele acestora, era mâhnit din cauza tributului pe care romanii trebuiau să-l plătească în fiecare an şi pentru că vedea cum puterea şi îngâmfarea dacilor sporesc necontenit”.

Nici Eminescu nu a fost străin de acest episod uimitor al istoriei strămoşilor noştri. Marele nostru poet şi publicist, pe care îl putem considera, fără nicio reţinere, ca fiind unul dintre precursorii disciplinei dacologice, spunea cu emoţia lui specifică: „Era un popor brav, acela care a impus tribut superbei Împărătese de marmură a lumii, Roma. Era un popor nobil, acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de dispreţ – şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată”.

Din păcate, unii dintre istoricii şi arheologii ultimei jumătăţi de secol, oameni tributari politicii bolşevice de distrugere a identităţii poporului român, „se arată” ruşinaţi de adevăraţii noştri strămoşi, invocând diverse surse care ar trebui să ne convingă de primitivismul acestora, ignorând, în acelaşi timp, sistematic şi cu bună ştiinţă, sursele istorice demne de încredere, care susţin exact contrariul.

Ce credeţi, dragi cititori, oare veţi găsi vreuna dintre referinţele istorice prezentate în acest capitol în manualele de istorie din învăţământul preuniversitar sau din cel universitar? Şi dacă nu, putem să-i considerăm loiali României şi poporului român pe autorii acestor manuale, în condiţiile în care ignoră sursele istorice care îi pun într-o lumină favorabilă pe strămoşii noştri? Iată două întrebări la al căror răspuns ar trebui să medităm!

Capitolul 2

Imposibilitatea romanizării Daciei

În lumina noilor dovezi istorice, teza etnogenezei poporului român, potrivit căreia, noi suntem rezultatul împreunării femeilor dace cu invadatorii romani, se dovedeşte a fi una falsă din mai multe motive. În primul rând, pentru că romanii au cucerit doar o mică parte din Dacia şi au rămas doar 165 de ani, apoi pentru că numărul soldaţilor romani staţionaţi în Dacia după anul 106 era prea mic pentru a putea determina romanizarea populaţiei băştinaşe şi, nu în ultimul rând, deoarece componenţa etnică a trupelor şi coloniştilor romani era eterogenă, nu era formată exclusiv din italici.

Să abordăm în continuare toate aceste lucruri din perspectiva unei logice simple şi de bun-simţ…

Chiar dacă am raporta suprafaţa cucerită de romani la actuala suprafaţă a României şi a celuilalt stat românesc, Republica Moldova, Dacia romană nu ar depăşi o treime. Însă ceea ce este foarte semnificativ, deşi istoricii adepţi ai teoriei romanizării uită să spună, este faptul că dacii liberi, rămaşi în afara graniţelor Imperiului Roman, ocupau un spaţiu mult mai mare decât cel al României şi al Moldovei de astăzi. Dacă suprafaţa cucerită din Dacia ar fi raportată la teritoriul real, ocupat de daci în acele vremuri, procentul ar coborî sub 20%. Deja apare o mare problemă pentru varianta oficială a istoriei: cum Dumnezeu s-au putut romaniza şi dacii liberi de pe restul de 80% din spaţiul geto-dac necucerit de romani, în condiţiile în care nici soldaţii romani şi nici coloniştii aduşi de Imperiu nu le-au călcat pragul? Pentru a înţelege cât de mare este ruptura logică din mintea unor istorici, citiţi această afirmaţie halucinantă, enunţată de istoricul Hadrian Daicoviciu: „Cât a fost de extinsă şi de profundă această romanizare între anii 106 şi 271 nu se ştie exact. E cert însă că ea a fost destul de puternică, pentru ca, după părăsirea Daciei de către Împăratul Aurelian, nu numai să nu dea înapoi, ci, dimpotrivă, să se extindă şi asupra dacilor liberi din afara fostei provincii. Aşa dispar dacii din istorie” . („Dacii”, 1965)

Iată cum printr-o simplă mişcare de condei, fiul unui mare lider comunist (tot istoric, Constantin Daicoviciu), aflat în graţiile bolşevicilor, i-a scos pe daci din istorie.

Totuşi, romanizarea nu este un lucru atât de simplu. Un astfel de proces presupunea însuşirea culturii materiale, a limbii, a obiceiurilor şi a credinţelor cuceritorului. Un lucru care nu s-a petrecut! Cu toate acestea, dacii, cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, par să fie, în viziunea abracadabrantă a oamenilor sistemului, singurul popor pe care romanii l-au romanizat, deşi invadatorii au rămas aici doar 165 de ani. Prin comparaţie, alte popoare au stat sub stăpânirea romană chiar şi peste 500 de ani, dar, culmea, nu s-au romanizat! Doar dacii… Pentru aceşti istorici, nici perioada foarte scurtă de şedere a romanilor, nici dimensiunea redusă a teritoriului cucerit din Dacia, nici absenţa unor construcţii civile romane importante, care ne-ar vorbi despre o viaţă culturală activă, cu rol în romanizarea autohtonilor, nu au vreo semnificaţie în demersul lor ilogic, pentru că, pur şi simplu, ei vor să fim romanizaţi, fără alte comentarii.

Mergând mai departe, ajungem la un alt punct sensibil cu rol în destructurarea falsului istoric – numărul şi componenţa etnică a militarilor romani rămaşi în Dacia după cucerire şi rolul lor în romanizare. Ei, bine, domnul conf. univ. dr. Aurel David, doctor în științe militare, ne lămureşte: „În toată perioada ocupaţiei romane, în Dacia romană au existat două legiuni: Legiunea a XIII-a, Gemina, care a avut castrul şi fortificaţia la Apulum, astăzi Alba Iulia, şi o a doua, Legiunea a V-a, Macedonica, adusă în anul 168 din Igleţia. Practic, acestea sunt cele două legiuni pe care noi le putem numi legiuni ce făceau parte din Exercitus Daciae – deci din armata Daciei, ca provincie romană. Însă descoperirile arheologice şi inscripţiile menţionează şi alte trupe care s-au oprit pentru câtva timp în Dacia. Întâlnim printre soldaţii romani şi britoni, hispani, celţi, gali, sirieni, palmirieni. Desigur, după satisfacerea stagiului militar aceşti militari erau împroprietăriţi. Unde? În Dacia…”

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.