Am intrat în era fotbalului post-naţional?

Euro 2012 Italia

O parte din cele mai isterice ziare germane au spus că de vină pentru înfrângerea Germaniei de către Italia în semifinala campionatului european este faptul că puţini jucători s-au deranjat să intoneze imnul naţional. Asta, în opoziţie cu jucătorii italieni, care au cântat cu toţii, cu putere, versurile imnului «Il Canto degli Italiani» (Cântecul italienilor). Într-adevăr, căpitanul Gigi Buffon l-a intonat cu ochii închişi, parcă se ruga. 
Dar italienii n-au avut nici o şansă în finală în faţa Spaniei, cea mai bună echipă din lume, ai cărei jucători n-au deschis deloc gura în timpul imnului spaniol, «Marcha Real», lucru de înţeles, întrucât «Marşul Regal» nu are versuri. Şi, pe lângă asta, jucătorii catalani nu se simt confortabil când aud imnul, pentru că a fost mult promovat de dictatorul Francisco Franco, care ura naţionalismul catalan. 
Ştim că, în fotbal, nu întodeauna echipele cu cel mai mare succes sunt cele care au cele mai multe vedete. Campionii operează ca echipe – unite, nederanjate de egoismul primadonelor, fiecare sportiv pregătindu-se să lucreze pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Este patriotismul cheia acestui spirit al echipelor naţionale, aşa cum susţin germanii când îi critică pe fotbaliştii naţionalei lor?
Fotbalul a fost deseori privit ca un substitut pentru război – o cale simbolică, mai mult sau mai puţin paşnică, de a lupta cu rivalii noştri. Fanii echipelor naţionale sunt actori într-un fel de carnaval patriotic, îmbrăcaţi în costumele naţionale stereotipe: fanii englezi ca regi medievali, olandezii încălţaţi în saboţi, spaniolii ca toreadori. Germanii, de înţeles, au o problemă cu simbolurile naţionale, dar am ochit câţiva suporteri în costume bavareze. Premiul pentru cea mai amuzantă deghizare ar trebui să le revină italienilor, îmbrăcaţi în straie de papi şi cardinali. 

În trecut, fanii englezi – şi nu numai ei – au dus războiul ca metaforă prea departe şi s-au purtat mai degrabă ca armatele invadatoare pe continentul european, terorizând oraşele care au avut prea puţin noroc şi au adăpostit o etapă a campionatului englez. Dar nici jucătorii n-au reuşit să ascundă animozităţile naţionale: când Olanda a învins Germania într-o semifinală memorabilă în 1988, unul dintre sportivii olandezi s-a şters la fund cu un tricou al naţionalei germane. 
Dată fiind intensitatea sentimentului patriotic în aceste întreceri, nu este o surpriză că oamenilor le place să-şi proiecteze trăsăturile naţionale asupra tehnicilor de joc. În rara ocazie în care Anglia a câştigat un meci mare, în aceste zile, victoria este atribuită spiritului „tipic” englez, asociat cu spiritul de „fair play”. Germanii joacă cu „disciplină”, italienii au tactica defensivă a războinicilor romani, olandezii au individualismul spiritelor libere, spaniolii – eleganţa toreadorilor şi aşa mai departe. Când francezii au câştigat Cupa Mondială în 1998, ei au atribuit victoria multietnicităţii – întruparea angajamentului Franţei la libertatate, egalitate, fraternitate. 
Dar, când echipele pierd, aceste stereotipuri virtuale sunt condamnate cu aceeaşi tărie, fiind transformate în defecte: germanilor le lipseşte imaginaţia, italienii se tem să atace, olandezii sunt egoişti, minorităţile naţionale din Franţa nu împărtăşesc sentimentul naţional şi aşa mai departe. 
În fapt, realitatea stilurilor de a juca fotbal este mult mai complicată. Originea măreţiei jocului de fotbal al spanionilor nu stă în arena toreadorilor, ci echipa construită în Barcelona în anii ’70 şi ’80 de Johan Cruyff. Originea filosofiei lui – „fotbalul total” – de a păstra balonul rotund cu pase scurte şi schimbări fulgerătoare din apărare în atac a fost Ajax Amsterdam de la sfârşitul anilor 1960.

Aşa cum se întâmplă deseori cu modelele inovatoare, alţii le adoptă şi, în cazul spaniolilor, le îmbunătăţesc şi le rafinează. Acum, toată lumea încearcă să joace „fotbal total” – în afara Angliei, care, „tipic”, a lăsat afară ideile străinilor. Italienii au abandonat tacticile defensive. Chiar şi germanii joacă cu fler şi imaginaţie. Diferenţa între Spania şi celelate ţări este că spaniolii o fac mai bine. 
Daniel Cohn-Bendit, fostul lider franco-german al studenţilor din 1968 şi membru al verzilor în Parlamentul European, argumenta, într-un articol recent, că starurile din fotbalul modern nu joacă pentru ţările lor. Ca profesionişti experimentaţi, ei joacă, în primul rând, pentru ei înşişi. Ei sunt, ca să folosim expresia lui, „mercenari”.

Asta e, probabil, prea cinic. Le şiroiau lacrimile pe obraji lui Andrea Pirlo şi lui Mario Balotelli, după înfrângerea Italiei, şi nu erau lacrimile unor profesioniştilor nepăsători. Ei şi-au dorit să câştige, nu numai pentru bani sau de dragul carierelor lor, ci pentru glorie. Încă trebuie că fotbaliştii se simt bine în pielea eroilor naţionali, aclamaţi pe străzile Romei, Madridului, Londrei sau Berlinului – ca războinici întorşi acoperiţi de glorie dintr-o expediţie. 
Şi, totuşi, Cohn-Bendit nu se înşeală în totalitate. Ceea ce a fost uimitor în timpul acestui campionat european a fost colegialitatea intimă între jucătorii diferitelor echipe. Ei s-au consolat şi s-au felicitat reciproc, îmbrăţişându-se ca nişte vechi prieteni şi colegi, aşa cum şi sunt, în cele mai multe cazuri. Cei mai mulţi sunt jucători de top ale aceloraşi cluburi de fotbal din Spania, Germania, Anglia sau Italia. Mulţi ştiu mai multe limbi europene, pe care le vorbesc cu fluenţa oamenilor de afaceri internaţionali.

Cele mai bune cluburi de fotbal sunt multinaţionale acum. Jucătorii pleacă după bani. Şi cluburile de top se întâmplă să fie cele mai bogate: Real Madrid, Chelsea, Barcelona, Manchester, Bayern. Unele dintre cele mai dificile şi exigente primadone deseori cauzează mai puţine fricţiuni în aceste cluburi multinaţionale decât în cadrul echipelor naţionale.

Dacă există o morală a acestei poveşti, asta este: un steag comun, o limbă comună sau o istorie naţională pot, cu siguranţă, să îi facă pe oameni să colaboreze în armonie pentru o cauză în care cred toţi. Dar acelaşi lucru se poate spune şi despre propriul interes. De altfel, la baza marilor realizări umane – în ştiinţă, artă sau fotbal – acesta ar putea fi cel mai important factor.

Preluare: project-syndicate.org / Autor: Ian Buruma

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.