„Antonescu era un om prea demn ca să arate că îi este frică de ceea ce urma să se întâmple cu el”

Marin ChiripuciSoldatul Marin Chiripuci păzea, în 1946, celula în care era închis mareşalul Ion Antonescu.

Avea 24 de ani şi trecuse prin ororile celui de-Al Doilea Război Mondial. Considera o minune faptul că el a scăpat cu viaţă din iadul în care au pierit atâţia camarazi de arme. Tot o mare şansă a vieţii sale a fost să-l întâlnească, în ultimele sale zile de viaţă, pe mareşal. 

Născut la 26 iulie 1922 în comuna Arsache (azi Vedea) din judeţul Vlasca (Giurgiu), Marin Chiripuci, fiu de plugar, absolvent de şcoală elementară, a fost încorporat de Forţele Terestre în 1943, la Centrul de Infanterie al Artileriei. A participat activ la operaţiunile militare din cadrul celui de-Al Doilea Război Mondial, având funcţia telefonist-centralist la Divizionul de Reperaje.

Ajuns la 82 de ani, nea Marin povesteşte, cu aceeaşi luciditate pe care a avut-o când era tânăr, un eveniment major din istoria României la care a fost martor. 

ANI DE RĂZBOI. În perioada 1943-1945 a luptat pe front. A ajuns până în Cehoslovacia, însă, după eliberarea ultimelor brazde de pământ românesc de către Armata Română, şi nu de către ruşi, cum se spunea în perioada comunismului, cele mai grele momente prin care a trecut au fost luptele de pe teritoriul unguresc. Nici astăzi nu poate uita acele zile de coşmar, când se strecura prin ploaia de gloanţe, plin de sânge şi ud până la piele. Deşi avea vestonul îmbibat tot timpul de sângele colegilor de arme, el, din fericire, a scăpat neatins. S-a considerat mereu de atunci un om foarte norocoas şi a pus totul pe seama unei minuni. Căci minune a fost, spune el cu convingere, faptul că a reuşit să se mai întoarcă acasă, în vreme ce foarte mulţi dintre camarazii săi au murit, au fost răniţi sau, pur şi simplu, au dispărut făcuţi bucăţi şi înghiţiţi de suflul bombelor şi al grenadelor.

AMINTIRI. Nea Marinică se consideră o persoana norocoasă, pentru că a scăpat cu viaţa de pe front. 

DE PE FRONT LA PENITENCIARUL JILAVA. Imediat după încheierea ostilităţilor, a fost repartizat să păzească Închisoarea Jilava. Era în iarna lui 1946. Ajunsese la saturaţie după atâţia ani de cătănie. Mai avea doar câteva săptămâni şi trebuia să predea la magazie hainele militare. N-a fost să fie aşa, deoarece unul din deţinuţii politici de aici a evadat şi toţi militarii din gardă au fost pedepsiţi, şefii comunişti prelungindu-le stagiul militar cu încă patru luni. Doamne! Ce tratament le-a tras după aceea Dumitru Pristavu, comandantul penitenciarului, care i-a numit în fel şi chip. Bine că deţinutul respectiv a fugit printr-un alt sector, şi nu prin al său… Şi mai mare noroc a fost atunci când fugarul a fost prins şi reîncarcerat. 

În aprilie 1946, nu-şi mai aminteşte exact ziua, a fost pus să păzească o celulă „ca la carte”, spunându-i-se răspicat şi în termeni categorici: „Ai grijă, dacă dispare ăsta sau cumva se spânzură ori face vreo drăcie, ai să ajungi direct în faţa plutonului de execuţie, ai înţeles?”. Când s-a uitat mai atent la deţinut, nu i-a venit să creadă ochilor: era Mareşalul Ion Antonescu. Marin Chiripuci fusese avertizat de superiorii săi în privinţa lui Antonescu. De la ei a aflat şi că, în perioada detenţiei de aproape doi ani de la Moscova, unde fusese închis într-un castel, Antonescu încercase să se sinucidă. Acest lucru i-a fost confirmat ulterior şi de mareşal, în discuţiile pe care le-au avut. 

„Băi, soldat, băi, Marinică, vreau ca tu să mă împuşti!” 

Ion Antonescu saluta ExecutieALEGERE. Mareşalul şi-ar fi dorit să fie împuşcat de Marin Chiripuci înainte de a fi condamnat la moarte. 

Jurnalul Naţional: Ce aţi discutat cu Ion Antonescu în perioada în care l-aţi supravegheat la Jilava?

Marin Chiripuci: Antonescu era un om prea demn ca să arate că îi este frică de ceea ce urma să se întâmple cu el. El se considera nevinovat. La un moment dat, mi-a spus că a recunoscut în faţa tribunalului faptul că a deportat foarte mulţi evrei în Transnistria, dar a făcut acest lucru pentru a-i salva din mâna populaţiei. Am vorbit tot timpul cu el despre locurile în care am luptat pe front şi despre ceea ce mai auzeam şi eu că se întâmpla dincolo de zidurile închisorii. Era şi o strategie de-a mea prin care puteam să-l supraveghez mai bine ţinându-l de vorbă.

– Ce comportament a avut după comunicarea sentinţei? Acelaşi pe care l-a avut şi înainte.

– Cred că în sinea lui spera să i se schimbe sentinţa. Mi-a spus că a fost condamnat de şase ori la pedeapsa cu moartea. Când şi-a dat seama că nu va scăpa, m-a rugat să-l împuşc eu, făcând parte din plutonul de execuţie. Zicea că va cere, ca ultimă dorinţă, să fie împuşcat de armată, de cei pe care el i-a condus.

– Cum v-a cerut acest lucru? 

– Ajunsesem să mă împrietenesc cu Antonescu, pentru că, v-am mai spus, vorbeam zilnic cu el câteva ore. Căpătase încredere în mine, dar şi eu în el, şi i-am spus şi cum mă numesc. Dintr-o dată mi-a zis: „Băi, soldat, băi, Marinică, vreau ca tu să mă împuşti!”.

– Ce i-aţi răspuns dumneavoastră? 

– Am încercat să-l calmez şi i-am spus „dom’ mareşal, fiţi liniştit, că n-o să se ajungă până acolo”.

– Aţi fost martor la momentul execuţiei. Povestiţi-ne, vă rog, cum a decurs acest episod? 

– Da. Nu mai eram în gardă, aşa că am asistat la tot. Era seara, pe la ora şase, când a fost executat. Dorinţa lui de a fi împuşcat de noi, de soldaţi, i-a fost respinsă şi a fost împuşcat de un pluton de gardieni. După prima rafală, a salutat şi a căzut. Apoi s-a ridicat şi le-a cerut să tragă din nou, pentru că nu este mort. Atunci, şeful gardienilor l-a împuşcat în cap, dar tot nu a murit şi iarăşi a tras în el. Nici generalul Piki nu era mort. S-a tras din nou în ei. Antonescu murise, dar generalul Piki era tot viu, şi atunci acelaşi comandant şi-a descărcat arma în capul lui.

– Ce s-a întâmplat după aceasta? 

– Ion Antonescu şi cei cu care el a fost executat la Jilava au fost duşi la crematoriu. 

ISTORIA VIE. Martor la momentul execuţiei mareşalului. Aceasta a fost ultima misiune a soldatului Marin Chiripuci. După acest eveniment, a fost liber să plece acasă, în comuna Arsache (Vedea). Imediat după sosire, s-a apucat de munca de la câmp. N-a rămas mult lângă brazdă, pentru că a venit colectivizarea. Atunci i-a fost confiscat pământul şi a fost nevoit să intre la IAS, ca muncitor constructor. A ieşit la pensie de foarte multă vreme. Înainte de Revoluţie, de multe ori, profesorul de istorie de la şcoala din Vedea îşi lua elevii şi mergeau la nea Marinică. Bătrânului îi plăcea să-şi aducă aminte. Copiii ascultau cu gura căscată poveşti din cel de-Al Doilea Război Mondial, dar şi despre cum a murit mareşalul Antonescu. Din păcate, în prezent, Marin Chiripuci a intrat într-un con de umbră, aşa cum s-a întâmplat şi cu cel pe care altădată l-a avut în pază.

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.