„Ce se întâmplă cu națiunile istorice ale Europei?”

10

„E o onoare deosebită pentru mine să mă adresez astăzi dumneavoastră cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la întemeierea universităţii dumneavoastră. Universitate care, am aflat, e cel mai vechi centru de învăţământ superior din România. Mărimea si facilităţile impresionante ale Universităţii «Alexandru Ioan Cuza», precum și distinşii profesori și membri ai administraţiei universitare pe care i-am întâlnit mi-au dat o idee despre rolul pe care îl jucaţi în propăşirea educaţională și culturală a României. Ca atâtea alte centre europene de educaţie care au devenit proeminente în secolul al nouăsprezecelea, Iaşul a reflectat și a promovat, în acelaşi timp, renaşterea naţională care avea loc în acea epocă. Nu era, și nici nu e încă, nicio incompatibilitate între a fi unul din punctele focale ale gândirii și cercetării și redescoperirea tradiţiei naţionale. Aceste procese au mers mână în mână în Europa Centrală și de Est, și, din acest punct de vedere, Iaşul și România nu sunt excepţii.

Un fenomen mai nou e însă încercarea deliberată de a slăbi conexiunea care există între naţiuni și trecutul lor istoric, diminuarea relaţiei dintre învăţământ sau alte activităţi culturale și contextul specific naţional. Această modă a implicat tratarea politicii, a educaţiei și a „valorilor” ca exerciţii de antrenare a conştiinţei globale. Desigur că nimeni nu neagă standardele de decență umană sau impulsurile conştiinţei care ne fac să tratăm alte fiinţe omeneşti cu respectul cuvenit. Nu voi nega nici faptul că încleştările și conflictele etnice și naţionale și ura la care au dat naştere au avut, în special în această parte a Europei, consecinţe nefericite. S-a vărsat mult sânge nevinovat din cauză că naţiunile europene nu au putut să îşi rezolve în mod paşnic disputele etnice și teritoriale.  Ca descendent al unor oameni care au suferit mult în ambele războaie mondiale, declanşate din cauza unor răni naţionale lăsate să se infecteze, pot să înţeleg refuzul unor europeni de a se întoarce în acel punct. De ce să trezeşti monstrul care doarme și care ar putea să ne rănească dacă-l sculăm din somn?

Dar astăzi nu aceasta e principala noastră problema. Problema noastră e diferită şi cel puţin la fel de gravă. Ameninţările la adresa libertăţilor individuale și colective vin din Occident, dintr-o civilizaţie cu care România are legături lingvistice, culturale și religioase. Ameninţările la care mă refer vin de la cei care, în numele luptei împotriva inamicului ”fascist”, vor să niveleze și să omogenizeze omenirea, începând cu cei care ţin prea mult la trecutul lor. Statul universal omogenizant care nivelează până la anihilare naţiuni, sexe și comunități e acum pericolul care i-a luat locul lui Hitler, Stalin, Ceauşescu și altor tirani recenţi. Dacă vechii tirani mărşăluiau împotriva duşmanilor naţionali sau mobilizau masele împotriva aşa-ziselor ”clase duşmănoase”, noul inamic îmbrăţişează întreaga omenire pentru a o reeduca. Nu ştiu ce e mai periculos, tiranul care ne lipseşte de viaţă sau cel care ne lipseşte de identitate, de tradiţie. As prefera, în orice caz, să nu am de-a face cu niciunul.

Părţile centrale și de vest ale continentului european s-au depărtat atât de tare de idealul lui Charles de Gaulle, al unei „Europe a naţiunilor”, că ne vine greu să credem că nu mai târziu de anii ’50 cei din Europa Centrală și de Vest se considerau o confederaţie de comunităţi naţionale. Uniunea Europeană reglementează acum până și cele mai mici aspecte ale comportamentului social în numele toleranței. E într-adevăr imposibil pentru orice naţiune membră a UE să încerce să se conducă după propriile standarde naţionale sau religioase fără să fie învinuită că încalcă vreunul din „drepturile omului” confecţionate birocratic. Aceleaşi autorități internaţionale ne dictează și ce putem sau ce nu putem să spunem despre propria noastră istorie, și ce trebuie să credem și să predăm în școli pentru a nu fi consideraţi ”intoleranţi”.

Lucrând la cartea mea despre stânga europeană post-marxistă, adică multiculturală, am fost şocat să descopăr dezrădăcinarea planificată a europenilor, un proces controlat și încurajat de administratorii guvernamentali, și care se petrece deja de multă vreme în țări receptive la asemenea tratament precum Spania, Germania, Suedia și Anglia. Printre vecinii dumneavoastră occidentali, corectitudinea politică se află la loc de cinste și orice abatere de la criteriile ei e considerată, din ce în ce mai des, o crimă.

”Hate speech” e pedepsit ca ofensă împotriva oricărui grup, cu excepţia creştinilor europeni albi, iar populaţiile majoritare au fost reeducate conform modelului cultural-politic propus de marxistul cultural Jürgen Habermas, printre alţii. Europenii ar trebui să se vadă pe sine nu ca membri ai unor naţiuni etnice sau istorice, ci ca cetăţeni ai unei democraţii generice. Această democraţie rezistă sau cade odată cu ceea ce s-au declarat a fi nişte drepturi ale omului universal aplicabile, deşi în acest sistem grupurile imigrante sunt uneori considerate ”mai egale” decât populaţia indigena. Din acest punct de vedere, asocierea cu o țară e relevantă doar din raţiuni de conveniență lingvistică. Totuşi, Habermas insistă că germanii au o raţiune specială de a rămâne germani, de a se perpetua ca și entitate colectivă, și anume pentru a ispăși la infinit trecutul lor de o răutate ieşită din comun.

Recent, un politician creştin-democrat german s-a plâns că imigranţii turci din țara lui nu devin cu adevărat germani. Identitatea germană la care se gândea creştin-democratul respectiv implica și obligatoria acceptare a vinovației pentru Holocaust și pentru tot felul de nenumărate alte atrocități puse astăzi în cârca unor germani morţi demult. În forma ei teutonică, această pervertire a identității naţionale presupune acte de autoînjosire – sau ceea ce germanii numesc „Sündenstolz”, adică să fii mândru că îți mărturiseşti vina de a fi membru al unei naţiuni mândre de a-și mărturisi vina.

Dar eurocratul  Jacques Attali, romancierul Umberto Eco, și teoreticianul social Antonio Negri au plăsmuit o imagine mult mai senină a viitoarei ordini globaliste. Această ordine va fi caracterizată prin nomadism, mai specific, prin năvala popoarelor din Lumea a Treia în Occident. Problema pe care și-o pun asemenea veseli profeţi ai unei Europe reeducate, falsificate din temelii, nu e dacă europenii ar trebui să fie lăsaţi să-şi decidă singuri viitorul. Europenii pur și simplu nu au nimic de spus în această privinţă. Problema lor e, mai degrabă, după cum se întreba în 1991 un fost ministru italian al imigraţiei, Margherita Boniver, cum vom construi mai repede acest tip ideal de societate. Se va petrece prin socializarea indivizilor, sau prin ”integrare”, adică prin încorporarea comunităților etnice străine în ceea ce erau cândva naţiuni europene recognoscibile ca atare?

Deşi sociologul francez, si consilier al fostului preşedinte Mitterand, Edgar Morin a celebrat în paginile ziarului «Le Monde» „haosul care devine Europa”, obiectul celebrării sale nu e rezultatul unei evoluţii organice și nici un simplu răspuns la nevoia de forţă de muncă ieftină. „Haosul care devine Europa” e rezultatul unui plan pentru reconstrucţia radicală susţinut de factori de decizie cândva naţionali și acum supranaţionali. În urmă cu două luni, un consilier al lui Tony Blair a dezvăluit că Blair, ca prim-ministru, a încurajat ideologia multiculturală, protejată de legi împotriva lui ”hate speech” și de preferinţă acordată minorităților, nu din raţiuni economice, ci pentru a distruge Anglia conservatoare și electoratul Partidului Conservator. Blair a inventat sau a exagerat nevoile economiei pentru asemenea forţă de muncă ieftină pentru a-și justifica planurile de transformare culturală a Marii Britanii. Blair nu și-a cerut scuze pentru nobila sa minciună. Abaterea sa de la adevăr a servit avansării unei cauze nobile, adică transformării ţării sale în ceva mai puţin englez, dar mai la modă.

Să reţinem că acest plan pentru o ordine democratică globală de un fel sau altul nu e deloc străin culturii politice americane. Faptul că sunt cunoscut ca un critic al acestei idei specific americane a transformării democratice globale a dus la încercarea de a mă izola și de a mă distruge profesional. A dus la strania situaţie ca mai degrabă mă citesc polonezii, românii și ruşii decât universitarii și jurnaliştii americani. Pe scurt, am devenit un fel de non-persoana la mine în țară, deoarece am exprimat sentimente ne-americane.  Ideile mele deviaţioniste au avut în vedere de obicei misiunea noastră de a impune, fie și prin forţa armelor, drepturile omului în alte țări, aparent mai puţin dezvoltate. Mai recent am atras atenţia asupra indiferentei falşilor ”conservatori” americani în privinţa asaltului asupra libertăţilor civile și a identităților naţionale care se petrece în Canada și în Europa. Cenzurarea limbajului incorect politic e în general privită de mass-media noastră, inclusiv de presa Republicană, drept un lucru necesar pentru ajutorarea fostelor societăți autoritare în drumul lor spre democraţie. Central-europenii care protestează împotriva acestui aranjament sunt trataţi în presa americană ca ”extremişti de dreapta”.

Dar dezavantajele acestui tip de control multicultural sunt prea evidente pentru a putea fi ignorate. Ele merg de la întemniţarea celor care neagă versiunea istorică impusă de stat în privinţa anumitor evenimente istorice, cum ar fi Holocaustul sau masacrul armenilor din Turcia (deşi cei care neagă crimele comise de tirania sovietică nu pățesc nimic), până la persecuţia creştinilor care susţin deschis morala biblică. În Anglia, luna trecută, un pastor baptist de 42 de ani a fost arestat pentru ofensă adusă ordinii publice și drepturilor omului pentru că a spus într-o predică cum că „homosexualitatea e un păcat în ochii lui Dumnezeu”. Dat fiind sensul cât se poate de clar al textului pe care acest pastor și până de curând întreaga lume occidentală îl considera ca fiind de inspiraţie divină, e greu de văzut cum anume ar fi putut pastorul cu pricina să spună altceva. În Canada și în Suedia li s-au intentat procese penale preoţilor creştini care au îndrăznit să citească cu voce tare în biserică părți ale textului biblic care condamnă stilurile de viață alternative.

Dar lasă-i pe germani să le impună tuturor cu forţa o educaţie politic corectă. Creştinii germani care vor să-și educe copiii acasă sunt acum aruncaţi în închisoare fără prea multe discuţii. Câtă vreme inamicii libertăţii fac uz de limbajul drepturilor omului sau de antifascismul bun la toate, nu lipsesc oportunităţile de suprimare a celor care sunt consideraţi necorespunzători.

Există desigur posibilităţi sporite de control atunci când acesta se face în numele democraţiei. Există anumite criterii, general acceptate, conform cărora o țară e considerata „democratică”. De exemplu, o țară e „democratică” atunci când partidele privilegiate pot organiza alegeri pe bază de subvenţii de la stat, când sistemul de educaţie publică obligatorie se ocupă cu reeducarea și resocializarea cetăţenilor, când opinia publică e modelată cu ajutorul mass-media favorabile acestui proiect transformaţional, și când totul e supus presiunilor unei economii din ce în ce mai globalizate. Paradoxal, rezultatele acestei aparente democratizări s-au dovedit a fi opuse libertăţii, sistemelor de credinţă tradiţionale și identităţii naţionale.

Dar cei care avansează noua ordine dau din bagheta magică a drepturilor universale și nimic nu li se poate opune. Deja acest termen a ajuns să ilustreze „pericolul doctrinei înarmate”, termen pe care Edmund Burke l-a inventat pentru a descrie pretenţiile universaliste și violența expansionistă ale Revoluţiei Franceze. Ceea ce un anumit grup aflat la putere decide că e convenabil pentru el trebuie să fie aplicat tuturor, și dacă asta nu se poate face prin mijloace paşnice, atunci se vor face presiuni pentru ca toată lumea să se conformeze unui anumit principiu, unei anumite valori sau unui anumit drept.

Dar imediat ce acest plan e pus în aplicare apar anumite tensiuni. Acest plan a provocat, nu întâmplător, din toate părţile lumii, o revărsare de populaţii diverse cultural și uneori duşmănindu-se reciproc. Suntem îndemnaţi să primim cu braţele deschise această revărsare de umanitate care îşi exercită dreptul la libera circulaţie, deşi membrii acestor comunităţi nu sunt de obicei dispuşi să accepte îndoctrinarea postmodernă care li se aplică occidentalilor dezmoşteniţi cultural. Exact cum să creezi din aceste sisteme de credinţă diferite un tot unitar, exemplificat în unele țări prin coexistenta paşnică a occidentalilor creştini corecţi politic și a patriarhilor musulmani practicând Sharia, e o problemă pe care nu mă ofer să o dezleg. Le voi lăsa doctorilor bisericii universale a drepturilor omului misiunea de a-și armoniza părţile comunităţii lor globale.

Și soluţii sau finaluri fericite au venit de la susţinătorii acestui experiment. Acestea merg de la cele evocate de Michael Hardt și de Antonio Negri în best-sellerul lor «Empire», în care propun o „lume a nomadismului și miscegenării” care va pune capăt hegemoniei economice și politice a Occidentului, până la speranţa pe care și-o pun neoconservatorii americani într-o lume clădită pe dogmele drepturilor omului și pe pieţele de consum. Asemenea vizionari consideră migraţiile de populaţii spre Vest ca binefăcătoare, din cauză că duc fie la un socialism triumfător, fie la o religie post-creştină universală a democraţiei teleghidate. Clasele politice și mediatice ale Occidentului nu sunt doar resemnate cu această nouă ordine. Sunt îndrăgostite până la extaz de ea, și oricine citeşte «New York Times»,«Wall Street Journal»,«Le Monde»,«Süddeutsche Zeitung», sau orice alt mare ziar occidental nu poate sa nu observe acest lucru.

O ultimă observaţie pe această temă: pe măsură ce construirea societăţii globale pe bazele ideologiei drepturilor omului avansează, posibilitatea unei opoziţii devine din ce în ce mai redusă. Devine din ce în ce mai greu să lupţi împotriva acestui proces făcând apel la ceea ce comunităţile sau naţiunile obişnuiau să creadă. Experimentul îngustează și în cele din urmă exclude orice posibilitate de apel la trecut, mai ales la ideile unei naţiuni majoritare care a existat înainte de iniţierea marşului forţat în viitor. În cele din urmă devine necesar, pentru a rezista unui stagiu mai avansat al crizei culturale declanşate de experţii în drepturile omului, să recrutezi radicali mai puţin radicali. Tot ce mai poţi susţine odată ajuns în acest punct e că acest nobil experiment a început bine, dar că a fost exagerat puţin.

Acest lucru explică de ce toţi cei care se opun concentrării de musulmani fundamentalişti în Olanda s-au raliat în jurul unui susţinător al drepturilor homosexualilor, Pym Fortun, și mai târziu s-au îngrămădit în jurul unei feministe de Lumea a Treia, Hirsi Ali. Această doamnă e acum în SUA, unde e subvenţionată cu bani frumoşi, ca fellow și autor, de neoconservatorii de la American Enterprise Institute. Combinaţia ei de feminism și secularism a făcut-o dragă pretinşilor noştri conservatori. Au găsit în această figură o foarte oportună (și poate în acest moment și singura posibilă) critică a Islamului reacţionar. Ce tovarăş de drum mai bun pot găsi aceşti proslăvitori moderni târzii ai diversităţii și ai drepturilor omului decât o somaleză feministă și secularistă, cineva care nu ar putea fi niciodată confundată cu un tradiţionalist WASP (alb, anglo-saxon, protestant)? Nici măcar un pretins critic de dreapta al Islamului ca olandezul Geert Wilders nu invocă niciodată calvinismul tradiţional olandez; nici nu invocă trecutul naţional olandez atunci când previne împotriva imigranţilor musulmani. Mai degrabă alege să evidenţieze incompatibilitatea dintre Coran și drepturile femeilor sau autoinventarea individuală.

Această tendinţă de a traduce identitatea în limbajul drepturilor omului e caracteristică americanilor. În SUA, creştinii albi sunt foarte dispuşi să lase minorităţile etnice și religioase să vorbească în numele lor împotriva Stângii culturale. Membrii culturii cândva dominante se simt ruşinaţi să-și apere tradiţiile, din cauză că sunt convinşi că tradiţiile sunt compromise de asocierea cu un trecut plin de prejudecăţi. Câteodată apărarea tradiţiilor poate fi făcută de o manieră mai sensibilă sau mai convingătoare dacă non-WASP, non-albi și non-creştini pot fi făcuţi sa spună lucrurile pe care le-ar spune albii dacă nu și-ar fi pierdut onoarea în proprii lor ochi.

La fel de neliniştitor, dispariţia străvechilor tradiţii și identităţi naţionale a făcut uneori ca elitele locale, în compensaţie – lucru valabil mai ales în cazul administraţiei Bush -, să întreţină relaţii conflictuale cu restul lumii. Aici se poate observa cu dureroasă claritate zelul misionar al guvernului american care încearcă sa aducă alte societăţi în turma democratică și pluralistă. Un prieten mi-a spus recent că în SUA există două partide naţionale: unul ar primi pe toată lumea înăuntru, în vreme ce celălalt ar face acelaşi lucru dacă nu ar fi interesat să controleze sau să ocupe toate țările altora. Desigur că cele două partide invocă aceleaşi concepte ale drepturilor omului.

Dumneavoastră, cei din audienţă, vă întrebaţi poate ce legătură au observaţiile mele cu celebrarea aniversării unei renumite universităţi naţionale. De ce ar trebui să le pese profesorilor și studenţilor de la Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» de problemele pe care le ridic aici? Mai precis, ce are a face avertismentul meu în privinţa imperialismului drepturilor omului cu acest avanpost al civilizaţiei dacice, fondat odată cu renaşterea naţiunii dumneavoastră istorice? Și de ce ar trebui eu, a cărui familie a luptat pentru Imperiul Austro-Ungar în Primul Război Mondial, să fiu interesat de viitorul naţiunii a cărei moştenire e întrupată și transmisă de instituţia dumneavoastră?

Răspunsul stă în reacţia mea la auzul unei afirmaţii atribuite preşedintelui american Woodrow Wilson, care în 1919 a ajutat la redesenarea graniţelor Europei. Conform sarcasticului său critic și tovarăş de Congres de Pace la Versailles, Harold Nicolson, liderul american a devenit lăcrimos de sentimental „când a vorbit de micile naţiuni ale Europei”. Lui Nicolson i s-a părut că acest lucru e nedemn de un adevărat om de stat, și ca om ai cărui bunici se aflau de partea celor care au pierdut ceva din acest conflict, nu pot să spun că am fost foarte mişcat de descrierea romanţioasei  duioşii a lui Wilson pentru ţările mici, și mai ales pentru cele care au căpătat teritorii luate de la noi, cei învinşi.

Dar recent ceea ce Nicolson intenţiona ca o ironie a căpătat valenţe noi și pozitive pentru mine. Mă trezesc că spun și eu cu Wilson: „Dumnezeu să binecuvânteze micile națiuni ale Europei!” sau în acest caz pe cele care ies la lumină din coşmarul opresiunii comuniste cu ceva simt al identităţii naţionale. Pronia divină v-a dat şansa să terminaţi revoluţiile naţionale pe care le-aţi început în secolul al nouăsprezecelea, fără gafele care au însoţit prima încercare. Pentru reuşita acestei a doua încercări, va trebui sa evitaţi Scylla și Charybda trecute și prezente, adică și naţionalismul divizator, care face imposibile relaţiile cu vecinii, și pericolul de a sucomba ideologiei drepturilor omului și presiunilor globaliste care vă atacă dinspre Occident. De acum vechile pericole și tentaţii pot să nu mai fie atât de periculoase, aşa că m-am concentrat pe noile provocări cărora trebuie să le faceţi faţă ca naţiune cultural-politică.

Vă rog să reţineţi că nu va îndemn să începeţi să vă certaţi cu ungurii sau cu rușii sau chiar să vă reprimaţi expresia sinceră a simpatiei pentru americani. Trebuie să încercăm să convieţuim cât de bine putem cu vecinii noştri, mai ales dacă sunt mari puteri; și dacă interesul naţional o cere, trebuie să facem uneori și alianţe de conveniență, jucând marile puteri una împotriva alteia. Dar în relaţiile cu SUA trebuie să-i imitaţi pe polonezi și pe baltici, nu pe germani. Trebuie să fiţi motivaţi în aceste relaţii de ceea ce e bun pentru țara dumneavoastră, nu de sentimentul ruşinii sau al inferiorităţii morale. Nici nu trebuie să lăsaţi să deveniţi complet dependenţi de marile puteri, aşa cum aţi fost forţaţi să faceţi sub sovietici și, înainte de asta, sub domnia nazistă.

În final, ţara dumneavoastră poate avea doar două tipuri de viitor: să fie o Americă de mâna a doua, proslăvind ”deschiderea”, ”diversitatea”, și ”drepturile omului”, sau să fiţi urmaşii strămoşilor dumneavoastră. A fi român nu trebuie să vă oprească de la a asculta politicos predicile americane despre democraţia globală, dar ar trebui să vă împiedice de la a le lua prea în serios. Și dacă sunteţi îndreptăţiţi să reconstruiţi infrastructura materială după deceniile devastatoare ale dictaturii comuniste, aceste preocupări economice nu ar trebui să fie exclusive. Nu ar trebui să vă facă să uitaţi cine sunteţi. Moralitatea publică și cultura naţională vă definesc ca naţiune istorică, și aveţi o datorie colectivă de a controla aceste forțe în interiorul graniţelor dumneavoastră.

Poate că toate acestea vă sună straniu venind de la un oaspete american vorbind în engleză, dar tocmai datorită modului meu american de a gândi  îndrăznesc să vă dau aceste sfaturi. Veţi face mai multe pentru dumneavoastră rămânând naţiunea lui Eminescu și a lui Vasile Alecsandri decât dacă urmaţi ca nişte sclavi directivele multiculturale ale UE sau devenind ceea ce decid că trebuie să fiţi experţii în politică externă de la Washington. Ca distinsă universitate românească reprezentând continuitatea poporului roman, dumneavoastră, aici, la Iaşi, puteţi să vă aduceţi cea mai importantă contribuţie la istoria umanităţii și a ţării dumneavoastră fiind mai deplin români”.

Paul Gottfried                                                                                                         (Traducere: Mircea Platon)

Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi a organizat pe 1 iunie 2010 în Aula Magna «Mihai Eminescu», conferinţa «Worrying about Europe’s historic nations» susţinuta de Paul Gottfried.

Profesorul Paul Gottfried este Raffensperger Professor of Humanities la  Elizabethtown College, Pennsylvania și „adjunct scholar” la Ludwig Von Mises Institute. Descendent al unei familii evreieşti de cultura germană din Budapesta, educat la Yale și la Yeshiva University, Paul Gottfried e un reputat istoric al mişcării conservatoare.

Beneficiar al unei burse Guggenheim, profesorul Gottfried a publicat zece cărţi si sute de articole, în reviste de specialitate și în presa din Statele Unite ale Americii și din Europa. Printre cărţile sale se numără: «Conservative Millenarians: The Romantic Experience in Bavaria», Fordham University Press, 1979; «The Search for Historical Meaning: Hegel and the Postwar American Right», Northern Illinois Univ Press, 1986; «The Conservative Movement», Twayne Pub, 1992; «After Liberalism: Mass Democracy in the Managerial State», Princeton University Press, 2001; «Multiculturalism and the Politics of Guilt: Towards a Secular Theocracy», University of Missouri Press, 2002; «The Strange Death of Marxism: The European Left in the New Millennium», University of Missouri Press, 2005; «Conservatism in America: Making Sense of the American Right», Palgrave-Macmillan, 2007. Editia germana a cărţii despre Multiculturalisma fost considerata de «Frankfurter Allgemeine Zeitung»drept una dintre cele mai importante cărţi ale anului 2005.

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

10 COMENTARII

  1. ASTA ESTE EXTREM DE VIZIBIL occidentul si america sunt INAMICII EUROPEI. sper ca nu mai sunt prosti sa creada ca islamistii au venit de capul lor. TOTUL A FOST PREGATIT DE MASONII OCCIDENTALI PENTRU realizarea NOII ORDINI MONDIALE si RUSIA LE-A STRICAT JUCARIA. orice spun impotriva rusiei SUNT MINCIUNI

  2. Pai, da, dupa cum am mai spus, inainte de a fi pro americani si pro europeni, suntem pro romani! Trebuie sa fim, astia suntem noi… asa ne cheama, inainte de a ne numi Gheorghe, Ion, Vasile… si ele nume existente ca si produs al culturii asteia in care ne-am nascut.

  3. asa-zisele noastre drepturi sunt invocate drept scuza atunci cand au interes; cand nu interfereaza cu planurile lor, le folosesc ca si hartie igienica; sper ca am inteles deja cu totii asta

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.