Primul raport Leuchter

The Leuchter Report

Raport privind presupusele camere de gazare de la Auschwitz, Birkenau şi Majdanek (Polonia), realizat de un expert în echipamente de execuţie

Sunt puţine momente în istorie când un document are puterea să zdruncine un mit istoric şi o legendă atât de puternică şi cuprinyătoare propagandistic, aşa cum este cea a Holocaustului evreilor. Afirmaţia că germanii au gazat milioane de evrei în lagărele de concentrare din Polonia din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial cade, pur şi simplu, în desuetitudine în urma studierii acestui raport.

Raportul Leuchter este unul dintre aceste documente rare şi de preţ care trebuie studiat pentru a înţelege nu numai acea perioadă tulbure, dar şi contemporaneitatea.

Este întocmit şi scris de Fred A. Leuchter, consultant american pentru proiectarea, construirea şi întreţinerea camerelor de gazare şi prezintă metodologia şi constatările primei şi ultimei investigaţii ştiinţifice a locaţiilor din Polonia unde se presupune că ar fi avut loc gazările. Concluzia lui Leuchter, după inspectarea locaţiilor şi analizarea probelor la un laborator competent, prelevate din pereţi şi podele pentru determinarea conţinutului total de cianuri, este indubitabilă: presupusele camere de gazare nu puteau fi, nici atunci şi nici acum, camere de gazare. Aceasta este constatarea ştiinţifică, faptul istoric care intră în opoziţie cu literatura despre Holocaust, care nu se fundamentează decât pe ea însăşi.

David Irving, distinsul istoric englez, a catalogat Raportul Leuchter ca fiind un document „şoc” care a fost esenţial în întărirea convingerii sale că întreaga mitologie a Holocaustului poate fi pusă acum la îndoială. Este un document pe care istoricii „Holocaustului“ îl pot ignora numai cu preţul pierderii reputaţiei lor de istorici obiectivi. După Raportul Leuchter, nu mai pot fi susţinute acuzaţiile de genocid săvârşit de germani împotriva evreilor, folosind camere de gazare ca instrument al crimei, iar istoricii revizionişti capătă sens.

CUVÂNT ÎNAINTE

de Robert Faurisson

Fred A. Leuchter, în vârstă de 45 de ani, este un inginer din Boston, Massachusetts, specializat pe proiectarea echipamentelor de execuţie folosite în închisorile din SUA. Unul dintre principalele sale proiecte a fost proiectarea unei noi camere de gazare pentru penitenciarul de stat din Jefferson City, Missouri.

În ianuarie 1988 am fost în Toronto, Canada, să ajut apărarea dlui Ernst Zündel, un germano-canadian care era acuzat de răspândirea de ştiri false prin publicarea broşurii «Chiar au murit şase milioane?», în care se combătea ideea că naziştii ar fi omorât şase milioane de evrei în Al Doilea Război Mondial, în principal în camere de gazare care foloseau gaz hidrocianic (Zyklon B).

Ernst Zündel mai fusese acuzat, pentru acelaşi lucru, şi în 1985. Procesul a durat şapte săptămâni şi s-a încheiat cu condamnarea lui la 15 luni de închisoare. În ianuarie 1987, Curtea de Apel din Ontario a anulat procesul din cauza gravelor erori de procedură şi a cerut rejudecarea procesului. Noul proces a început pe 18 ianuarie 1988 şi la data prezentei era încă în derulare.

Primele mele discuţii cu Fred Leuchter au avut loc la Boston, pe 3 şi 4 februarie 1988. Am fost impresionat de concizia răspunsurilor sale la întrebările mele şi de abilitatea sa de a explica orice detaliu al procedurilor de gazare. El mi-a confirmat natura deosebit de periculoasă a unei execuţii cu gaz hidrocianic. Execuţii cu acest gaz au fost făcute pentru prima oara în SUA în 1924, dar chiar şi în 1988 existau dificultăţi majore la construirea camerelor de gazare, inclusiv problema scăpărilor. Am observat că Fred Leuchter nu a pus în discuţie noţiunea standard de Holocaust.

După întoarcerea mea de la Boston la Toronto şi după ce i-am spus lui Ernst Zündel despre discuţia mea cu Fred Leuchter, dl Zündel a hotărât să-i solicite acestuia să redacteze o opinie privind presupusele camere de gazare de la Auschwitz, Birkenau şi Majdanek.

Dl Leuchter a acceptat, după ce a petrecut un weekend la Toronto analizând fotografii aeriene din timpul războiului ale lagărelor, planuri ale crematoriilor şi presupuselor camere de gazare, documente despre Zyklon B şi diapozitive făcute la aceste locaţii în anii 1970 de către cercetătorul suedez Ditlieb Felderer.

Pe 25 februarie 1988, Dl Leuchter a plecat în Polonia împreuna cu soţia sa Carolyn, secretarul său Howard Miller, operatorul video Jurgen Neumann şi interpretul de polonă Tjudar Rudolph. Ei s-au întors după opt zile, pe 3 martie.

La întoarcere, Fred Leuchter şi-a scris raportul de 192 pagini, inclusiv anexele. Concluziile sale erau clare: dovezile erau copleşitoare, în sensul că nu a existat nicio cameră de gazare la Auschwitz, Birkenau şi Majdanek şi că presupusele camere de gazare din aceste locuri nu ar fi putut fi, nici atunci şi nici acum, folosite sau măcar bănuite că ar fi servit ca şi camere de gazare.

Pe 20 şi 21 aprilie 1988 el a compărut ca martor la Toronto. La început a răspuns întrebărilor puse de avocatul dlui Zündel, Douglas H. Christie, asistat de Keltie Zubko şi Barbara Kulaszka. Dl Leuchter a trecut apoi printr-o examinare încrucişata derulată de procurorul John Pearson, asistat în timpul procesului de un alt procuror, un funcţionar judecătoresc, cu frecvente consultări cu nişte consultanţi evrei care stăteau chiar în spatele lui în sala de judecată.

Examinarea şi examinarea încrucişată au avut loc în prezenţa unui judecător şi a unui juriu cu 11 membri. Atmosfera din sala de judecată era extrem de tensionată. Eu stăteam lângă câţiva experţi revizionişti, printre care şi Dr. William Lindsey, cercetător chimist şef la Dupont Corporation înainte de pensionarea sa, în 1985. Toata lumea din sală, indiferent de poziţiile personale privind subiectul în discuţie, era conştientă că participă la un eveniment istoric. Mitul camerelor de gazare era pe sfârşite.

În ziua anterioară, directorul Penitenciarului statului Missouri, Bill Armontrout, prezentase mărturia sa explicând procedurile şi funcţionarea camerelor de gazare cu cianură. Pentru oricare ascultător atent, a rezultat clar ca fiind foarte dificil să execuţi o persoana în acest fel, presupusa execuţie a unor sute de mii de persoane de către germani, folosind Zyklon B, ar echivala cu a mâna o turmă de pisici.

După Fred Leuchter pe banca martorilor a venit Dr. James Roth, Director la Alpha Analytical Laboratories din Ashland, Massachusetts. Dr. Roth a vorbit despre analiza probelor luate din pereţii, podelele, tavanele şi alte structuri ale presupuselor camere de gazare de la Auschwitz I şi Birkenau. Aceste teste au relevat ori lipsa completă a urmelor de cianuri, ori niveluri extrem de scăzute. Singura excepţie a constituit-o proba nr. 32 prelevată de la instalaţia de despăduchere nr. 1 de la Birkenau. Aceste rezultate au fost redate grafic în Anexa I din Raport şi prezentate juriului cu un proiector. Diferenţa dintre cianurile detectate la instalaţia de despăduchere pe de-o parte şi în presupusele camere de gazare, pe de alta parte, era enormă.

Nivelurile extrem de mici ale cianurilor găsite la unele crematorii se datorau, după părerea mea, dezinfectărilor făcute aici în timpul războiului. Cred că am fost primul care a arătat că toate studiile privind presupusele camere de gazare germane cu Zyklon B ar trebui să înceapă cu un studiu al camerelor de gazare americane. Încă din 1977, cu ajutorul unui prieten american, Eugene C. Brugger, avocat în New York, am început o ancheta în acest domeniu. În timpul cercetării, am obţinut informaţii de la şase penitenciare americane, cele din San Quentin, California; Jefferson City, Missouri; Santa Fe, New Mexico; Raleigh, Carolina de Nord; Baltimore, Maryland, şi Florence, Arizona. Am fost nevoit atunci să concluzionez că numai un expert în tehnologia camerelor de gazare americane ar putea stabili dacă presupusele camere de gazare germane ar fi putut fi folosite aşa cum scrie în literatura Holocaustului.

În anii care au urmat, articolele mele despre camerele de gazare germane s-au referit întotdeauna la camerele de gazare americane. Aceste articole au inclus «Zvonul despre Auschwitz sau problema camerelor de gazare», publicat pe 29 decembrie 1978 într-un cotidian francez, «Le Monde», şi un lung interviu publicat în august 1979 în periodicul italian «Storia Illustrata». Am vizitat camera de gazare din Baltimore, Maryland în septembrie 1979 şi am obţinut opt fotografii ale camerei şi documentaţie aferentă. Apoi, în timpul unei întâlniri avute la New York City sub conducerea lui Fritz Berg, am prezentat Fişa de Verificare pentru Camera de Gazare de la penitenciarul din Baltimore şi am discutat implicaţiile acesteia. În 1980, în primul număr al nou-creatului «Jurnal de Studii Istorice», am publicat un articol numit «Tehnica gazării», în care descriam destul de detaliat procedurile din camerele de gazare folosite în SUA. În acelaşi an, am publicat în «Verité historique ou verité politique?», opt fotografii ale camerei de gazare din Baltimore. Filmul meu intitulat «Problema camerelor de gazare», realizat în 1982, începea cu o analiză a camerelor de gazare americane.

În 1983 am realizat pentru Institutul de Studii Istorice din Los Angeles, o carte despre controversa Holocaustului, care includea, pentru prima oară, o listă a întrebărilor puse gărzilor de la penitenciar şi răspunsurile lor. Cartea nu a fost publicată niciodată; pe 4 iulie 1984, de ziua independentei SUA, arhivele institutului au fost distruse într-un incendiu, care a distrus viabilitatea financiară a institutului. O serie de proiecte, printre care şi cartea mea, au fost abandonate.

Holocaustul e prezentat ca având proporţii uriaşe. Însă acest uriaş, aşa cum arăta Dr. Arthur Butz în «Înşelătoria secolului douăzeci», este un uriaş cu picioare de lut. Pentru a vedea picioarele de lut, e suficient doar să mergem la lagărul de concentrare de la Auschwitz. Cu cuvintele Dr-lui Wilhelm Staglich, „teza exterminării stă în picioare sau cade odată cu afirmaţia că Auschwitz a fost o ‘fabrică a morţii’”. Pentru mine, întregul mister de la Auschwitz este concentrat pe cei 65 m2 ai presupusei camere de gazare de la Auschwitz I şi pe cei 210 m2 ai presupusei camere de la Birkenau. Aceşti 275 m2 trebuiau examinate minuţios imediat după război, de către aliaţi, dar o asemenea examinare nu a avut loc niciodată.

Magistratul polon Jan Sehn a ordonat câteva cercetări la Auschwitz, dar niciuna la camerele de gazare propriu-zise. Cercetările făcute de revizionişti au arătat că locurile presupuselor camere de gazare nu puteau fi folosite pentru aşa ceva. Ditlieb Felderer a publicat fotografii care arată o construcţie îndoielnica de tuburi şi uşi către camerele de gazare şi lipsa petelor albastre de acid prusic de pe pereţi. Eu însumi descoperisem în 1975 în arhivele Muzeului Auschwitz (arhive bine păzite de gardieni) planurile acestor presupuse camere de gazare şi am fost primul care le-a publicat în diferite cărţi şi articole. Aceste planuri au fost arătate şi la prima convenţie a Institutului pentru Studii Istorice din Los Angeles în 1979, când a fost prezent şi dl Zündel. În realitate, aceste presupuse camere de gazare au fost morgi sau, aşa cum apare pe planuri, „Leichenhalle” pentru Krema I (transformat ulterior în adăpost antiaerian) şi „Leichenkeller” pentru Krema II.

Oricum, pentru a obţine o confirmare ştiinţifică deplină a ceea ce am văzut noi şi ce au descoperit cercetarea şi documentele revizioniste, trebuia găsit un specialist în camere de gazare americane. Am încercat mult timp să găsesc un asemenea specialist, dar sincer, nu credeam să găsesc un om care să fie nu doar expert pe o asemenea tehnologie, dar şi suficient de curajos pentru a întreprinde o investigaţie în Polonia şi pentru a publica rezultatele, chiar dacă ele confirmau concluziile revizioniste. Din fericire, m-am înşelat.

Fred Leuchter era specialistul. El a mers în Polonia, a întreprins cercetarea detaliată, şi-a scris raportul şi a depus mărturie într-un tribunal canadian în favoarea Dlui Zündel. Făcând aceasta, într-un fel el a intrat în istorie.

Fred Leuchter este un ins modest, dar hotărât, care vorbeşte la obiect. Ar fi un profesor excelent şi are darul de a-i face pe oameni să înţeleagă implicaţiile oricărei probleme dificile. Când l-am întrebat dacă nu îi este frică de urmările periculoase, el a răspuns: „Realitatea e realitate”. După ce a citit Raportul Leuchter, David Irving, renumitul istoric britanic, a afirmat pe 22 aprilie 1988 în timpul mărturiei sale de la Toronto că acesta este un document „şoc” care va deveni esenţial pentru orice istoric din viitor care scrie despre Al Doilea Război Mondial.

Fără Ernst Zündel, aproape nimic din ceea ce a ieşit la suprafaţă acum n-ar fi fost de conceput. El sacrifică totul în lupta sa pentru adevăr istoric şi trăieşte în condiţii dificile, având de înfruntat duşmani influenţi şi puternici. Presiunea asupra lui este permanentă şi capătă cele mai neaşteptate şi uneori mai vicioase forme. Are însă o personalitate puternică şi harismă. Ştie cum să analizeze o situaţie dată, să evalueze raportul de forţe, să transforme o adversitate într-un avantaj. Din toate părţile lumii el atrage şi mobilizează persoane competente. Este un om profund, un geniu care combină bunul simţ cu o înţelegere autentică a oamenilor şi a situaţiilor.

Este posibil să ajungă din nou în închisoare pentru cercetările şi crezul său sau poate fi chiar deportat. Toate acestea sunt posibile. Orice se poate întâmpla atunci când are loc o criză intelectuală şi o realiniere a unor concepte istorice de asemenea dimensiuni. Revizionismul este cea mai mare aventură intelectuală a acestui sfârşit de secol. Orice s-ar întâmpla, Ernst Zündel este deja un învingător. Este activistul pacifist care şi-a obţinut victoria prin forţa raţiunii şi a convingerii.

Robert Faurisson

23 aprilie 1988

Toronto

P.S. Ernst Zündel a fost găsit vinovat pe 11 mai 1988 de răspândirea voită de ştiri false despre Holocaust. A fost condamnat la 9 luni de închisoare şi eliberat pe cauţiune după ce a semnat un ordin prin care i se interzice să scrie sau să vorbească despre Holocaust până la încheierea procedurii de apel. Astfel stă alături de Galileo Galilei.

P.P.S. Curtea Supremă a Canadei, pe 27 august 1992, a anulat condamnarea lui Ernst Zündel şi a declarat legea conform căreia el fusese târât prin tribunalele canadiene timp de 9 ani drept neconstituţională. Canada a refuzat să-i ceară scuze lui Ernst Zündel pentru acest lucru şi a respins cererea lui de despăgubire pentru cheltuielile de judecată.

INTRODUCERE

În februarie 1988 am fost contactat de Dr. Robert Faurisson din partea Dlui Ernst Zündel şi mi s-a solicitat să investighez şi să evaluez din punct de vedere ştiinţific fostele crematorii şi presupusele camere de gazare folosite de nazişti în Polonia şi să prezint o opinie inginerească privind fezabilitatea şi eficacitatea lor. După o întâlnire cu Dl Zündel, cu avocatul apărării Douglas H. Christie şi cu membrii personalului, unde s-a discutat proiectul, mi s-a spus că rezultatele mele vor fi folosite în procesul împotriva lui Zündel, care compărea atunci în faţa instanţei din Toronto.

Înţelegând aceasta, s-a stabilit că investigaţia va include Auschwitz, Birkenau şi Majdanek (Lublin) şi toate crematoriile şi presupusele camere de gazare asociate. Am acceptat propunerea şi, pe 25 februarie 1988, am condus o echipă de investigatori în Polonia. Această echipa a constat din mine, soţia mea Carolyn Leuchter; Dl Howard Miller, secretar; Dl Jurgen Neumann, cameraman; şi Dl Tjadar Rudolph, interpret de limba polonă. Ne-am întors pe 3 martie 1988 după ce am inspectat instalaţiile respective de la Auschwitz, Birkenau şi Majdanek. Prezentul raport şi constatările mele sunt rezultatul acestor investigaţii realizate în Polonia.

SCOPUL

Scopul acestui raport şi investigaţia pe care se baza acesta era de a determina dacă presupusele camere de gazare şi crematoriile din cele 3 locaţii din Polonia, şi anume Auschwitz, Birkenau şi Majdanek, ar fi putut fi folosite conform descrierii din literatura despre Holocaust.

Scopul includea investigaţii şi inspecţii la instalaţiile fizice, construcţia acestor instalaţii şi o descriere a procedurilor folosite la aceste instalaţii, pentru stabilirea cantităţilor de gaz folosite, a timpilor implicaţi în proceduri (execuţie şi aerisire), dimensiunile fizice ale camerelor relativ la numărul de ocupanţi şi procedurile şi timpii implicaţi în manipularea şi incinerarea cadavrelor, cu intenţia de a determina credibilitatea şi veridicitatea rapoartelor operaţionale nesusţinute.

Acest scop nu include determinarea numărului de persoane care au murit sau au fost omorâte prin alte mijloace decât gazarea sau cum a avut loc Holocaustul. Nu este deci intenţia autorului să redefinească Holocaustul în termeni istorici, ci doar să ofere o dovadă şi informaţii ştiinţifice obţinute la faţa locului şi să prezinte o opinie pe baza tuturor datelor ştiinţifice, tehnice şi cantitative disponibile legate de scopul şi utilizarea presupuselor camere de gazare şi a crematoriilor de la locaţiile investigate.

PREAMBUL

Investigatorul principal şi autorul prezentului raport privind proiectarea şi construirea echipamentelor pentru execuţii a lucrat în mod specific şi a proiectat astfel de echipamente în Statele Unite, folosite la execuţia condamnaţilor cu ajutorul cianurii de hidrogen gazoase.

Investigatorul a inspectat instalaţiile de la Auschwitz, Birkenau şi Majdanek, a efectuat măsurători, a prelevat probe, a analizat schiţele şi literatura privind procedurile privind camerele de despăduchere DEGESCH, gazul Zyklon B şi materialele privind procedurile de execuţie. Multe dintre aceste materiale au fost literatura achiziţionată şi consultată la locaţiile din Polonia, inclusiv copii ale desenelor originale ale Krema I, II, III, IV şi V.

AMPLOARE

Acest studiu include o inspecţie fizică şi date cantitative obţinute la Auschwitz, Birkenau şi Majdanek, literatura furnizată de oficialii de la cele 3 muzee, planşe ale Krema I, II, III, IV şi V obţinute de la muzee, materiale legate de camerele şi instalaţiile de despăduchere DEGESCH (inclusiv echipamente şi proceduri pentru gazul Zyklon B), o descriere a procedurilor operaţionale de la aceste instalaţii şi probe luate de la Krema investigate.

În plus, la realizarea acestui raport au fost folosite date constructive ale camerelor de gazare din SUA, proceduri operaţionale provenind din experienţa investigatorului în domeniu, precum şi o investigare a crematoriilor şi procedurilor din SUA. Utilizând toate aceste date, investigatorul şi-a concentrat studiul pe determinarea:

(a) posibilităţii presupuselor camere de gazare de a realiza execuţia în masă a unor oameni, prin folosirea gazului Zyklon B la Auschwitz I şi Birkenau şi a monoxidului de carbon şi/sau Zyklon B la Majdanek;

(b) posibilităţii crematoriilor investigate de a incinera presupusul număr de cadavre în

perioada de timp dată.

REZUMAT SI CONSTATĂRI

După studierea literaturii disponibile, examinarea şi evaluarea instalaţiilor existente la Auschwitz, Birkenau şi Majdanek, cunoscând criteriile de proiectare ale funcţionării camerelor de gazare, după investigarea tehnologiilor de incinerare şi inspectarea crematoriilor moderne, autorul constată că nu există nicio dovadă la instalaţiile despre care se afirmă că sunt camere de gazare. În plus, constată că din cauza construcţiei şi a realizării acestor instalaţii, acestea nu puteau fi folosite ca şi camere de gazare.

Mai mult, o evaluare a instalaţiilor de incinerare produce dovada concludentă care contrazice presupusul număr de cadavre incinerate în perioada de timp dată. În consecinţă, în opinia autorului, niciuna dintre aceste instalaţii nu a fost folosită vreodată la execuţia unor oameni, iar crematoriile nu ar fi putut suporta pretinsul număr de cadavre incinerate care li se atribuie.

METODOLOGIE

Procedurile folosite în acest studiu şi analiza ştiinţifică care au generat acest raport au fost următoarele:

1. Studiul general al materialelor disponibile.

2. Inspecţia pe teren şi examinarea instalaţiilor, care a inclus prelevarea datelor fizice (măsurători şi informaţii constructive) şi o probă de material (cărămidă şi mortar) care a fost trimisă în SUA pentru analize chimice.

3. Analiza datelor logistice vizuale şi înregistrate pe teren.

4. Compilarea datelor obţinute.

5. Analiza informaţiilor dobândite şi compararea acestor informaţii cu informaţiile şi cerinţele cunoscute şi dovedite, de proiectare, procedurale şi logistice, pentru camerele de gazare şi crematoriile actuale.

6. Analiza chimică a materialelor prelevate de pe teren.

7. Concluzii pe baza dovezilor obţinute.

UTILIZAREA HCN SI ZYKLON B CA FUMIGEN

Cianura de hidrogen gazoasă (HCN sau acidul hidrocianic) a fost folosită ca fumigen încă din Primul Război Mondial (RM1). Era folosită în conjuncţie cu aburul şi cu aerul cald, şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în conjuncţie cu D.D.T., de către SUA şi aliaţii lor. HCN este produs în general prin reacţia chimică dintre cianura de sodiu şi acidul sulfuric diluat. Reacţia chimică generează degajarea de HCN, rămânând acidul prusic (acidul hidrocianic). Aceasta reacţie are loc în mod normal într-o incintă ceramică.

Aceasta procedură a fost folosită pentru controlul pestelor şi a bacteriilor pe vase, în clădiri şi în încăperile şi structurile cu o construcţie specială. Trebuie respectate anumite instrucţiuni de proiectare şi manipulare pentru a asigura siguranţa operatorilor. Cianura de hidrogen este unul dintre cele mai puternice şi mai periculoase chimicale fumigene. Clădiri special construite sau modificate în acest sens sunt folosite de armată şi de organizaţiile de sănătate din lumea întreagă. HCN este folosit peste tot pentru controlul bolilor; în mod special pentru ciumă şi tifos, şi pentru controlul şoarecilor, puricilor şi păduchilor.

Camere speciale erau folosite încă din timpul Primul Răyboi Mondial în Europa şi SUA. Unele dintre acestea au fost folosite şi de armata germană în Europa înainte şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi mult mai devreme de Serviciul de Imigrare al SUA în Ellis Island, New York Harbor. Multe dintre aceste camere pentru dezinfectare au fost fabricate de DEGESCH, o firma germană din Frankfurt. În timpul războiului, DEGESCH supraveghea distribuţia de Zyklon B. DEGESCH fabrică şi acum HCN.

Zyklon B era un preparat comercial care conţinea acid hidrocianic. Denumirea „Zyklon B” este o marcă comercială. HCN era produs în fabrică şi livrat într-o formă unde HCN era absorbit într-un suport poros, de lemn sau cretă. Era livrat ca pastile sau fulgi. Acest preparat era sigilat în cutii etanşe care necesitau un instrument special de deschidere. În această formă, HCN – Zyklon B era mult mai sigur şi mai uşor de folosit. Gazul Zyklon B rezultant era HCN.

Pastilele sau fulgii trebuiau împrăştiaţi pe podeaua încăperii de curăţat sau folosiţi într-o încăpere unde se circula şi se încălzea aerul din cameră la peste 25,7 grade C. Dacă se folosea în clădiri, vase sau corturi pentru a curăţa lemn sau produse, suprafaţa trebuia încălzită peste această temperatură – punctul de fierbere al HCN. Dacă nu se făcea aşa, rezultatul era un timp mult mai lung pentru realizarea curăţării. Operaţiunea necesită minim 24 – 48 ore. După tratare, aerisirea încăperii trebuie să fie de minim 10 ore, în funcţie de locaţie şi volum, şi chiar mai mult dacă clădirea nu are ferestre sau ventilatoare. Zona tratată trebuie testată apoi chimic dacă mai există gaz, înainte de a se intra acolo. Uneori se folosesc măşti de gaz, dar nu sunt sigure şi nu trebuie să fie folosite mai mult de 10 minute. Trebuie purtat un costum special pentru a preveni afectarea pielii. Cu cât e mai ridicată temperatura şi mai uscată locaţia, cu atât manipularea va fi mai rapidă şi mai sigură.

CRITERII DE PROIECTARE PENTRU O INSTALAŢIE DE CURĂŢARE

O instalaţie de curăţare, clădire sau încăpere, trebuie să respecte nişte cerinţe de bază. Trebuie să fie etanşă, să se poată încălzi, să aibă instalaţii de circulare a aerului şi de aerisire, să aibă un coş de evacuare înalt şi un mijloc de împrăştiere uniformă a gazului (la fel şi pentru materialul Zyklon B).

Mai întâi, dacă încăperea se foloseşte astăzi, ea trebuie să fie o incintă sudată şi testată la presiune, acoperită cu o vopsea inertă (epoxi), inox sau plastic (PVC). Uşile trebuie să aibă garnituri dintr-un material rezistent la HCN (azbest, neopren sau Teflon®). Dacă este o clădire, ea trebuie construită din cărămidă sau piatră şi acoperita la interior şi exterior cu o vopsea inertă (epoxi), smoală sau asfalt. Uşile şi ferestrele trebuie să aibă garnituri sau să fie etanşate cu pânză gudronată sau cauciucată şi etanşate cu neopren sau smoală. În oricare din cazuri, suprafaţa trebuie să fie foarte uscată. „Etanşare” are două sensuri: în primul rând, să prevină mecanic scăpările dinspre interior, în al doilea rând să facă suprafeţele interioare rezistente la impregnarea cu gaz Zyklon B.

În al doilea rând, camera sau structura trebuie să aibă un generator de gaz sau un sistem de distribuţie pentru Zyklon B, care să sufle aer cald peste Zyklon B sau generator (generatorul poate fi încălzit cu apa dacă e etanş) şi să circule aerul cald şi gazul. Amestecul necesar pentru curăţare este de 3.200 părţi la un milion (ppm) sau 0,32% volum total HCN. Camera nu trebuie să aibă obstrucţii şi să asigure un debit puternic şi constant de aer.

În al treilea rând, camera sau structura trebuie să aibă un mijloc de evacuare a amestecului otrăvitor şi să-l înlocuiască cu aer curat. În general aceasta se realizează cu un ventilator de admisie sau evacuare, cu vane de admisie/evacuare de o mărime suficientă pentru a permite un debit anume de aer. De obicei, un ventilator de un picior cub pe oră şi o deschidere de evacuare ar permite un schimb complet al aerului în jumătate de oră şi trebuie utilizate timp de cel puţin dublul timpului necesar – o oră sau două ore. Cu cât e mai mare încăperea, cu atât mai puţin practic e aceasta (din cauza mărimii ventilatoarelor disponibile) iar timpii de evacuare pot fi de câteva ore sau mai mult.

Evacuarea trebuie efectuată la o distanţă sigură deasupra clădirii, unde curenţii de aer pot

împrăştia gazul. Aceasta este de obicei la 20 de metri deasupra structurii, dar e nevoie de mai mult dacă structura este protejată de vânt. Dacă se foloseşte un incinerator, coşul poate fi doar de câţiva metri înălţime. În general e prea costisitor să incinerezi HCN din cauza volumului de aer care trebuie manevrat într-un răstimp scurt.

Temperatura pereţilor şi a aerului din interior şi a aerului de admisie trebuie menţinute la minim 10 grade peste punctul de fierbere al acidului hidrocianic (250 C) pentru a preveni condensarea HCN pe pereţi, podea şi tavan, precum şi în sistemul de evacuare. Dacă temperatura este sub 250 C şi apare condens, instalaţia trebuie decontaminată cu clor sau amoniac, acesta din urma fiind mai eficient. Aceasta se realizează stropind pereţii automat sau manual. Dacă se realizează manual, muncitorii trebuie să poarte costume de protecţie (din neopren în general) şi să folosească tuburi de oxigen deoarece măştile de gaze sunt nesigure şi periculoase. Interiorul clădirii trebuie evacuat mai mult timp pentru ca vaporii de clor să neutralizeze HCN lichid din sistemul de evacuare. Interiorul clădirii trebuie spălat apoi cu apă şi şters bine pentru a se usca înainte de următoarea utilizare.

În plus, trebuie verificat interiorul clădirii dacă s-a eliminat tot HCN. Testul se poate face cu un detector de gaze sau cu acetat/benziden de cupru. În primul caz, se foloseşte un dispozitiv electronic. În celalalt caz, o soluţie de benziden este amestecată cu acetat de cupru şi folosită pentru a umezi o hârtie de test care devine mai mult sau mai puţin albastră în funcţie de prezenţa HCN.

CRITERII DE PROIECTARE PENTRU O CAMERĂ DE GAZARE

Multe dintre cerinţele pentru o instalaţie de curăţare se aplică şi pentru camerele de gazare. În general însă, camerele de gazare sunt mai mici şi mai eficiente. Nu se recomandă folosirea Zyklon B într-o cameră de gazare din cauza timpului necesar extragerii gazului din suportul (transportatorul) inert. Până acum, singura metodă eficientă a fost să produci gazul la faţa locului, printr-o reacţie chimică între cianura de sodiu şi 18% acid sulfuric. Recent s-a realizat proiectul pentru un generator de gaz care va fi folosit la camera de gazare pentru 2 persoane de la penitenciarului statului Missouri din Jefferson City. Autorul este consultantul pentru proiectarea acestei camere de gazare.

Acest generator foloseşte un termoplonjon electric pentru a pre-încălzi HCN într-un vas cilindric. La momentul folosirii, HCN este deja transformat în vapori şi pătrunde în încăpere prin supape. După utilizare, un sistem de purjare cu azot curaţă ţevile. Timpul total pentru execuţie este sub patru minute. Camera este evacuată o dată la fiecare două minute, timp de 15 minute, cu aproximativ şapte schimburi complete ale aerului.

Camera poate fi construită din oţel sudat sau PVC. Uşile şi ferestrele trebuie să fie etanşe, de tipul celor folosite în marină. Uşa are o garnitură care se închide cu ajutorul unui singur mâner. Toata instalaţia electrică şi de iluminat este protejată la explozie. Camera include ţevăria pentru distribuirea gazului, generatorul de gaz cu sticla de HCN lichid, echipamentul electronic de monitorizare a inimii, doua scaune pentru condamnaţi şi un detector de gaze cu citire afară, cu gradaţie de 10 ppm.

Deoarece camera conţine un gaz atât de periculos, este folosită la presiune negativă pentru a se asigura că orice scăpare va fi spre interior. Presiunea din cameră este controlată cu un sistem de vid care trebuie să menţină camera la un vid parţial de 10 psi (0,7 kg/cm2) (operaţional: 8 psi plus 2 psi HCN). Presiunea negativă este menţinută utilizând ambientul exterior ca standard. Acest sistem este controlat electric şi ajutat cu o pompă de vid de 17,7 cfm. În plus, exista un presostat care declanşează sistemele de urgenţă dacă presiunea din cameră ajunge la 12 psi, cu 3 psi peste limita operaţională.

Sistemul de admisie şi de evacuare este conceput pentru schimbarea aerului la fiecare 2 minute. Aerul este adus cu un ventilator plasat pe admisia în cameră şi evacuat prin partea de sus a camerei. Supapele de admisie şi de evacuare se închid spre interior pentru a preveni pierderea vidului şi sunt programate să se deschidă sincronizat, supapa de evacuare prima.

Aerul iese printr-un tub de PVC cu diametru de 33 cm şi înalt de 20 m, unde vântul împrăştie gazul fără probleme. Aerul care intră trebuie preîncălzit pentru ca HCN să nu condenseze şi astfel să nu fie evacuat.

Detectoarele de gaz se folosesc pentru siguranţă. Primul, în camera unde ţine uşa blocată până când nu e sigur, al doilea în afara camerei în zona personalului şi a martorilor, unde declanşează alarmele şi pornesc un sistem de admisie şi evacuare aer pentru protejarea martorilor, precum şi pentru oprirea execuţiei şi evacuarea camerei. Sistemele de siguranţă sunt audio-vizuale.

În zona camerei există dispozitive de respirat pentru cazurile de urgenţă (recipiente cu oxigen), precum şi truse de prim ajutor pentru HCN, echipamente medicale de urgenţă pentru HCN şi un resuscitator într-o zona învecinată pentru personalul medical.

Proiectarea camerei de execuţie implică multe aspecte complicate. O eroare într-o anumită zonă poate duce la moartea martorilor sau operatorilor.

CAMERE DE GAZARE ÎN SUA DIN 1920

Prima cameră de gazare a fost construită în Arizona în 1920. Era o încăpere etanşă, cu uşi şi ferestre cu garnituri, cu un generator de gaz, sistem electric anti-explozie, sistem de admisie şi evacuare aer, sistem de adăugare amoniac la aerul de admisie şi mijloace mecanice pentru activarea generatorului de gaz şi a evacuării aerului. Admisia de aer consta din câteva supape acţionate mecanic. Numai echipamentele sunt schimbate astăzi.

Generatorul de gaz consta dintr-un vas ceramic umplut cu soluţie de acid sulfuric (18%), cu un sistem mecanic de degajare. Camera trebuia frecată cu amoniac după execuţie, la fel şi executatul. Se foloseau aproximativ 25 de fulgi de cianura de sodiu a câte 13 grame fiecare, creându-se o concentraţie de 3.200 ppm într-o încăpere de 17 m3.

În anii care au urmat, au adoptat camera de gazare cu HCN şi alte state, dar modul de execuţie şi tehnica de proiectare s-a schimbat. Eaton Metal Products au proiectat, construit şi modernizat majoritatea camerelor. Majoritatea aveau 2 scaune şi dispuneau de un sistem de vid pentru a asigura presiunea negativă şi scăpările numai spre interior. Toate sistemele foloseau tehnica generatorului de gaz deoarece era cea mai simplă şi eficientă procedură până prin 1960. Niciun sistem nu folosea şi nici nu a folosit vreodată Zyklon B. Motivul este simplu. Zyklon B are nevoie de prea mult timp pentru a scoate HCN din suportul inert şi are nevoie de aer cald şi de un sistem de control al temperaturii. Nu numai că gazul nu există ca atare, dar există şi pericolul de explozie.

Amestecul gazos este în general sub limita de jos a exploziei 0,32% (deoarece amestecul nu trebuie să depăşească 3.200 ppm), dar concentraţia gazului din generator (sau, în cazul Zyklon B, în suportul inert) este mult mai mare şi poate fi 90% – 99% per volum. Acesta este HCN aproape pur şi poate exista spontan în colţuri ale camerei. Temperatura aerului înconjurător sau a aerului încălzit trebuie să fie mult mai mare şi controlată artificial pentru Zyklon B (deoarece evaporarea este un proces strict fizic), unde, cu generatorul de gaz, temperatura poate fi mai mică şi necontrolată întrucât reacţia chimică din generator este auto-catalitică după pornire. Contactele şi comutatoarele electrice trebuie să fie cât mai puţine, anti-explozie şi în afara camerei. Tehnologia care a apărut după 1960 a permis construirea sistemului din Missouri, care va fi cel mai modern construit vreodată, folosind un vaporizator de gaz şi un sistem de transport pentru HCN lichid, eliminând pericolul manipulării şi aruncării acidului prusic rezidual după execuţie.

Zyklon B, care în aparenţă este cel mai eficient mijloc de furnizare a gazului şi eliminare a problemei acidului prusic rezidual, nu poate fi o soluţie la această problemă. De fapt, folosirea lui Zyklon B ar mări timpul necesar execuţiei şi ar prelungi deci timpul pentru manipularea gazului periculos. În plus, din cauza sistemului de încălzire necesar, ar exista riscul unei explozii. O soluţie alternativă ar fi fost încălzirea externă a gazului şi circularea amestecului de aer şi gaz prin ţevăria din afara camerei şi apoi înapoi în cameră, aşa cum se făcea la instalaţia de despăduchere DEGESCH, dar aceasta ar fi dus la un risc mai mare de scurgeri şi pericol pentru utilizatori. Este o construcţie ineficientă şi extrem de periculoasă să dai drumul gazului în exteriorul camerei sub presiune. Echipamentul DEGESCH era destinat folosirii în aer liber sau într-o încăpere bine aerisită, şi numai în prezenta personalului specializat, fără persoane amatoare în preajmă.

În Statele Unite, Arizona, California, Colorado, Maryland, Mississippi, Missouri, Nevada, New Mexico şi Carolina de Nord au folosit gazul ca metodă de execuţie. Dar din cauza pericolelor inerente în manipularea gazului şi a costurilor mari de întreţinere a echipamentelor, unele state (Nevada, Carolina de Nord şi New Mexico) au apelat la injecţia letală, dacă nu ca singura, cel puţin ca o procedură alternativă. Celelalte state probabil vor face la fel. Autorul a fost consultant pentru statele Missouri, California şi Carolina de Nord.

În orice caz, din cauza costului producerii gazului HCN şi a costurilor mari de întreţinere a echipamentelor, gazul a fost şi este încă cel mai scump mod de execuţie.

EFECTELE TOXICE ALE GAZULUI HCN

Testele medicale arată că o concentraţie de cianură de hidrogen gazoasă de 300 ppm în aer este fatală. În general, la execuţii se foloseşte o concentraţie de 3.200 ppm pentru a se asigura o moarte rapidă. Aceasta reprezintă aproximativ 120 – 150 grame/ 0,05 m3 de gaz, în funcţie de temperatură şi presiune. 100 ppm HCN este fatal într-o jumătate de oră. Efectele toxice sunt iritarea şi mâncărimea pielii, iritarea ochilor, alterarea vederii şi afectarea permanentă a ochilor, greaţă, durere de cap, ameţeală, vomă şi vertij, respiraţie accelerată, tensiune arterială scăzută, inconştienţă, convulsii şi deces; simptome de asfixiere, dispnee, ataxie, tremur, comă şi deces prin oprirea metabolismului oxidativ.

Acidul hidrocianic nu are nevoie să fie inspirat pentru a fi fatal. La concentraţii de peste 50 ppm, utilizatorul trebuie să poarte un costum chimic pentru a-şi proteja corpul şi trebuie să folosească un tub de oxigen. Măştile de gaze sunt în general ineficiente şi nu trebuie folosite.

Trusele de prim ajutor şi materialele medicale trebuie să fie la îndemână în toate zonele unde o persoană poate veni în contact cu gazul.

SCURTĂ ISTORIE A PRESUPUSELOR CAMERE DE GAZARE GERMANE

Pe baza materialelor disponibile autorului, s-a stabilit că germanii ar fi construit o serie de camere de gazare mari (trei sau mai mulţi condamnaţi) pentru execuţii care au început la sfârşitul lui 1941, folosindu-le până în 1944.

Începând cu prima presupusă gazare într-un subsol de la Auschwitz I, doua foste ferme de la Birkenau (Auschwitz II) cunoscute sub numele de Casa Alba şi Casa Roşie sau Bunkerele 1 şi 2, Krema I de la Auschwitz, Krema II, III, IV şi V de la Birkenau şi o instalaţie experimentală la Majdanek, aceste construcţii se presupune că foloseau acid hidrocianic sub forma de Zyklon B. Majdanek folosea şi monoxid de carbon (CO).

Conform literaturii oficiale obţinute de la Muzeele de la Auschwitz şi Majdanek, aceste camere de execuţie erau situate în lagăre de concentrare construite în zone industrializate, iar deţinuţii erau folosiţi ca mână de lucru pentru uzinele care susţineau efortul de război. Aceste instalaţii includeau şi crematorii pentru eliminarea rămăşitelor celor executaţi.

În plus, existau şi alte presupuse instalaţii care foloseau numai CO ca gaz pentru execuţii, la Belzec, Sobibor, Treblinka şi Chelmno (camioane cu gaz). Acestea instalaţii au fost chipurile distruse în timpul sau după Al Doilea Război Mondial, nu au fost inspectate şi nu fac obiectul acestui raport.

Monoxidul de carbon (CO) va fi discutat deocamdată pe scurt. CO este un gaz de execuţie prost, pentru că necesita mult prea mult timp pentru a induce decesul – aproximativ 30 minute – şi dacă este puţin circulat, şi mai mult. Pentru a utiliza CO, este nevoie de o cantitate de 4.000 ppm pentru a putea presuriza încăperea la 2,5 atmosfere. S-a sugerat şi CO2 (bioxidul de carbon). CO2 este şi mai puţin eficient decât CO. Aceste gaze erau aparent produse de motoarele diesel. Motoarele diesel produc emanaţii care conţin foarte puţin monoxid de carbon şi ar fi nevoie ca încăperea să fie presurizată cu un amestec de aer/gaz pentru a exista suficient gaz care să inducă decesul. Monoxidul de carbon la 3000 ppm sau 0,30% provoacă ameţeală şi durere de cap după o expunere de o oră şi posibil alte afecţiuni pe termen lung.

Concentraţiile de 4.000 ppm sau mai mari sunt fatale în caz de expunere mai lungă de 1 oră.

Autorul consideră că într-o cameră plină la capacitate cu persoane care ocupă aproximativ 1 m2 (suprafaţa minimă pentru a asigura circulaţia gazului printre ocupanţi), ocupanţii ar muri de sufocare din cauza că ei înşişi ar consuma oxigenul disponibil, cu mult înainte ca gazul să-şi facă efectul. Astfel, simpla închidere a condamnaţilor într-un spaţiu limitat ar face inutilă nevoia de CO sau CO2 dintr-o sursă externă.

Presupusele camere de execuţie de la Auschwitz I (Krema I) şi Majdanek încă există, oficial în forma iniţială. La Birkenau, Krema II, III, IV şi V s-au prăbuşit sau au fost dărâmate; Bunker I (Casa Roşie) nu mai există iar Bunker II (Casa Albă) este renovată acum şi folosită ca locuinţă privată. La Majdanek, primul crematoriu cu petrol a fost renovat iar crematoriul cu presupusa cameră de gazare a fost reconstruit, păstrându-se cuptoarele originale.

Krema I de la Auschwitz, Krema II, III, IV şi V de la Birkenau şi actualul crematoriu de la Majdanek erau chipurile combinaţii de crematorii şi camere de gazare. Casele Albă şi Roşie de la Birkenau erau numai camere de gazare. La Majdanek, camerele de gazare experimentale nu se aflau lângă crematoriu şi exista un crematoriu separat care nu mai există azi.

ALCĂTUIRE ŞI PROCEDURI LA PRESUPUSELE CAMERE DE GAZARE

Din studiul documentelor disponibile şi a instalaţiilor în sine, se observă că majoritatea presupuselor camere de gazare au fost transformate din nişte construcţii anterioare. Există o excepţie – aşa-zisele camere experimentale de la Majdanek, care ar fi fost chipurile construite de la zero ca şi camere de gazare.

Bunkerele I şi II sunt descrise în literatura de la Muzeul Auschwitz ca fiind transformate din simple ferme, cu câteva camere şi ferestre etanşate. Acestea nu există în forma lor iniţială şi nu au fost inspectate. Krema I, II, III, IV şi V sunt descrise din punct de vedere istoric iar la inspecţia pe teren s-a ajuns la concluzia că fuseseră morgi transformate, legate şi adăpostite în aceeaşi clădire ca şi crematoriile. Vizitarea pe teren a acestor structuri a relevat o construcţie extrem de deficitară şi periculoasă dacă ar fi fost folosite ca şi camere de gazare. Nici există nici urmă de uşi, ferestre sau aerisire cu garnituri. Structurile nu sunt acoperite cu smoală şi nici cu vreun alt material care să prevină scurgerile sau absorbţia gazului. Crematoriile din apropiere reprezintă un potenţial pericol de explozie.

Cărămida şi mortarul poroase ar fi acumulat HCN şi ar fi făcut ca aceste instalaţii să fie periculoase pentru om timp de ani de zile. Krema I se află aproape de Spitalul S.S. de la Auschwitz şi are scurgerile din podea conectate la canalul principal al lagărului – ceea ce ar fi dus gazul la fiecare clădire. Nu a existat niciun sistem de aerisire pentru evacuarea gazului după folosire şi nici sisteme de încălzire sau mecanisme de împrăştiere pentru introducerea sau evaporarea Zyklon B. Se presupune că Zyklon B era introdus prin aerisirile din tavan şi prin ferestre, ceea ce nu ar fi permis distribuirea uniformă a gazului sau fulgilor. Aceste încăperi erau mereu umede şi neîncălzite. Aşa cum am arătat anterior, umezeala şi Zyklon B sunt incompatibile.

Camerele sunt prea mici pentru a putea încăpea pretinşii ocupanţi, iar uşile se deschid toate spre interior, ceea ce ar îngreuna evacuarea cadavrelor. Cu camerele pline cu oameni, nu ar exista nicio circulaţie a HCN în interior. În plus, dacă gazul chiar umplea camera pe o perioadă mai lungă de timp, cei care ar fi aruncat Zyklon B prin aerisirile din tavan şi ar fi verificat decesul celor din interior ar fi murit şi ei de expunerea la HCN. Niciuna dintre presupusele camere de gazare nu a fost construită în conformitate cu proiectul camerelor de despăduchere care au fost folosite efectiv timp de ani de zile într-o manieră sigură. Niciuna dintre aceste camere nu a fost construită conform proiectelor cunoscute şi verificate la instalaţiile din SUA din acea perioadă. Este ciudat ca presupuşii proiectanţi ai acestor camere de gazare nu au consultat deloc şi nici nu au luat în considerare tehnologia din SUA, singura ţară care executa atunci condamnaţi folosind gaz.

Instalaţiile de la Majdanek apar şi ele ca imposibil să fi servit la presupusul scop. Mai întâi, există un crematoriu reconstruit împreună cu o presupusă cameră de gazare. Singurele porţiuni de clădire care existau înainte de reconstruire sunt cuptoarele crematoriului. Se afirmă că clădirea a fost reconstruită după planuri care nu există. Totul este astfel construit încât să nu poată menţine gazul în interior; camera însăşi este prea mică pentru a primi numărul de victime care i se atribuie. Clădirea este prea umedă şi rece pentru a putea folosi Zyklon B. Gazul ar fi ajuns la cuptoare şi, după ce i-ar fi omorât pe toţi tehnicienii, ar fi cauzat o explozie care ar fi distrus clădirea. Mai mult, construcţia, betonul turnat, este radical diferit de celelalte clădiri de aici. Pe scurt, clădirea nu putea fi folosită în scopul menţionat şi nu respectă câtuşi de puţin schema minimă a unei camere de gazare.

A doua instalaţie de la Majdanek apare pe hartă ca o clădire în U iar acum sunt de fapt două clădiri separate. Acest complex cuprinde Baia şi Clădirea pentru Dezinfecţie 1 şi 2. Una dintre clădiri este strict o instalaţie de despăduchere şi este concepută la fel ca şi celelalte instalaţii de despăduchere acceptate de la Birkenau. A doua clădire a complexului este oarecum diferită. Partea din faţă a clădirii include o cameră de duş şi o presupusă cameră de gazare.

Existenţa petelor albastre din această camera corespunde petelor albastre găsite în instalaţia de despăduchere de la Birkenau. Această cameră are două aerisiri în tavan care foloseau la aerisirea camerei după procedura de despăduchere. Zyklon B ar fi fost aşezat pe podea cu mâna. Este clar că această cameră nu este o cameră de gazare. Are facilităţi pentru circularea aerului, dar nu are coş pentru aerisire.

La fel ca şi celelalte încăperi, aceasta nu este concepută şi nici nu poate servi de cameră de gazare. În spatele acestei clădiri se află camerele de gazare experimentale. Aceasta zonă include un culoar, o cabină de control şi două camere – presupusele camere de gazare. O a treia cameră era sigilată şi nu a putut fi vizitată. Aceste camere sunt unice în sensul că ambele au ţevi pentru a folosi monoxid de carbon, controlat din cabină. Una dintre camere are o posibilă aerisire în tavan, care însă nu străbate acoperişul. Cealaltă cameră are un sistem de încălzire pentru deplasarea aerului cald în interiorul încăperii. Acest sistem de circulaţie este gândit şi construit ineficient, având admisia şi evacuarea prea apropiate pentru a putea funcţiona corect, şi nu există aerisire. Remarcabil la ambele camere este şanţul sau canalul practicat în cele patru uşi din oţel, ca pentru montarea unei garnituri. Oficial, ambele camere erau folosite pentru Zyklon B sau monoxid de carbon. Aceasta nu este adevărat.

Dintre cele două camere, una nu a fost terminată şi nu putea fi folosită pentru monoxid de carbon. Nu este concepută nici pentru HCN, chiar dacă se presupuse că era folosită la aşa ceva. Camera mai mare nu a fost concepută pentru HCN. Indiferent de semnul de pe uşa care spune „experimental,” această cameră nu putea servi la gazarea cu CO din cauza nevoii de a produce 4.000 ppm (concentraţia letală) la o presiune de 2,5 atmosfere. Niciuna dintre camere nu respectă cerinţele de design cu privire la aerisire, încălzire, circulaţie sau scurgeri.

Cărămizile, tencuiala şi mortarul nu au fost niciodată acoperite cu vreun material de etanşare, nici la interior, nici la exterior.

Cea mai remarcabilă caracteristică a acestui complex este aceea că aceste camere erau înconjurate pe trei laturi cu alei cufundate. Aceasta contravine oricăror norme de manipulare a gazului, în sensul că scurgerile de gaz s-ar fi acumulat în acest şanţ şi, fiind ferit de vânt, nu s-ar fi disipat. Aceasta face ca întreaga zonă să fie un loc extrem de periculos, mai ales dacă se folosea HCN.

Autorul conchide că aceste instalaţii nu au fost niciodată destinate nici celei mai mici utilizări a HCN.

CREMATORIILE

Pentru a stabili operabilitatea crematoriilor germane din punct de vedere al destinaţiei atribuite lor, trebuie mai întâi analizate crematoriile, atât cele noi, cât şi cele vechi.

Incinerarea morţilor nu este o idee nouă. S-a practicat în multe culturi, timp de secole. Deşi s-a practicat timp de mii de ani, a fost oprită de Biserica Catolică de curând, când Biserica şi-a schimbat opiniile, în a doua jumătate a secolului 18.

Incinerarea era interzisă în iudaism. La începutul anilor 1800, Europa utiliza incinerarea numai în situaţii limitate. Este eficientă în controlul molimelor, pentru crearea de spaţiu în zonele aglomerate şi pentru a scăpa de nevoia depozitarii cadavrelor pe timp de iarnă, când pământul este îngheţat. Primele crematorii din Europa funcţionau pe cărbune sau cocs.

Cuptorul folosit la incinerarea cadavrelor este în fapt o retortă. Primele retorte erau simple cuptoare care eliminau apa din cadavru, reducându-l la starea de cenuşă. Oasele nu pot arde şi trebuie deci pulverizate, chiar şi astăzi. Pivele şi maiurile de la început au fost înlocuite ulterior de maşini de zdrobit. Retortele moderne sunt în majoritate pe gaz, iar unele sunt pe păcură. Niciuna din SUA sau Canada nu mai foloseşte cocs sau cărbune.

Primele retorte erau simple cuptoare de prăjit care uscau cadavrele. Retortele moderne au pereţi din oţel căptuşit cu cărămidă şi, prin intermediul unui ştuţ, suflă foc peste cadavru, aprinzându-l şi făcându-l să ardă repede. Retortele moderne dispun de o post-combustie pentru re-arderea substanţelor poluante din gazele de ardere. Acest al doilea arzător este o necesitate impusă de anumite instituţii de protecţia mediului. Trebuie remarcat că nu cadavrele sunt cele care poluează, ci combustibilii fosili folosiţi. O retortă electrică, deşi mai scumpă, nu produce poluare.

Aceste retorte sau crematorii moderne ard la o temperatură de peste 1.000 grade Celsius.

Această temperatură ridicată face cadavrul să se aprindă singur, permiţând oprirea arzătorului.

Cosciugele din lemn sau cutiile din carton sunt azi arse împreună cu corpul. Unele instalaţii din Europa sunt folosite la 800 grade Celsius, cu un timp necesar mai mare.

La 1000 de grade C sau mai mult, cu aer suflat din exterior, retortele moderne au nevoie de 1,25 ore pentru a incinera un cadavru. Teoretic, aceasta înseamnă 19,2 în 24 de ore.

Recomandările producătorilor, pentru o funcţionare normală şi fără probleme, sunt de maxim trei incinerări pe zi. Cuptoarele vechi, pe păcură, cărbune şi cocs, cu tiraj de aer forţat (dar fără folosirea directă a flăcării) au nevoie de 3,5 – 4 ore pentru fiecare cadavru.

Teoretic, aceasta înseamnă maxim 6,8 cadavre în 24 de ore. Funcţionarea normală permite un maxim de 3 incinerări în 24 de ore. Aceste calcule se refera la 1 cadavru per retortă per incinerare. Retortele moderne sunt construite toate din oţel, căptuşite cu cărămidă refractară de înaltă calitate. Combustibilul este pompat direct spre retortă şi toate comenzile sunt electrice şi automate. Cuptoarele pe cărbune şi cocs nu ard la temperatură constantă (aproximativ 870 grade Celsius maxim) şi trebuie alimentate manual şi temperate sau încălzite în permanenţă. Întrucât flacăra nu era îndreptată către cadavru, ventilatorul doar împrăştia flăcările şi făcea să crească temperatura cuptorului. Acest mod primitiv de exploatare crea probabil o temperatură medie de 760 grade Celsius.

Crematoriile folosite la instalaţiile germane vizitate erau de tip vechi. Erau construite din cărămidă roşie şi mortar, căptuşite cu cărămidă refractară. Toate cuptoarele aveau retorte multiple, unele erau suflate (deşi nici unul nu avea combustie directă), niciunul nu avea post-combustie şi funcţionau toate pe cocs, cu excepţia unuia care nu mai există, la Majdanek. Niciuna dintre retortele inspectate şi examinate nu a fost concepută pentru incinerarea mai multor cadavre. Trebuie menţionat că, exceptând cazul în care este proiectată special pentru un raport oase/carne/căldură mai mare, retorta nu consumă materialele din interior.

CONSIDERAŢII PRIVIND HCN, COMPUŞII CIANICI SI CREMATORIILE

Aşa cum am arătat mai devreme, de la locaţiile din Polonia au fost prelevate mostre de cărămidă, beton, mortar şi sedimente. Cianurile şi compuşii cianici pot rămâne într-un anumit loc timp îndelungat şi dacă nu reacţionează cu alte substanţe, pot pătrunde în cărămidă şi mortar.

Au fost selectate 31 de mostre de la presupusele camere de gazare de la Krema I, II, III, IV şi V. O mostră de control a fost prelevată de la instalaţia de despăduchere #1 de la Birkenau.

Mostra de control a fost scoasă dintr-o cameră de despăduchere, într-un loc unde se ştia că s-a folosit cianură, aceasta fiind prezentă sub forma unor pete albastre. Testele chimice ale mostrei de control #32 au indicat un conţinut de cianuri de 1.050 mg/kg, o concentraţie foarte mare. Condiţiile din zona de unde au fost luate aceste mostre sunt identice cu cele din zona mostrei de control, reci, întunecate şi umede. Numai Krema IV şi V diferă, în sensul că au soare (clădirile au fost dărâmate) iar razele de soare pot grăbi descompunerea cianurilor. Cianura se combină cu fierul din mortar şi cărămidă şi devine cianură ferică sau pigment albastru de Prusia, un complex ciano-feric foarte stabil.

De remarcat că aproape toate mostrele au dat rezultate negative, cele cu rezultate pozitive fiind foarte aproape de nivelul de detecţie (1 mg/kg); 6,7 mg/kg la Krema III; 79 mg/kg la Krema I. Absenţa rezultatelor pozitive la locaţiile testate, comparativ cu mostra de control care avea 1.050 mg/kg, demonstrează faptul că aceste instalaţii nu erau camere de gazare.

Micile cantităţi detectate ar indica faptul că în unele locuri aceste clădiri au fost dezinfectate cu Zyklon B – aşa cum au fost toate clădirile din zonă. În plus, petele albastre indică un conţinut ridicat de fier – cianură ferică – nu mai există cianură hidrogenată.

Ar fi fost de aşteptat să se găsească un nivel mare al cianurilor în mostrele preluate de la presupusele camere de gazare (datorita cantităţii mari de gaz folosite acolo), peste nivelul găsit în mostra de control. Deoarece s-a constatat contrariul, rezultă că aceste instalaţii nu au fost camere de gazare, atunci când se iau în calcul şi celelalte dovezi obţinute la inspecţie.

Dovezi privind funcţionarea crematoriilor nu există, deoarece cuptorul de la Krema I a fost reconstruit complet, Krema II şi III sunt parţial distruse, cu componente lipsă, iar Krema IV şi V nu mai există. La Majdanek, un crematoriu nu mai există, iar al doilea a fost reconstruit, cu excepţia cuptoarelor. Inspecţia vizuală de la movila de cenuşă de la Majdanek a găsit cenuşă de o culoare ciudată, bej. Cenuşa din cadavrele umane (conform propriilor investigaţii ale autorului) este cenuşie. Este posibil ca în amestecul de la Majdanek să existe nisip. Autorul va discuta în continuare despre presupusele gropi de ardere.

Autorul a inspectat şi fotografiat personal gropile de ardere de la Birkenau. Se remarcă la aceste gropi nivelul ridicat al pânzei freatice – 0.5 m de la suprafaţă. Descrierea istorică a acestor gropi afirmă că ele erau adânci de 6 metri. Nu poţi arde cadavre sub apă, nici chiar dacă foloseşti un adjuvant (benzină). Au fost inspectate toate amplasamentele gropilor care apar pe hărţile muzeului şi, aşa cum se anticipase, întrucât Birkenau fusese construit pe o mlaştină, toate amplasamentele aveau apa la un metru sub pământ. În opinia autorului, la Birkenau nu a existat nicio groapă de incinerare.

AUSCHWITZ, KREMA I

Un studiu detaliat al presupusei camere de gazare de la Krema I şi o analiză de detaliu a schitelor de construcţie existente, obţinute de la oficialii muzeului, arată că respectiva cameră de gazare era, de fapt, la data presupuselor gazări, o morgă şi ulterior un adăpost antiaerian.

Desenul prezentat de autor în acest raport privind Krema I a fost refăcut pentru perioada de timp dintre 25 septembrie 1941 şi 21 septembrie 1944. Acesta prezintă o morgă de aproximativ 215 m3, cu 2 uşi, niciuna cu deschidere spre exterior. O uşă da în crematoriu, iar cealaltă în sala de baie. Aparent niciuna din uşi nu a avut o uşă propriu-zisă, dar aceasta nu se poate verifica deoarece unul dintre pereţi a fost dărâmat, iar deschiderea mutată. De remarcat că broşura oficială a Muzeului Auschwitz afirmă că clădirea se afla în aceeaşi stare ca în ziua eliberării, 27 ianuarie 1945.

Există 4 aerisiri în tavan şi o gură de încălzire în zona morgii. Gura este deschisă, fără urme că ar fi fost vreodată închisă. Aerisirile din tavan nu au avut garnituri, iar lemnul nou indică că au fost reconstruite recent. Pereţii şi tavanul sunt tencuite, iar podeaua este turnată din beton, cu o suprafaţă de 78 m2. Tavanul are grinzi, iar pe podea se pot vedea urmele pereţilor adăpostului antiaerian. Iluminatul nu era şi nu este nici acum anti-explozie. În podea există scurgeri care duc în canalul comun al lagărului. Estimând o suprafaţa de 1 m2 per persoană pentru a permite circularea gazului, ceea ce este totuşi foarte strâmt, în cameră puteau intra maxim 94 de persoane. S-a afirmat că această încăpere putea primi până la 600 de persoane.

Aşa cum am arătat mai devreme, presupusa cameră de gazare nu a fost concepută pentru un asemenea scop. Nu există nici urmă de sistem sau ventilator de evacuare. Sistemul de aerisire al aceste încăperi constă din patru aerisiri în tavan, ventilând mai puţin de 1 m din suprafaţa tavanului.

Evacuarea în acest fel a gazului HCN ar fi avut ca rezultat ajungerea gazului otrăvitor la spitalul SS, care se afla la mică distanţă peste drum, omorând toţi pacienţii şi personalul.

Deoarece clădirea nu avea nici o etanşare pentru a preveni scurgerile, nu avea uşi cu garnituri pentru a preveni pătrunderea gazului în crematoriu, avea guri de scurgere care puteau transporta gazul în orice clădire din lagăr, nu exista sistem de circulare, sistem sau coş de evacuare, nu exista niciun sistem de distribuire a gazului, era permanent umezeală, nu exista circulaţie din cauza numărului de persoane din încăpere, şi nu exista nicio metodă de a introduce materialul cu Zyklon B, ar fi fost curată sinucidere să încerci să foloseşti această morgă ca şi cameră de gazare. Rezultatul ar fi fost o explozie, sau scăpări care ar fi gazat întregul lagăr.

În plus, dacă încăperea a fost folosită aşa, (pe baza cifrelor DEGESCH de 113 grame per 100 3 m3), s-ar fi folosit de fiecare dată 860 grame de Zyklon B gaz (greutatea brută a Zyklon B este de trei ori greutatea gazului Zyklon B; toate cifrele sunt numai pentru Zyklon B gazos), timp de 16 ore la 5 grade Celsius (pe baza valorilor de curăţare oficiale germane). Aerisirea ar lua minim 20 de ore şi ar trebuie făcute teste dacă încăperea este sigură. Este puţin probabil că gazul ar fi putut fi evacuat într-o săptămână fără un sistem de evacuare. Aceasta contrazice evident pretinsa utilizare a camerei – „câteva gazări pe zi”.

BIRKENAU – KREMAS II, III, IV SI V

Studiul detaliat al acestor crematorii a condus la următoarele informaţii.

Krema II şi III erau instalaţii construite în oglindă, constând în câteva morgi şi un crematoriu cu câte 15 retorte fiecare. Morgile se aflau la subsol, iar crematoriile la parter. Se folosea un lift pentru transferul cadavrelor de la morgă la crematoriu. Desenele incluse au fost realizate după schiţele originale obţinute de la Muzeul Auschwitz şi după observaţiile şi măsurătorile făcute la faţa locului. Construcţiile erau din cărămidă, mortar şi beton.

Zonele investigate au fost presupusele camere de gazare, care apar ca morga nr. 1 pe ambele desene. Aşa cum s-a văzut şi la Krema I, nu există aerisire, nici sistem de încălzire, sistem de circulare; nu există etanşare nici la interior, nici la exterior, şi nici uşi la morgile de la Krema II. Zona a fost examinată de autor şi nu s-au găsit urme de uşi sau de tocuri de uşă.

Investigatorul nu a putut analiza şi Krema III, deoarece lipseau porţiuni din construcţie.

Ambele structuri aveau acoperişuri din beton armat, fără nicio deschizătură vizibilă. În plus, rapoartele privind coloanele prin care ar fi circulat gazul nu sunt adevărate. Toate coloanele sunt pline, din beton armat, exact aşa cum apar pe planurile germane capturate. Aerisirile din tavan nu au avut garnituri. Aceste construcţii ar fi putut fi foarte periculoase dacă ar fi fost folosite ca şi camere de gazare, ducând la moartea utilizatorilor şi la explozie atunci când gazul ar fi ajuns la crematoriu. Fiecare construcţie avea un lift pentru cadavre, de 2,1 metri x 1,35 metri. În mod cert, acest lift era conceput pentru un singur cadavru şi un însoţitor.

Presupusa cameră de gazare de la fiecare dintre Krema II şi III avea o suprafaţă de 232 m2. Aici ar încăpea 278 de oameni, luând în calcul ipoteza cu 1 m2. Dacă încăperea ar fi fost umplută cu gaz HCN (113 gr./28 m3) şi luând o înălţime a tavanului de 4 m şi 560 m3, atunci ar fi fost necesare 2 kg de gaz Zyklon B. Din nou, considerăm cel puţin o săptămână necesară pentru aerisire (ca la Krema I). Acest timp de aerisire e însă îndoielnic, dar îl vom folosi în calcule. Valorile de randament calculate pentru Krema II şi III (teoretice şi reale) şi pentru presupusa cameră de gazare la capacitate maxima sunt prezentate în Tabelul V. Krema IV şi V erau construite în oglindă, cu crematorii cu 2 coşuri şi 4 retorte fiecare, cu numeroase camere folosite ca morgi, birouri şi depozitare. Camerele interioare nu respectau dispunerea în oglindă. Unele dintre acestea au fost folosite chipurile ca şi camere de gazare. Clădirile au fost dărâmate de mult. Nu s-a găsit nici urmă de izolant pe fundaţie sau pe podea. Conform rapoartelor, pastilele de Zyklon B erau aruncate prin deschiderile din perete, care nu mai există acum. Dacă planurile clădirii sunt corecte, aceste construcţii nu puteau fi camere de gazare, pentru aceleaşi motive arătate mai devreme la Krema I, II şi III. Construcţia este din cărămidă şi mortar, cu podele din beton şi fără subsol. Trebuie remarcat că existenţa instalaţiilor de execuţia şi incinerare la Krema IV şi V este nedovedită.

Pe baza statisticilor obţinute de la Muzeul Auschwitz şi a măsurătorilor făcute pe teren, pentru Krema IV şi V relativ la presupusele zone de gazare şi considerând o înălţime a tavanului de 4 m, calculele dau următoarele:

KREMA IV

174 m2; ar încăpea 209 oameni. 425 m3 ar folosi 1,7 kg Zyklon B la 113 gr./28 m3.

KREMA V

476 m2; ar încăpea 570 oameni. 1.160 m3 ar folosi 5 kg Zyklon B la 113 gr./28 m3.

Casa Roşie şi Casa Albă, denumite şi Bunker I şi II, au fost chipurile numai camere de gazare, însă nu există estimări sau statistici disponibile pentru aceste clădiri.

MAJDANEK

La Majdanek există câteva construcţii de interes: crematoriul original, dărâmat acum; crematoriul cu presupusa cameră de gazare, reconstruit azi; Baia şi Clădirea pentru Dezinfectare nr. 2, care se pare că servea la despăduchere; şi Baia şi Clădirea pentru Dezinfectare nr. 1, care includeau un duş, o cameră de despăduchere şi una pentru depozitare, şi presupusele camere de gazare experimentale, cu CO şi HCN.

Primul crematoriu, care a fost dărâmat, a fost discutat mai devreme. Pentru Baia şi Clădirea pentru Dezinfectare nr. 2, deşi sunt închise, inspectarea prin fereastra a vădit că singura lor funcţie era aceea de despăduchere, similara celor de la Birkenau. Crematoriul şi presupusa cameră de gazare, reconstruite, deşi au fost discutate mai devreme, vor fi abordate din nou.

Coşurile sunt singura porţiune din construcţia originală care nu a fost reconstruită. Structura de bază pare să fie din lemn, aşa cum sunt şi celelalte construcţii de la Majdanek (cu excepţia camerelor experimentale). Totuşi, o inspecţie mai atentă relevă faptul că mare parte din construcţie este din beton armat, total incompatibil cu restul zonelor din lagăr. Presupusa cameră de gazare este vecină cu crematoriul şi nu are nicio facilitate (etanşeitate) pentru a conţine HCN.

Clădirea nu are etanşare şi nu poate fi folosită în scopul pretins. Oficial reconstruită după planurile originale, fizic nu arată a fi mai mult decât un simplu crematoriu cu câteva morgi. Este de departe cea mai mică şi mai neînsemnată cameră de gazare dintre toate.

Zona de despăduchere/depozitare de la Baia şi Dezinfectare nr. 1 este o cameră în formă de L, cu partiţii interioare şi uşă din lemn. Are un volum de aproximativ 215 m3 şi o suprafaţă de 75 m2. Pereţii sunt tencuiţi, cu grinzi şi cu două aerisiri în acoperiş, fără garnituri. Are un sistem de circulare a aerului care este conceput necorespunzător, intrarea şi ieşirea fiind apropiate una de alta. Petele albastre, aparent cauzate de pigmentul fero-cianic, acoperă foarte vizibil pereţii. Din schiţe se pare că aceasta era o cameră de despăduchere sau de depozitare pentru materialele dezinfectate. Aerisirile din tavan sunt singurele care pot asigura aerisirea pe termen lung a materialelor depozitate aici. Uşile nu au garnituri şi nici nu sunt concepute pentru a fi etanşe. Camera nu este etanşată nici la interior, nici la exterior. Sunt câteva zone în aceasta încăpere care erau sigilate iar autorul nu le-a putut vizita. În mod cert aceasta încăpere nu a fost o cameră de gazare şi nu respectă niciunul dintre criteriile descrise. A se vedea schiţa.

Dacă ar fi fost folosită ca şi cameră de gazare, ar fi încăput aici cel mult 90 de oameni, şi ar fi fost nevoie de 1 kg de Zyklon B gaz. Timpul de aerisire trebuie să fie de minim o săptămână.

Viteza maximă de execuţie: 90 de oameni/săptămână.

Presupusele camere experimentale de gazare, aflate la Baia şi Dezinfecţia nr. 1, sunt construite din cărămidă şi legate de construcţie principală printr-o structură lejeră din lemn. Aceasta clădire este înconjurată pe trei laturi de o alee din beton. Există două camere, o zonă necunoscută şi o cabină de control, care are doi cilindri din oţel – recipientele de monoxid de carbon – legate prin tuburi cu cele două camere. Există patru uşi din oţel, cu un şanţ aparent pentru garnitură. Uşile se deschid spre exterior şi au două clicuri mecanice şi o bară de blocare.

Toate cele patru uşi au ferestre de vizitare, iar doua uşi interioare au cilindri pentru teste chimice, pentru testarea aerului din cameră. Cabina de comandă are o fereastră deschisă de aproximativ 15 x 25 cm, care nu a avut niciodată instalat un geam sau o garnitură, având însă gratii metalice şi dând în camera nr. 2 (vezi schema). Doua dintre uşi se deschid în camera nr. 1, una în faţă şi una în spate, către exterior. O uşă se deschide în camera nr. 2 în faţă. Cealaltă uşă se deschide într-o zona necunoscută din spatele camerei nr. 2. Ambele camere au ţevi, se presupune pentru monoxidul de carbon, dar ţevile din camera nr. 2 sunt incomplete şi par nici să nu fi fost vreodată complete. Camera nr. 1 are ţevăria completă, care se încheie cu deschideri în două din colţurile camerei. Camera nr. 2 are prevăzută o aerisire în tavan, dar aceasta nu a străbătut niciodată acoperişul. Camera nr. 1 are un sistem de încălzire/circulator pentru aer, dar nu e proiectat corect (intrarea şi ieşirea sunt prea apropiate) şi nu are prevăzut nimic pentru aerisire.

Pereţii sunt tencuiţi, tavanul şi podeaua sunt din beton, şi nu există etanşare nici la interior, nici la exterior. Există două circulatoare de căldură construite pe lateralul clădirii, unul pentru camera nr. 1 şi celălalt pentru Baie şi Dezinfecţie, ambele fiind incorect proiectate şi neavând dotări pentru aerisire/evacuare. Pereţii de la camera nr. 1 prezintă pete albastre de pigment fero-cianic. Clădirea este neîncălzită şi umedă.

Deşi la prima vedere aceste construcţii sunt corect concepute, ele nu respectă niciunul dintre criteriile necesare pentru o cameră de gazare sau o instalaţie de despăduchere. În primul rând, nu exista etanşare nici pe suprafeţele interioare, nici pe cele exterioare. În al doilea rând, aleea adâncită este o potenţială cale de scurgere pentru HCN, făcând ca locul să fie un loc extrem de periculos. Camera nr. 2 este incompletă şi probabil nu a fost folosită niciodată. Ţevăria este incompletă, iar aerisirea nu a ieşit niciodată prin acoperiş. Deşi camera nr. 1 este operaţională pentru monoxid de carbon, este prost aerisită şi nu poate fi folosită pentru HCN. Încălzitorul/circulator este instalat incorect. Nu există nicio aerisire sau coş.

În consecinţă, în opinia autorului, camerele 1 şi 2 nu au fost şi nici nu puteau fi folosite vreodată ca şi camere de gazare. Niciuna dintre construcţiile de la Majdanek nu este potrivită şi nici nu a fost folosită pentru execuţii.

Camera #1 are o suprafaţă de 45 m2, un volum de 120 m3, ar cuprinde 54 de oameni şi ar necesita 0,4 kg de Zyklon B gaz. Camera #2 are o suprafaţă de 19 m2, un volum de 52 m3, ar cuprinde 24 de oameni şi ar necesita 0,2 kg de Zyklon B gaz.

STATISTICI

Presupunând că au existat camere de gazare (însă nu au existat), aceste cifre indică randamentul maxim în 24 de ore, 7 zile pe săptămână, pentru fiecare dintre construcţii din cantitatea de Zyklon B gaz necesară.

Relativ la presupusele instalaţii suplimentare de execuţii de la Chelmno (camioanele de gaz), Belzec, Sobibor, Treblinka şi altele, trebuie notat că se presupune că s-a folosit monoxid de carbon.

Aşa cum am arătat mai înainte, monoxidul de carbon nu este un gaz pentru execuţii, iar autorul consideră că, înainte ca gazul să-şi facă efectul, oamenii ar fi murit sufocaţi. În consecinţă, în opinia autorului, nimeni nu a fost omorât cu CO.

CONCLUZIE

După analiza întregului material şi inspectarea tuturor locaţiilor de la Auschwitz, Birkenau şi Majdanek, autorul consideră dovezile ca fiind copleşitoare. Nu a existat nici o cameră de gazare în aceste locuri. În opinia autorului, presupusele camere de gazare nu puteau fi folosite şi nici măcar luate în considerare pentru execuţii prin gazare.

Întocmit azi, 5 aprilie 1988, la Malden, Massachusetts.

Fred Leuchter Associates

[Semnat]

Fred A. Leuchter, Jr.

Inginer Şef

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.