Steve Jobs: „Rămâneți flămânzi! Rămâneți naivi!”

Steve JobsAceasta este transcrierea textului citit de Steve Jobs, cofondator al Apple Computer, la 12 iunie 2005, la ceremonia de absolvire a studenților Universității Stanford:

„Sunt onorat să fiu cu voi astăzi, în ziua plecării voastre de la una dintre cele mai bune universități din lume. Eu n-am absolvit niciodată facultatea. Adevărul fie spus, acum e momentul în care m-am apropiat cel mai mult de o absolvire. Și vreau să vă spun astăzi trei povești din viața mea. Atât. Nu cuvinte mari. Doar trei povești.

Prima poveste este despre unirea unor puncte.

Am renunțat la Facultatea Reed după doar 6 luni, dar am stat aproape de facultate pentru încă 18 luni înainte să o părăsesc definitiv. De ce am renunțat?

Totul a început înainte ca eu să mă fi născut. Mama mea biologică era tânără, absolventă necăsătorită de liceu, așa că s-a hotărât să mă dea spre adopție. Și a simțit foarte tare nevoia să mă încredințeze unor absolvenți de facultate, așa încât lucrurile păreau stabilite dinainte pentru mine: să fiu adoptat la naștere de un avocat și soția lui. Numai că atunci când am apărut pe lume, ei s-au răzgândit și au considerat că-și doresc o fetiță.

Așa că părinții mei, care erau pe o listă de așteptare, au primit un telefon în mijlocul nopții prin care erau întrebați: „Avem un băiețel care poate fi adoptat. Îl doriți?”. Au spus „Bineînțeles!”. Mama mea biologică a aflat mai târziu că mama adoptivă nu absolvise niciodată facultatea și că tatăl meu adoptiv nu absolvise liceul. Așa că a refuzat să semneze actele de adopție. S-a răzgândit doar câteva luni mai târziu, când părinții mei adoptivi i-au promis că o să mă trimită la facultate.

Și, 17 ani mai târziu, chiar m-au trimis. Dar am ales în mod naiv o facultate care era aproape la fel de scumpă ca și Stanford și toate economiile părinților mei s-au evaporat pe plata studiilor mele. După 6 luni, n-am mai văzut valoare în acele studii. N-aveam nicio idee despre ce să fac cu viața mea și nicio idee despre cum m-ar putea ajuta facultatea în viață. Și m-am văzut la facultate, cheltuind toți banii pe care părinții mei îi strânseseră în toată viața lor. Așa că m-am hotărât să renunț și să am încredere că până la urmă toate lucrurile se vor dovedi a fi ok. Eram cam speriat la acea vreme, dar privind înapoi îmi dau seama că a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat în toată viața mea. Minutul în care am renunțat m-a ajutat să nu mai merg la cursurile care nu mă interesau și să merg la cele care mi se păreau utile.

N-a fost chiar totul romantic. N-aveam o cameră în care să dorm, așa că dormeam pe podeaua camerelor prietenilor. Am returnat sticle de Cola pentru cei 5 cenți pe care îi primeai înapoi pentru returnarea unei sticle. Și am mers în fiecare duminică seara cei 7 kilometri până în partea cealaltă a orașului, doar pentru a beneficia de o masă gratuită la Templul Hare Krishna. Mi-a plăcut la nebunie. Și toate lucrurile acelea care mi-au stârnit curiozitatea și intuiția s-au dovedit a fi neprețuite în viitor. Să vă dau un exemplu.

Facultatea Reed avea la acea vreme cel mai bun curs de caligrafie din SUA. În tot campusul, orice poster, orice titlu și orice indicator erau superb caligrafiate. Pentru că renunțasem și nu mai eram obligat să merg la cursurile normale, am decis să merg la cursul de caligrafie și să învăț cum să scriu frumos. Am învățat despre tipurile de fonturi, despre varierea cantității de spațiu dintre mai multe combinații de litere, despre ce face caligrafia să fie o artă. Era frumos, demn de ținut minte, subtil artistic într-un mod în care știința nu poate explica. Și am găsit acest lucru fascinant.

Bineînțeles că, la acea vreme, cursul în sine nu avea niciun fel de aplicație practică în viața mea. Dar 10 ani mai târziu, când am dezvoltat primul Machintosh, mi-am amintit toate acele lucruri. Și le-am integrat în Mac. A fost primul computer care a folosit fonturi extraordinare. Dacă n-aș fi renunțat la celelalte cursuri și dacă nu aș fi avut astfel timp să merg la cursul de caligrafie, Mac-ul n-ar fi avut niciodată mai multe tipuri de fonturi și un scris atât de bine proporționat. Și din moment ce Windows doar a copiat Mac-ul, e foarte probabil că niciun fel de computer să nu fi avut astfel de fonturi. Dacă n-aș fi renunțat, n-aș fi făcut niciodată cursul de caligrafie, poate computerele personale n-ar fi avut fonturi atât de frumoase ca acum. Bineînțeles că la acel moment, tânăr fiind, era imposibil să unesc punctele. Dar câțiva ani mai târziu, imaginea a fost cu mult mai clară.

Așa că, nu poți uni punctele dacă privești în viitor. Poți să le unești doar dacă te uiți înapoi în viața ta. Așa că trebuie doar să ai încredere că punctele se vor uni cumva în viitor. Trebuie să ai încredere în ceva – instinctul tău, destinul tău, viața ta, karma, orice altceva. Abordarea asta nu m-a lăsat niciodată baltă și a făcut diferența în toată viața mea.

A doua poveste este despre dragoste și pierderi.

Am fost norocos să aflu ce îmi place să fac tânăr fiind. Woz (Steve Wozniak) și cu mine am început povestea Apple în garajul părinților mei când aveam 20 de ani. Am muncit din greu și în 10 ani Apple a ajuns să crească de la un garaj în care munceam noi doi la o companie care valora 2 miliarde de dolari și avea 4.000 de angajați. Tocmai ne lansasem cea mai nouă creație (computerul Machintosh), iar eu tocmai împlineam 30 de ani. Apoi am fost concediat. Cum poți fi concediat de la o companie pe care tu ai înființat-o? Ei bine, pe măsură ce Apple a crescut, am angajat pe cineva, despre care credeam că are talentul să conducă Apple alături de mine, iar pentru primul an lucrurile au mers bine. Apoi viziunile noastre despre viitor au început să fie divergente, așa că el a pus piciorul în prag. Și atunci când a făcut-o, Consiliul nostru Director a stat alături de el. Așa că, la 30 de ani, am fost dat afară de la Apple. Și a fost o poveste publică. Singurul lucru care contase în toată viața mea de adult se dusese pe apa sâmbetei. Și eu eram devastat.

Câteva luni n-am știut ce să fac. Am aflat că dezamăgisem o întreagă generație de antreprenori, că scăpasem bastonul de mareșal tocmai atunci când eram foarte aproape să-l primesc. M-am întâlnit cu David Packard și Bob Noycesi, am încercat să mă scuz pentru că o dădusem în bară atât de urât. Eram un eșec public și toate gândurile mele îmi spuneau să fug din Vale (n.r. – Sillicon Valley). Dar, încet-încet, a început să mă cuprindă un nou gând. Încă îmi plăcea ce fac. Și întâmplarea de la Apple nu schimbase lucrurile foarte mult. Eram respins, dar eram încă îndrăgostit. Așa că am decis să o iau de la capăt.

N-am văzut atunci, dar s-a dovedit că a fi concediat de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Povara pe care o porți atunci când ai succes a fost înlocuită cu ușurarea pe care o simți când o iei din nou de la capăt, mai puțin sigur de ce o să ți se întâmple. M-am eliberat de stres și am avut astfel șansa să intru într-una dintre cele mai creative perioade din viața mea.

În timpul următorilor cinci ani, am pornit o companie numită NeXT, o altă companie numită Pixar și m-am îndrăgostit de o femeie extraordinară, care a devenit soția mea. Pixar a creat Toy Story și este astăzi (în 2005) una dintre cele mai de succes întreprinderi de animație din lume. Într-o schimbare remarcabilă a sorții, Apple a cumpărat NeXT, eu m-am întors la Apple și tehnologia pe care o dezvoltasem la NeXT a stat la baza renașterii Apple. Iar Laurene și cu mine avem o familie frumoasă împreună.

Sunt foarte sigur că nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat dacă n-aș fi fost concediat de la Apple. A fost un medicament greu de înghițit, dar cred că pacientul avea nevoie de el. Uneori viața te lovește în cap cu o carămidă. Nu-ți pierde încrederea. Sunt convins că singurul lucru care m-a ajutat să-mi păstrez direcția a fost faptul că îmi placea ce fac. Trebuie să găsești lucrurile care-ți plac. Și asta e valabil atât pentru munca ta, cât și pentru partenerul tău de viață. Munca ta o să-ți umple o parte însemnată din viață și singurul mod în care vei fi cu adevărat satisfacut este să crezi că faci o muncă extraordinară. Și singurul mod în care poți face o muncă extraordinară este să-ți placă ce faci. Daca n-ai reușit încă, continuă căutarea. Nu te mulțumi cu puțin. Așa cum e și cu partenerul de viață, vei ști atunci când l-ai întâlnit. Și, la fel ca în orice altă relație extraordinară, lucrurile vor merge din ce în ce mai bine, pe măsură ce trec anii. Așa că nu te opri din căutare. Nu te mulțumi cu puțin.

A treia poveste este despre moarte.

Când aveam 17 ani am citit un text care spunea ceva de genul: „Dacă trăiești fiecare zi ca și cum ar fi ultima din viața ta, la un moment dat vei avea dreptate”. Citatul m-a impresionat și de atunci, pentru cei 33 de ani care au trecut, m-am uitat în oglindă în fiecare dimineață și m-am întrebat: „Dacă astăzi ar fi ultima zi din viața mea, aș vrea să fac ce fac astăzi?”. Și atunci când răspunsul a fost „Nu” pentru mai multe zile la rând, am știut că trebuie să schimb ceva.

Ideea că în curând o să mor a fost cea care m-a ajutat să fac cele mai importante alegeri în viață. Pentru că aproape orice – toate așteptările noastre, tot orgoliul, toate fricile referitoare la eșec – toate aceste lucruri pălesc în fața morții, lăsând afară singurul lucru care este cu adevărat important. Ideea că o să mori este cel mai bun mod în care poți evita capcana fricii că ai ceva de pierdut. Ești deja dezbrăcat. Și nu există niciun motiv pentru care să nu-ți urmezi inima.

Cu aproape un an un urmă, am fost diagnosticat cu cancer. Am făcut un CT la 7.30 dimineața și a arătat în mod clar o tumoră în pancreasul meu. Habar n-aveam ce e un pancreas la acea vreme. Doctorii mi-au spus că acest tip de cancer e aproape sigur incurabil și că n-ar trebui să mă aștept la mai mult de 3 până la 6 luni de viață. Doctorii mei m-au sfătuit să merg acasă și să-mi pun lucrurile în ordine, un fel de a spune că ar trebui să mă pregătesc pentru moarte. Și ești pus în situația în care încerci să le spui copiilor tăi, în doar câteva luni, toate lucrurile pe care ai fi vrut să le spui în ultimii 10 ani. Și ești forțat să te asiguri că toate lucrurile sunt puse în ordine astfel încât să fie cât de simplu se poate pentru familia ta în viitor. Ești forțat să-ți iei rămas bun.

Am trăit cu acel diagnostic toată ziua. Mai târziu, am făcut o biopsie, mi-au băgat un endoscop pe gât până în stomac și intestine, mi-au făcut o puncție în pancreas și mi-au luat câteva celule din tumoră. Am fost sedat, dar soția mea, care era acolo, mi-a spus că, atunci când s-au uitat la celule sub microscop, doctorilor le-au dat lacrimile pentru că se dovedea a fi o formă foarte rară de cancer pancreatic, curabilă cu chirurgia clasică. Am făcut acea operație și acum sunt bine.

Acest moment a fost cel care m-a apropiat cel mai tare de moarte și sper să fie la fel și pentru următorii ani. Faptul că am supraviețuit mă face să vă spun cuvintele următoare cu ceva mai multă experiență decât atunci când credeam că moartea e un concept pur intelectual.

Nimeni nu vrea să moară. Chiar și oamenii care vor să meargă în Rai nu vor să moară pentru a ajunge acolo. Și, totuși, moartea este singura direcție clară spre care ne îndreptăm cu toții. Nimeni nu poate scăpa de moarte. Și așa trebuie să fie, pentru că moartea este în mod sigur cea mai bună invenție a vieții. Este agentul de schimbare al vieții. Elimină vechiul pentru a face loc noului. Chiar acum, voi sunteți noul, dar peste o vreme, nu departe de acest moment, veți deveni încet-încet vechiul. Și veți fi eliminați. Scuze că sunt atât de dramatic, dar e adevărat.

Timpul vostru e limitat, așa că nu vă pierdeți vremea trăind viața altcuiva. Nu vă înglobați în dogme – trăind cu rezultatul gândirii altor oameni. Nu lăsați zgomotul opiniilor altora să vă ascundă vocea voastră interioară. Și, cel mai important, trebuie să aveți curajul să vă urmați inima și intuiția. Ele știu deja ce vă doriți cu adevărat să deveniți. Toate celelalte lucruri sunt secundare.

Când eram tânăr, exista o publicație uimitoare care se numea Catalogul Întregii Lumi. Un soi de biblie a generației mele. A fost creată de un om pe nume Stewart Brand, nu departe de locul unde ne aflăm acum, și el a adus-o la viață punându-i un strop de atingere poetică. Asta se întâmpla la începutul anilor 1960, înainte de apariția computerelor și a publishing-ului digital, așa că revista era construită cu mașini de scris, foarfeci și camere polaroid. Era un soi de Google în formă printată, cu 35 de ani înainte să apară Google. Era idealist și mustea de noțiuni extraordinare și instrumente utile.

Stewart și echipa lui au scos mai multe ediții ale Catalogului, după care lucrurile au început să nu mai meargă bine, așa că au fost nevoiți să scoată ultimul număr. Era la mijlocul anilor 70, iar eu aveam vârsta voastră. Pe ultima copertă a ultimului număr era o fotografie a unui drum de țară în zori, genul de drum pe care te găsești atunci când pornești într-o aventură extraordinară. Sub poză erau cuvintele „Rămâi flămând. Rămâi naiv”. Asta era mesajul lor de adio. Rămâi flămând. Rămâi Naiv. Și eu mi-am dorit întotdeauna să rămân așa. Iar astăzi, când voi absolviți și începeți o viață nouă, vă doresc asta și vouă.

Rămâneți flămânzi. Rămâneți naivi.

Multumesc mult”.

Loading...
loading...

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.