A 30-a aniversare sandinistă și propunerea de la San Jose

Lovitura de stat din Honduras, promovată de extrema dreaptă din Statele Unite – care întreţinea în America Centrală structura creată de Bush -, şi  încurajată de Departamentul de  Stat,  evolua prost  datorită rezistenţei energice a poporului.

Criminala aventură, condamnată în mod unanim de opinia mondială şi organismele internaţionale, nu se putea susţine.
Amintirea atrocităţilor comise în decenii recente de tiraniile pe care le-au promovat Statele Unite, le-a instruit şi înarmat în emisfera noastră, este încă proaspătă.
Eforturile imperiului s-au îndreptat în timpul administraţiei Clinton şi în anii care au urmat pentru a impune Tratatul de Liber Comerţ tuturor ţărilor din America Latină prin aşa-numitele Conferinţe la nivel înalt ale Americilor.

Încercarea de a angaja emisfera într-un acord de liber comerţ a eşuat. Economiile altor regiuni ale lumii au crescut într-un ritm bun şi dolarul îşi pierdea hegemonia exclusivă ca deviză privilegiată. Brutala criză financiară mondială a complicat situaţia. În aceste împrejurări s-a produs lovitura militară în Honduras, una dintre ţările cele mai sărace din emisfera noastră.
După două săptămâni de lupte populare crescânde, Statele Unite au făcut manevre pentru a câştiga timp. Departamentul de Stat l-a desemnat pe Oscar Arias, Preşedintele statului Costa Rica, să ajute lovitura militară din Honduras,  asediat de viguroasa, dar paşnica presiune populară. Niciodată un fapt similar în America Latină nu a primit un asemenea răspuns.
În calculele guvernului Statelor Unite cântărea faptul că Arias este posesorul Premiului Nobel pentru Pace.
Istoria reală a lui Oscar Arias arată că este vorba de un politician neoliberal, talentat şi cu uşurinţa vorbirii, extrem de calculat şi aliat fidel al Statelor Unite.
Din primii ani ai triumfului Revoluţiei Cubaneze, guvernul Statelor Unite s-a folosit de Costa Rica şi i-a alocat resurse pentru a o prezenta ca o vitrină a progreselor sociale care se pot obţine în capitalism.
Această ţară centro-americană a fost folosită ca bază a imperialismului pentru atacurile piratereşti contra Cubei. Mii de tehnicieni şi absolvenţi unviersitari cubanezi au fost sustraşi poporului nostru, care era deja supus blocadei crude, pentru a presta servicii în Costa Rica. Relaţiile dintre Costa Rica şi Cuba s-au restabilit la o dată recentă; a fost una dintre  ultimele două ţări din emisferă care au făcut-o, ceea ce ne bucură, dar pentru asta nu trebuie să nu mai exprim ceea ce gândesc în acest moment istoric al Americii noastre.
Arias, provenind dintr-un sector bogat şi dominant în Costa Rica, a studiat Dreptul şi Economia la un centru universitar din ţara sa, a urmat cursurile şi a absolvit apoi ca Master în Ştiinţe Politice la Unviersitatea Engleză din Essex, unde, în fine, a obţinut titlul de doctor în Ştiinţe Politice. Cu asemenea lauri academici, preşedintele Jose Figueres Ferrer,  de la Partidul Eliberarea Naţională, l-a numit asesor în 1970, la vârsta de 30 de ani, şi puţin după aceea l-a desemnat Ministru al Planificării, funcţie în care a fost reconfirmat de Preşedintele care i-a urmat, Daniel Oduber. În 1978 intră în Congres ca Deputat din partea acestui partid.  Urcă apoi în funcţia de Secretar General în 1979 şi este Preşedinte pentru prima dată în 1986.
Cu ceva ani înainte de triumful Revoluţiei Cubaneze, o mişcare armată a burgheziei naţionale din Costa Rica, sub conducerea lui Jose Figueres Ferrer, tatăl preşedintelui Figueres Olsen, lichidase mica armată pucistă din această ţară şi lupta sa s-a bucurat de simpatiile cubanezilor.  Pe când luptam în Sierra Maestra contra tiraniei batistiene, am primit de la Partidul Eliberării creat de Figueres Ferrer ceva arme şi muniţii, dar era prea bun prieten cu iancheii şi curând a rupt-o cu noi. Nu trebuie omisă reuniunea OSA de la San Jose din Costa Rica, care a emis Prima Declaraţie de la Havana din 1960.
Toată America Centrală a suferit timp de peste 150 de ani şi încă suferă din timpurile piratului William Walker, care s-a instalat preşedinte al Nicaragua în 1856, din cauza intervenţionismului Statelor Unite, care a fost permanent, deşi poporul eroic al Nicaragua a reuşit să-şi obţină independenţa pe care este dispus s-o apere până la ultima suflare. Nu se cunoaşte vreun sprijin din partea Costa Ricăi, deşi  a existat un guvern al acestei ţări căruia, în ajunul victoriei din 1979, i-a revenit gloria de a fi fost solidar cu Frontul Sandinist de Eliberare Naţională.
Când Nicaragua era însângerată de războiul murdar al lui Reagan, Guatemala şi El Salvador plătiseră şi ele un tribut mare de vieţi din cauza politicii intervenţioniste a Statelor Unite, care furnizau bani, arme, şcoli şi îndoctrinare trupelor represive. Daniel ne-a spus cum iancheii au promovat formule care au pus capăt rezistenţei revoluţionare din Guatemala şi El Salvador.
Nu odată Daniel mi-a comentat cu amărăciune că Arias, îndeplinind instrucţiuni din Statele Unite, exclusese Nicaragua de la negocierile de pace. S-a întrunit numai cu guvernele din El Salvador, Honduras şi Guatemala pentru a le impune acorduri Nicaraguei. De aceea nutrea o recunoştinţă enormă pentru Vinicio Cerezo. Mi-a mai spus că primul acord s-a semnat într-o mănăstire de la Esquipulas, Guatemala, la 7 august 1987, după două zile de intense convorbiri între cei cinci preşedinţi centro-americani. N-am vorbit niciodată public de acest lucru.
Dar de data aceasta, fiind a 30-a aniversare a victoriei Sandiniste de la 19 iulie 1979, Daniel a explicat totul cu o impresionantă claritate, aşa cum a făcut cu toate subiectele de-a lungul discursului său, discurs ascultat de sute de mii de persoane şi transmis la radio şi televiziune. Folosesc chiar cuvintele lui:  „Iancheii l-au numit mediator. Avem o profundă simpatie pentru poporul Costa Ricăi, dar nu pot uita, în acei ani grei Preşedintele Costa Ricăi a convocat pe Preşedinţii centro-americani şi nu ne-a invitat şi pe noi…”
„Dar alţi Preşedinţi centro-americani au fost mai înţelepţi şi i-au spus: Aici nu poate exista un plan de pace dacă nu este prezentă şi Nicaragua. Pentru adevărul istoric, Preşedintele care a avut curajul să rupă izolarea pe care o impuseseră iancheii în America Centrală – unde li se interzisese preşedinţilor să stea de vorbă cu Preşedintele Nicaraguăi şi voiau o soluţie militară, voiau să termine cu Nicaragua prin război, să termine cu revoluţia ei -, cel care a făcut acest pas curajos a fost preşedintele Guatemalei, Vinicio Cerezo. Aceasta este istoria adevărată.”

Imediat a adăugat: „Iancheii au alergat să-l caute pe preşedintele Oscar Arias, pentru că deja îl cunoşteau, ca să câştige timp, pentru ca puciştii să înceapă să emită cereri care sunt inacceptabile. De când un pucist negociază cu persoana căreia i-a răpit prerogativele constituţionale?

Aceste drepturi nu pot fi negociate, pur şi simplu trebuie reinstalat preşedintele Manuel Zelaya, aşa cum prevăd acordurile ALBA, ale Grupului de la Rio, SICA, OSA şi Naţiunile Unite.”

„În ţările noastre vrem soluţii paşnice. Bătălia pe care o duce poporul din Honduras în acest moment este o bătălie paşnică pentru a evita mai multă durere decât cea care deja s-a produs în Hondruas”, a încheiat Daniel.

În virtutea războiului murdar ordonat de Reagan şi care în parte – mi-a spus el –  a fost susţinut cu droguri trimise în Statele Untie, şi-au pierdut viaţa peste 60.000 de oameni şi au rămas invalizi alte 5.800 de persoane. Războiul murdar al lui Reagan a provocat distrugerea şi abandonarea a 300 de şcoli şi 25 de centre de sănătate; 150 de profesori au fost asasinaţi. Costul s-a ridicat la zeci de miliarde de dolari. Nicaragua avea numai 3,5 milioane de locuitori, n-a mai primit combustibilul pe care i-l trimitea URSS şi economia s-a prăbuşit. A convocat alegerile şi chiar le-a anticipat şi  a respectat cele decise de popor, care-şi pierduse orice speranţă că va putea păstra cuceririle Revoluţiei. Aproape 17 ani mai târziu, sandiniştii s-au întors victorioşi la guvernare, acum două zile au sărbătorit a 30-a aniversare de la prima victorie.

Sâmbătă, 18 iulie, Premiul Nobel a propus cunoscutele 7 puncte ale iniţiativei personale de pace care slăbea autoritatea deciziilor ONU şi OSA, şi ar echivala cu un act de capitulare a lui Manuel Zelaya, care i-ar scădea din simpatia de care se bucură şi ar slăbi sprijinul popular. Preşedintele constituţional a trimis ceea ce a calificat drept un ultimatum puciştilor, pe care reprezentanţii săi trebuaiau să-l prezinte, anunţând în acelaşi timp întoarcerea sa în Honduras duminică, 19 iulie, prin orice provincie a ţării.

La orele prânzului în ziua de duminică, are loc la Managua gigantica adunare sandinistă cu istoricele denunţări ale politicii Statelor Unite.  Erau adevăruri care nu puteau să nu fie importante.

Ce este mai rău este că Statele Unite întâmpină rezistenţă din partea guvernului pucist la manevra lor edulcorantă. Ar rămâne de precizat momentul în care Departamentul de Stat va trimite la rândul său un mesaj tare lui Micheletti şi dacă şefii militari au fost avertizaţi despre poziţiile Guvernului Statelor Unite.

Realitatea este că pentru cine urmăreşte de aproape lucrurile, Micheletti nu era de acord cu pacea, luni. Reprezentantul său la San Jose, Carlos Lopez Contreras, declarase că propunerea lui Arias nu se punea în discuţie, pentru că primul punct, adică restabilirea lui Zelaya, nu era negociabil. Guvernul civil pucist îşi luase în serios rolul şi nici nu observa măcar că Zelaya, privat de orice autoritate, nu constituia vreun risc pentru oligarhia şi politic suferea o lovitură dură dacă accepta propunerea Preşedintelui Costa Rica.
Chiar duminică, 19 iulie, când Arias cere alte 72 de ore pentru a-şi explica poziţia, doamna Clinton vorbeşte la telefon cu Micheletti şi susţine ceea ce purtătorul de cuvânt Philip Crowley califică drept „un apel dur”.  Într-o zi se va afla ce i-a spus, dar ar fi de-ajuns să vezi faţa lui Micheletti când a vorbit la o reuniune a guvernului său, luni, 20 iulie: părea într-adevăr aceea a unui copil de grădiniţă certat de educatoare.  La Telesur am putut vedea imaginile şi discursurile de la reuniune. Alte imagini transmise au fost cele ale reprezentanţilor OSA rostindu-şi discursurile în sânul acestei instituţii, angajându-se să aştepte ultimul cuvânt al Nobelului pentru Pace, miercuri. Cunoşteau sau nu ce-i spusese Clinton lui Micheletti? Poate da, poate nu. Poate unii, deşi nu toţi, ştiau. Oameni, instituţii şi concepte s-au transformat în instrumente ale politicii înalte şi arogante a Washington-ului. Niciodată un discurs în sânul OSA n-a strălucit cu atâta demnitate ca cel scurt, dar curajos şi în cuvinte strălucite ale lui Roy Chaderton, ambasadorul Venezuelei, la această reuniune.

Mâine va apărea imaginea de piatră a lui Oscar Arias explicând că au elaborat aşa şi pe dincolo propunerea de soluţionare pentru a evita violenţa. Cred că însuşi Arias a căzut în capcana mare montată de Departamentul de Stat. Vom vedea ce va face mâine.

Totuşi, poporul Hondurasului este cel care va  avea ultimul cuvânt.  Reprezentanţii  organizaţiilor sociale şi ale noilor forţe nu sunt instrumentele nimănui dinăuntrul sau din afara ţării, cunosc nevoile şi suferinţele poporului; conştiinţa lui şi tăria s-a călit; mulţi cetăţeni care erau indolenţi li s-au alăturat; chiar membrii oneşti ai partidelor tradiţionale care cred în libertate, justiţie şi demnitate umană îi judecă pe lideri după poziţia pe care au adoptat-o în acest minut istoric.

Nu se ştie încă care va fi atitudinea militarilor în faţa ultimatumului iancheu şi ce mesaj va ajunge la ofiţeri; există numai un punct de referinţă patriotică şi onorabil: loialitatea  faţă de popor, care a suportat cu eroism bombele lacrimogene, loviturile şi împuşcăturile.

Fără ca nimeni să poată spune care va fi ultimul capriciu al imperiului, dacă, plecând de la ultimele decizii adoptate, Zelaya se întoarce legal sau ilegal, fără îndoială că hondurienii îi vor face o primire mare, pentru că va fi măsura victoriei pe care au cucerit-o prin lupta lor.

Să nu se îndoiască nimeni că numai poporul hondurian va fi capabil să-şi construiască propria istorie!

 

FIDEL CASTRO RUZ
21 iulie 2009

Ora 8: 55 pm.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.