«Ce este europeismul?» – Vaclav Klaus, 2006


Vaclav_Klaus„În ultimii ani, atât în ţara mea, cât şi în străinătate, am vorbit şi scris de multe oridespre europeism, pe care îl consider a fi ideologia dominantă a Europei contemporane. În pofida pluralismului de opinii existent în multe domenii, această ideologie determină, mai mult sau mai puţin, toate evenimentele curente importante din Europa, prin puterea sa excepţională, prin acceptarea sa generală şi prin simplitatea sa periculoasă. Ea determină, predestinează şi dirijează oamenii, chiar dacă mulţi se amăgesc că sunt complet imuni la influenţa oricărei ideologii. Când scriam ultimele trei fraze, am căutat mult timp cuvintele potrivite care să clarifice această opinie a mea. Am vrut să sugerez că, chiar şi nominala (adică, formala) libertate de exprimare, care există ca urmare a dezmembrării finale a regimurilor europene totalitare, comuniste şi naziste, nu este suficientă pentru un dialog cu adevărat deschis despre multe probleme, inclusiv dialogul fundamental despre Europa.

Nu pot face o declaraţie, pe care aş face-o plăcere, că a avut loc eliminarea temeinică a autoritarismului din domeniul ideilor. Aroganţa autoritaristă a europenismului, care se face simţită în fiecare zi, este una dintre caracteristicile ferm înrădăcinate ale etapei contemporane a evoluţiei europene. Şi consider această aroganţă autoritaristă, împreună cu intoleranta (şi în multe privinţe suprimatoare a libertăţii) corectitudine politică, în sinergia lor, drept o combinaţie distructivă.
Datorită acestui fapt, suntem la o intersecţie importantă, iar acest lucru nu este mulţumită rezultatelor referendumurilor de anul trecutdin Franţa şi Ţările de Jos (Olanda)privind Constituţia Europeană, astfel cum diverse persoane cred sau încearcă să ne sugereze. Aceste referendumuri au fost doar proverbialul vârf al aisbergului problemelor ascunse de sub suprafaţă, mai generale şi mai profunde. Să încercăm, prin acest text, să contribuim la clarificarea a ceea ce este cu aceste probleme şi de ce este aşa.
Trebuie să căutăm în lumea ideilor. Chiar dacă este o evoluţie treptată, provenită din spontaneitatea firească a activităţii a milioane de oameni, care pe termen lung domină societatea umană, şi nu constructivism – un dictat al celor aleşi,
ideile contează”. Gândurile, ideile sau ideologiile – mult mai mult decât interesele de moment – influenţează direcţia în care mergem şi, mai ales, spre ce ne îndreptăm. Acesta este motivul pentru care ideile, viziunile, precum şi proiectele ambiţioase bazate pe ele, sunt atât de importante. Cursul evenimentelor din Europa în ultima jumătate de secol este cea mai bună dovadă în acest sens. Îmi pun mie o întrebare – care idei, care viziuni şi care ideologii au cauzat acest curs al evenimentelor?

Europa din ultimii cincizeci de ani nu poate fi descrisă prin poziţia dominantă a unor – bine descrise în enciclopedii, istoric bine-cunoscute – ”isme”, deoarece fiecare dintre ele este parţial şi exprimă doar o componentă a realităţii noastre multidimensionale. Gândirea, în Europa, se bazează peo doctrină mai largă, mai generală, şi, evident, eterogenă. Eu o numesc Europeism.Ea are o serie de caracteristici importante.

Europeismul ca un conglomerat de idei

În discursurile mele şi, deasemenea, în scrierile mele, am subliniat în mod repetat – poate chiar mai mult după participarea mea la o conferinţă foarte inspiratoare a New Europe Group, în ianuarie 2001, la Londra (a se vedea A. Rankin, «What’s Wrong with the European Ideal?», New Europe, London, 2000, care a vorbit despre europeism şi l-a privit ca pe o ideologie de tip cvasi-religios) – că europeismul este „un conglomerat de idei”. Este o structură extrem de eterogenă, dar părţile sale individuale nu sunt izolate. Ele au propriile lor interrelaţii interne, foarte importante(fiecare dintre părţile sale le influenţează şi le consolidează pe altele). De asemenea, spun că europeismul este o doctrină pe care aproape nimeni nu o susţine în mod explicit, şi, ca urmare a acestui fapt, este insuficient detaliată sau formulată sistematic (de facto, numai unii dintre criticii săi vorbesc despre aceasta în mod serios). Din păcate, nu este posibil, pur şi simplu, a se indica referinţe către orice surse clar definite, din care s-ar putea ”citi”. Mai degrabă paradoxal, s-ar putea spune că textul Constituţiei Europene a fost o anumită expresie ”sumară” a europeismului, dar aceasta nu este nici ea o sursă bună, fie pentru că acest text a făcut tot posibilul pentru a suprima multe din caracteristicile şi manifestările importante ale europeismului, fie pentru a le face în mod intenţionat neclare.

Critica europenismului, desigur, există într-o serie de publicaţii – sistematic, de exemplu, în publicaţia lunară în limba engleză «The European Journal», provocator şi cu multe idei neaşteptate, în cartea lui John Laughland«Tainted Source; Undemocratic Origins of  the European Idea», mai lejer în cartea observatorului american minuţios şi atent al Europei, John Gillingham,«European Integration 1950-2003: Superstate or New Market Economy?» (Cambridge University Press, 2003), în extinsa şi în multe privinţe revoluţionara carte a lui Christopher Booker şi Richard North, «The Great Deception – The Secret History of the European Union», din care ediţia în limba cehă a fost publicată în mai 2006, dar chiar şi în aceste publicaţii nu există nicio polemică explicită cu europeismul ca atare.

Interdependenţele dintre diferitele componente ale europeismului au fost recent arătate în mod interesant de John O’Sullivan în articolul său «The EU’s Usual Crisis»(Quadrant, decembrie 2005), deşi nici el nu vorbeşte direct despre europeism. El, cu toate acestea, observăexistenţa în paralel a celor trei dimensiuni ale gândirii europeiste: economia politică, politica externă şi conceptul de integrare. El formulează o ipoteză după care „cei care sunt în favoarea modelului social-politic european vor tinde să sprijine modelul – ‘contragreutate’ al Europei în domeniul politicii externe şi modelul supranaţional al integrării europene” (pp 39), şi încearcă să ne arate că nu există nicio conexiune accidentală între aceste aspecte. Pentru el, aceste idei diferite ”se agregă”, deşi el adaugă că acestea sunt „tendinţe, mai degrabă decât relaţii absolut ferme” (ibid.).
Aceasta este aproximativ şi descrierea mea, de asemenea. Eu mai văd interconexiuni interne în acest „conglomerat de idei” şi puterea enormă a sinergiei lor, care decurge din aceasta. Datorită acestui fapt, europeismul reuneşte persoane cu viziuni asupra lumii foarte diferite şi le aduce împreună în multe chestiuni specifice. Aceşti oameni, altfel, nu sunt de acord unul cu altul prea mult, dar atitudinea împotriva europeismului (aceştia, din greşeală – în mod intenţionat sau neintenţionat – spun ”împotriva Europei”) ar fi o blasfemie pentru ei toţi. Acest lucru slăbeşte foarte mult orice posibilitate a lor de a critica europeismul. Mi-e teamă că – în situaţia politică cehă, de exemplu – social-democraţii, creştin-democraţii şi civicii, şi poate chiar şi comunişti, acceptă mai mult sau mai puţin ideologia europeismului, deşi niciunul dintre ei nu şi-ar putea admite vreodată ”prietenia” în public.

Europeismul este, ca metaideologia europeană din prezent, pentru toţi susţinătorii săi, într-un fel, ”flexibil”. Se poate adapta, fiind în acord sau în dezacord cu războiul din Irak, dorind impozite mai mari sau mai mici, conciliant sau neconciliant cu interceptarea masivă a convorbirilor telefonice ale cetăţenilor, dorind sau nedorind comerţ cu China, sprijinind sau nesprijinind ”parteneriatul civil” şi multe alte lucruri. Anumite ”grupări” există, cu toate acestea, în toate aceste atitudini, care sunt aparent fără legătură între ele. Şi astfel de grupări sunt o caracteristică definitorie a acestei metaideologii.

Structura de bază a europeismului

Nu aş dori să încerc vreo ierarhizare verticală (în ceea ce priveşte importanţa), dar este posibil să se structureze orizontal europeismul, în modul următor:

1. Dimensiunea politico-economică (sau socială)

Una dintre componentele-cheie ale europeismului, care în prezent este împărtăşită atât de dreapta europeană political correct, cât şi de stânga (deşi mai puţin în Europa anglo-saxonă decât în cea ”continentală” sau germano-franceză) estemodelul aşa-numitei economii sociale de piaţă. Cu toate că este, în mod evident, un sistem neproductiv, suprareglementat, demotivant şi excesiv de redistributiv, paternalist, europeiştii îşi păstrează cu încăpăţânare poziţia lor favorabilă faţă de acesta. Ei refuză ”pieţe fără adjective”, nu doresc ”piaţa liberă”. Lor nu le place cuvântul capitalism. Ei apără toate tipurile de intervenţii guvernamentale sub sloganul – şi acesta este un termen frumos sugerat de O’Sullivan – „corecţii civilizate ale anarhiei pieţei” (pp. 38).

Să observăm utilizarea, nu lipsită de importanţă, a cuvântului ”anarhie”. Europeismul nu priveşte piaţa ca pe ceva imperfect – ca tot ce este uman – ci ca pe cel mai bun, cel mai corect, şi cel mai democratic mecanism al interacţiunilor umane. Susţinătorii europeismului nu acceptă învăţătura fundamentală a lui Adam Smith, nici ideile economiştior şi reprezentanţilor altor ştiinţe sociale care l-au urmat.Paradigma de bază a europeismului este ”inversată în oglindă” – piaţa este în primul rând anarhie şi guvernul vine să corecteze această anarhie.

Acesta este un trist defect intelectual şi o lacună de personalitate periculoasă a europeiştilor, care nu-şi dau seama că în covârşitoarea majoritate a cazurilor, eşecurile guvernamentale sunt mult mai mari şi mult mai periculoase decât eşecurile pieţei, şi că guvernul nu este o entitate neutră care maximizează bunăstarea cetăţenilor săi, ci un instrument care pledează pentru interese private foarte înguste (ale diferitelor grupuri de interese şi, deasemenea, ale politicienilor şi birocraţilor care urmăresc în mod utilitarist satisfacerea, în principal, a propriilor lor interese). Europeiştii nu îşi dau seama că reglementarea guvernamentală este o armă în mâinile grupurilor de interese influente, bine organizate (şi, prin urmare, vocale), nu un promotor al intereselor unui cetăţean anonim, neorganizat, şi prin urmare aproape fără apărare.

În rezumat, europeismul – în dimensiunea sa politico-economică – se bazează pe:
– refuzul explicit al doctrinei liberale de funcţionare a economiei (şi a societăţii) şi
– credinţa în capacitatea guvernului de a fi un factor ”productiv” chiar şi în activităţile care merg dincolo de conceptul său minimal (liberal-clasic).

Europeismul nu vrea să înveţe o lecţie din episodul tragic al comunismului şi din altele, nu mai puţin rele, variante ale societăţii şi economiei administrate central (diferite tipuri de regimuri fasciste sau autoritare). Nici nu învaţă vreo lecţie din experienţa cu europenele „corectări civilizate ale anarhiei pieţei”. Le interpretează ca succes extraordinar.

Acest model social european este acceptat deopotrivă de SPD şi CDU din Germania. Este chiar considerat o parte a identităţii culturale în Franţa (cu excepţia câtorva liberali). Scandinavia aproape concurează pentru paternitatea acestui model. În Austria, acesta este privit ca o contrapartidă de dorit la ”capitalismul sălbatic” american. Conservatorii britanici au ieşit demult din acest curent, dar eu nu sunt sigur dacă acest lucru va continua, sub noua conducere, care este mult mai  politically correct decât cele anterioare. Întrebarea este dacă ”noul” ODS (Partidul Civic Democrat [din Cehia]) nu devine mai permisiv în acest sens, de asemenea.

2. Modelul procesului de integrare

Timp de o jumătate de secol a existat o dispută permanentă în Europa, între adepţii modelului liberalizării integrării europene- care s-a bazat în principal pe cooperarea interguvernamentală dintre ţările europene (care şi-au păstrat majoritatea semnificativă a parametrilor sistemelor lor politice, sociale şi economice în propriile mâini), precum şi pe eliminarea tuturor barierelor inutile activităţilor umane la graniţele dintre state – şiavocaţii  armonizării (sau omogenizării) modelului integrării, care se bazează pe unirea de sus în jos, orchestrată de către autorităţile UE, cu ambiţia de a nivela toate aspectele vieţii pentru toţi europenii şi să-i aducă într-o entitate supranaţională, care va determina o majoritate covârşitoare de parametri sistemici pentru întreaga Europă integrată, prin organele sale supranaţionale.

Primul dintre aceste modele a fost în cea mai mare parte bazat pe presupunerea că eliminarea acestor bariere va duce la o binevenită competiţie între state, precum şi la o liberalizare consecventă în cadrul fiecărei ţări. Liberalizarea nu ar trebui să vină ca un dictat de la o autoritate centrală înţeleaptă, înzestrată cu calităţi inumane, ci de la interesele individuale ale ţărilor care ar încerca să transforme condiţiile pe care le oferă în unele mai puţin rele decât cele oferite de alte ţări membre. Acest lucru ar trebui să fie o activitate spontană, nu un proiect organizat de sus. Al doilea dintre aceste modele a vrut şi vrea contrariul. În esenţă, nu doreşte ca cel mai bun sistem (unul mai puţin reglementat) să câştige, ci a dorit acceptarea generală a sistemului cel mai reglementat (de către susţinătorii acestei abordări).

În faza iniţială a integrării europene (aproximativ până la începutul erei lui Jacques Delors, la mijlocul anilor ’80), primul model prevala, deşi Jean Monnet a vrut ceva diferit conceptual încă de la bun început. În faza actuală este totuşi, în mod evident, cel de-al doilea model cel care a prevalat. Europeismul se identifică pe deplin cu acesta. Este înscris in constituţia Europeană şi acum – după referendumurile din Franţa şi Ţările de Jos – prin deplasarea de zi cu zi, ”târâş-grăpiş”, a Europei, spre o armonizare şi o omogenizare din ce în ce mai mare a persoanelor, precum şi a condiţiilor lor de viaţă, care merg înainte pe tăcute.

Problema integrării are, desigur, multe aspecte parţiale. Unul dintre ele este întrebareacine sau ce este entitatea de bază (sau cărămida) integrării europene. Este omul (individul, bărbat sau femeie), sau statul ?

Clădirea unei entităţi supranaţionale, care este o ambiţie evidentă şi nedisimulată a europeismului şi a europeiştilor, slăbeşte statele şi consolidează relaţia directă a individului faţă de UE. Slăbirea statului creează un vid. Uniunea Europeană nu este un stat. Aceasta este doar un „set de autorităţi supranaţionale”, întrucât statul este o entitate care este, fundamental, prin însăşi natura sa, mai mult decât un set de autorităţi. Este posibil să vă placă sau nu ţara în care trăiţi. Este posibil, de exemplu, să vă bucuraţi pentru ea sau nu la Jocurile Olimpice de la Torino. Este posibil să o apăraţi cu o armă în mână. Este (de obicei) posibil să îi vorbiţi limba. Este posibil să o veneraţi sau să o urâţi. Nu este posibil, totuşi, să aveţi astfel de relaţii vis-à-vis de un set de autorităţi supranaţionale (pe care J. Delors a dorit să le înzestreze cu proverbialul său ”suflet” al UE).

Legat de aceasta, este consolidarea conştientă şi chiar intenţionată a rolului regiunilor vis-à-vis de state, ceea ce duce la regionalizarea Europei şi la anticipaţia europeiştilor, viaţa în nirvana societăţii postguvernmentale. Europeiştii proclamă că ideea unui stat naţional estemoartădemult. Prin urmare, ei renunţă la conceptul de bază iniţial, al integrării europene interguvernamentale – principiul unanimităţii – şi apără trecerea la votul cu majoritate ca regulă elementară de luare a deciziilor în cadrul UE.

După cum am menţionat deja, un alt aspect important al modelului europeist este efortul de a introduce – în ceea ce priveşte legislaţia şi cadrul instituţional – un sistem necompetitiv şi, prin urmare, armonizat,în care părţile individuale ale Europei nu s-ar concura între ele, deoarece numai un singur sistem ar prevala în interiorul lor. Practic, totul – cotele de impozitare, prestaţiile de securitate socială, metodele de reglementare, diferite tipuri de ”standarde” (de mediu, igienice, veterinare, de muncă, de luptă contra incendiilor, norme de siguranţă, etc) – vor fi armonizate sau omogenizate, sub îndrumarea înţeleaptă a supraveghetorului acestei ”unităţi”, care este birocraţia UE şi politicienii UE.

Problema este că această armonizare, organizată de sus în jos, poate fi realizatănumai în sus. Economiştii o înţeleg, deoarece aceştia sunt familiarizati cu termenul de ”rigiditate în jos”. Tot felul de lucruri nu pot merge în jos, deoarece interesele investite, adânc înrădăcinate, nu permit niciun fel de mişcare în această direcţie. Noi trebuie să ştim că aceasta înseamnă, în esenţă,creşterea costurilor şi reducerea competitivităţii. Unele ţări europene se confruntă deja cu aceste costuri ridicate şi, asociat cu ele, cu un grad mai scăzut de competitivitate. Politica de armonizare nu este altceva decât o incercare a acestor ţări dea exportacosturile ridicate şi gradul redus de competitivitate spre alte ţări ale UE; în ţările care sunt – din diferite motive istorice – la un nivel diferit de dezvoltare economică, au priorităţi diferite, obiceiuri şi tradiţii, precum şi ambiţii diferite. (Ca fapt divers, trebuie să menţionez că, dacă Uniunea Europeană în ansamblu nu reuşeşte să exporte aceste ”costuri” în afara UE, va fi necesară intensificarea protecţionismului european şi creşterea în continuare a discriminării faţă de ţările mai puţin dezvoltate. (Mai multe despre aceasta se poate găsi în discursul meu recent din India «Atitudini dubioase ale ţărilor occidentale vis-à-vis de lumea în curs de dezvoltare»).

Europeismul este o tendinţă puternic supranaţională, care atacă în forţă, nemilos, principiul interguvernamental.

3. Opinii cu privire la libertate, democraţie şi societate

Europeiştii sunt, de asemenea, caracterizaţi prin poziţiile lor clare în disputele cu privire la democraţia parlamentară sau la societatea civilă (un program care este conceptual diferit de ”societatea cetăţenilor liberi”) şi în disputele cu privire la democraţie sau post-democraţie. Ei nu preferă proceduri democratice standard. Ei preferă eficienţa luării deciziilor în mod pragmatic (prin simplificarea procedurilor de luare a deciziilor, care pot fi, fără îndoială, lente şi costisitoare). Ei preferă colectivitatea în locul indivizilor (precum şi drepturile colective celor individuale), parteneriatul social (diferite tipuri de sindicalism sau corporatism), şi democraţia clasică, corporatismului. De asemenea, este în întregime evident ce poziţii sprijină europeiştii în disputele cu privire la importanţa diferitelor ”isme” post-democratice, cum ar fi multiculturalismul, feminismul, ecologismul, homosexualism, ONG-ismul, etc.

Se poate spune, de asemenea, că europeiştii doresc, în procesul lor de luare a deciziilor la nivel supranaţional, să elimine politica (deoarece aceştia visează la crearea unei societăţi apolitice), precum şi să introducă un sistem de luare a deciziilor, care ar fi simplificat şi incontrolabil. Acesta este motivul pentru care pledează pentru post-democraţie şi zâmbesc graţios spre apărătorii depăşiţi şi de modă veche ai bunei şi vechii democraţii şi ai bunei politici ”politice” de altădată. Din moment ce ei sunt (şi le place sa fie) departe de cetăţeni, cum ei nu văd cetăţenii şi nu ajung la ei în mod direct, au nevoie de diverse colectivităţi, grupuri şi grupări, cu care pot face aranjamente la o scară mare (fie să-i urmeze orbeşte sau să le suprime şi complice viaţa). Acesta este motivul pentru care le place conceptul corporatist al parteneriatelor sociale, motivul pentru care preferă big business-ul şi marile sindicate, de aceea ei vor compensări tip Galbraith (la nivel macro, nu în piaţă, care funcţionează la nivel micro). Din moment ce ei nu doresc să fie sub controlul strict al cetăţenilor, este convenabil pentru ei să trateze cu diverse ONG-uri, care – cel puţin asta speră ei – le dau o legitimitate care altfel le-ar lipsi, şi care să ţină loc de ”vocea poporului”, chiar dacă acesta este un popor foarte ciudat.

Europeismul, de asemenea, acceptă a priori tot ce este nou, progresist, non-tradiţional, non-conservator. Acesta este motivul pentru care europeismului îi place feminismul, homosexualismul, multiculturalismul şi alte tendinţe similare, care distrug temeliile străvechi ale culturii şi civilizaţiei europene. Europeiştii cunosc bine, chiar dacă gândesc pe termen scurt, fără a se gândi la consecinţe, că toate acestea le sunt de folos pentru a-şi realiza obiectivele. Consecinţele pe termen lung nu prezintă interes pentru ei.

Europeismul este, în esenţă, o viziune neliberală, dacă folosim cuvântul liberal în sensul său original, european (nu american).

4. Înţelegerea politicii externe şi a relaţiilor internaţionale

Europeiştilor nu le place ”politica internă” (care se presupune a fi sub un control democratic mult mai strict), şi, prin urmare, promovează – lipsita de democraţie – luare a deciziilor la nivel supranaţional. Lor le place o gândire geopolitică la scară mare, la nivel mondial, şi acest lucru este, de asemenea, un motiv pentru care înfiinţează organizaţii internaţionale sau supranaţionale una după alta. Cu şaizeci de ani în urmă, în textul său celebru «The Intellectuals and Socialism» (The University of Chicago Law Review, 1949), Friedrich von Hayek a scris foarte convingător despre oamenii de acest fel, care luptă pentru o poziţie (de obicei, bine plătită) în aceste organizaţii. Efortul de a emancipa politica şi politicienii de sub obligaţia ”responsabilităţii” democratice este unul dintre obiectivele principale ale europeiştilor. Ei nu sunt singurii care fac aşa ceva, dar eu sunt sigur că niciodată în istorie nu au avutatât de mult succespersoane cu acest tip de gândire, cum ar fi crearea UE.

Acesta este motivul pentru care europeismul promovează sloganul: ”mai puţin stat naţional, mai mult internaţionalism”, acesta este motivul pentru care europeiştii asociază intenţionat statul naţional cu naţionalismul, acesta este motivul pentru care promovarea multiculturalismului şi a principiului dezasimilării, de aceea ei se străduiesc să denaţionalizeze cetăţenia, acesta este motivul pentru care tot felul de partide politice pan-europene sunt în curs de fondare, sunt sprijinite. Acesta este motivul pentru care ei aşteaptă naşterea identităţii europene şi a ”poporului” european; acesta este motivul pentru care doresc să construiască un fel de ”frăţie europeană”. Acesta este motivul pentru care europeiştii pledează în favoarea universalismului abstract al drepturilor. De aceea se străduiesc să obţină o lume omogenizată, ”decafeinizată” (fără niciun gust, aromă, şi miros). Acesta este motivul pentru care este creată impresia că ceea ce este în joc în Europa, acum, este un fel de reunificare (după moda germană Wiedervereinigung care a avut, totuşi, o justificare în această ţară, împărţită cu forţa cu o jumătate de secol în urmă). Acesta este motivul pentru care ei sugerează că ceva de genul ”psihicul colectiv al Europei” există.

Europa nu prea a fost o entitate politică în trecutul său, ci mai degrabă un cadru de referinţă pentru o viaţă spirituală şi culturală, şi consider aceste ambiţii (şi argumente) ale europeiştilor a fi doar un paravan, folosind cuvinte frumoase în scopul de a ascunde interese foarte concrete. Acestea sunt interesele pentru a scăpa de stat, ca garant nesubstituibil al democraţiei, ca o unitate politică de bază a unui sistem democratic (în contrast cu reichurile, imperiile, uniunile, ligile de ţări), ca singura arenă semnificativă de organizare a vieţii politice, cea mai mare posibilă, dar, în acelaşi timp, de asemenea, cea mai mică bază rezonabilă de reprezentare politică şi de reprezentativitate.Europeismul este o încercare de a se crea o brave new world huxleyană, în care vor exista ”rosy hours”, dar nu libertate şi democraţie.
 

Mai mult decât atât, O’Sullivan sugerează că – spre deosebire de interguvernamentalism – supranaţionalismul europeismului „tinde la fabricarea rivalităţii prin însăşi acţiunile sale, chiar şi atunci când nimeni nu o intenţionează” (p. 40) şi că supranaţionalismul învie rivalitatea faţă de Statele Unite ale Americii, cu alte cuvinte, antiamericanismul. În loc de atlantism sau de alianţă trans-atlantică, el duce la tendinţe opuse. Gândirea ”continentală”, de asemenea, duce la acceptarea unei alte idei false – conflictul dintre Occident şi Islam ar fi un prim-plan al inevitabilei ciocniri viitoare dintre civilizaţii. Supranaţionalismul incită la toate acestea prin însăşi natura sa. Existenţa puternicelor State Unite nu poate fi luată ca un motiv pentru unificarea europeană.

5. Poziţia filosofică extinsă a europeismului

În ”Weltanschaung”-ul sau general, europeismul nu susţine o credinţă evoluţionistă modestă în ordinea spontană, ci o poziţie radical constructivistă. Dictonul legendar al lui Mises şi Hayek, că lumea este (şi ar trebui să fie) un rezultat al ”acţiunii umane”, nu al ”proiectului uman”, este exact opusul opiniilor europeiştilor. Europeiştii nu cred în activitatea umană spontană, nereglementată şi necontrolată. Ei au încredere în cei desemnaţi (nu în cei aleşi), au încredere în ei înşişi sau în cei care sunt desemnaţi de către ei. Ei cred într-o societate umană structurată pe verticală şi ierarhizată (în huxleyenii Alpha-Pluşi şi Epsiloni, cei din urmă slujindu-i pe primii). Ei vor să proiecteze, să planifice, să reglementeze şi să-i administreze pe ceilalţi, deoarece numai unii (ei înşişi) ştiu ce este bine, ceilalţi – nu. Ei nu doresc să se bazeze pe spontaneitatea comportamentului uman şi pe rezultatele acestei spontaneităţi, deoarece ei cred că proiectul raţional uman este întotdeauna mai bun decât un rezultat neplanificat al interacţiunilor dintre cetăţenii liberi, neplanificate şi necomandate de nimeni.

Chiar dacă ne-am gândit că, după căderea comunismului, toate acestea sunt o chestiune a trecutului, nu este aşa. A apărut iar în jurul nostru. Europeismul este un utopism nou şi, aş adăuga, este un utopism extrem de naiv şi de romantic.

Cine sunt ”constructorii” şi exponenţii europeismului

Europeismul este un produs al elitelor. Este un produs al oamenilor care nu doresc să meargă la muncă de la ora 8 dimineaţă până la ora 5 după-amiază în timpul săptămânii şi să aibă un loc de muncă obişnuit. Este un produs al persoanelor care doresc să dirijeze, să comande, să patroneze şi să ”legifereze” asupra altora. Pe de o parte, printre ele sunt politicienii şi birocraţii conecşi ai acestora, şi pe de altă parte, intelectualii publici (care operează în spaţiul public şi în mass-media), şi care sunt anexaţi politicienilor. Este un grup mare de oameni din sfera publică (reprezentând proverbialul balast) care, ”foarte pragmatic”, maximizează efectele care decurg din poziţia lor şi care:
– doresc să se asigure că statutul lor privilegiat şi beneficiile legate de acesta vor fi de lungă durată;
– vor să se izoleze în mod deliberat de controlul electoratului, de opinia publică, şi de mecanismele democratice standard;
– vor – prin complexitatea şi netransparenţa procedurilor de luare a deciziilor din dreptul comunitar, şi prin distanţarea de cetăţeanul individual – să se detaşeze de orice consecinţe ale deciziilor luate şi de costurile (în cel mai larg sens al cuvântului) pe care ei – prin activitatea lor – le produc cetăţenilor din ţările membre.

Europeiştii sunt politicienii care, ca urmare a structurilor supranaţionale, sunt desprinşi de electoratul lor şi care se scuză faţă de electoratului lor făcând referire la obligaţiile supranaţionale şi la faptul că este imposibil să-i dezamăgească pe colegii lor de la Bruxelles. La summit-urile europene sunt mereu surprins de familiaritatea deosebită a participanţilor, dat fiind faptul că cei mai mulţi dintre ei se cunosc de mult timp (cele zece noi ţări reprezintă o schimbare în acest sens, dar chiar şi reprezentanţii lor intră de obicei foarte rapid în club), au interese similare şi au nevoie unul de celălalt. Această kunderiană „insuportabilă uşurătate a fiinţei”, dată de viaţa din hotelurile de cinci stele, de zborurile cu avioane confortabile, de reuniuni în castele superbe (şi toate acestea, nu doar pentru un preşedinte sau prim-ministru, ci pentru întreg staff-ul lor numeros), creează o lume a lor, proprie; o lume care este cu totul diferită de lumea celor în numele cărora le place să vorbească atât de mult şi atât de des.

Dintre europeişti fac parte, deasemenea, birocraţii de top (datorită legilor birocraţiei şi birocratismului, de multe ori şi cei care nu sunt la vârf), care au o putere extraordinară asupra politicienilor. Ei pregătesc foarte influentele documente de fond, pe care politicianul le citeşte numai în avion sau în cursul reuniunii. Există atât de multe astfel de documente, încât trebuie – fie că ei/lui îi place sau nu – să se bazeze pe activitatea acestor persoane. Majoritatea covârşitoare a propunerilor şi deciziilor sunt predeterminate la reuniunile viceminiştrilor, directorilor de departamente din ministere, experţilor, consilierilor sau a ambasadorilor, fără vreo intervenţie a unui factor de decizie politică susţinut de un mandat. Mai mult decât atât, toate acestea sunt extrem de amplificate de gama enormă a agendelor UE, iar detaliul (unde se află de obicei problema) nu mai poate fi discutat deloc.

Mai fac parte, de asemenea, dintre europeişti, tovarăşii de drum intelectuali, pentru care lumea europeismului este aproape ideală. În această lume obţin ei o mare putere, pe care nu ar fi reuşit să o câştige niciodată pe scena internă. (a se vedea articolul meu «Intelectualii şi socialismul»).

Aceste trei grupuri de oameni formează o coaliţie de interese foarte puternică, care nu are nici o contrapondere adecvată în Europa eterogenă şi vastă teritorial, cu atât de multe interese diferite. Există o majoritate tăcută, care crede că acest lucru este greşit, dar nu este în măsură să se organizeze temeinic şi care are – spre deosebire de europeişti – un loc de muncă normal, la care trebuie să se prezinte (şi, prin urmare, nu are timp suficient să se implice). Această majoritate se află în defensivă. Mai mult decât atât, europeiştii au reuşit cu succes – ca în atâtea momente în istorie – în a se prezenta pe ei înşişi drept progres uman şi pe toţi ceilalţi ca obscurantişti, care este un truc extrem de reuşit. Consecinţa este o schemă standard: o minoritate vocală, extrem de motivată, organizată non-explicit, ai căror membri, cu toate acestea, se întâlnesc şi vorbesc unul cu celălalt, faţă de o majoritate în întregime dispersată, care are interese contradictorii şi preocupări, şi care nu vede despre ce este vorba .

În plus, această majoritate crede că întregul proces de UE-izare este o mică adăugire la cursul normal al evenimentelor. Din păcate, nu este aşa. Este o întoarcere revoluţionară a cursului normal al evenimentelor.

Concluzie

Am proclamat că este o întoarcere revoluţionară a cursului normal al evenimentelor. O spun foarte în serios.
Ştiu, desigur, că există o versiune soft şi hard a europeismului, şi că nu toţi susţinătorii europeismului subscriu la versiunea sa hard. Ei nu ştiu, însă, că deschid calea pentru aceasta şi că o pregătesc.
Ştiu, de asemenea, că europeismul nu este o promiţătoare cale a treia (a se vedea discursul meu de la Vancouver, la o conferinţă la Mont Pelerin Society, «The Third Way and Its Fatal Conceits» (A treia cale şi concepţiile sale fatale), publicat în cartea «On the Road to Democracy» (Pe drumul către democraţie), National Center for Policy Analysis, Dallas, 2005, p. 173 – 178) – pentru că există doar două căi. Şi europeismul este cea de-a doua.
De asemenea, ştiu cât de puternică este sinergia opiniilor şi a intereselor care converg într-o direcţie similară, în ciuda diferenţelor lor de detaliu”.
Václav Klaus, «What is Europeism or What Should not be the Future for Europe» (Ce este europeismul sau ceea ce nu ar trebui să fie viitorul Europei), CEP (Center for Economics and Politics), Praga, 2006.

« W h a t  i s  E u r o p e i s m ? » – V a c l a v  K l a u s , 2 0 0 6

Who are the “constructeurs” and exponents of Europeism

Europeism is a product of the elites. It is a product of the people who do not want to go to work from 8am until 5pm during the week and to have a normal job. It is a product of the people who want to steer, command, patronize, and “legislate” others. On the one hand, they include politicians and to them related bureaucrats and on the other hand, public intellectuals (operating in the public space and in the media) who are attached to politicians. It is a large group of people in the public sphere (representing the proverbial deadweight) that “very pragmatically” maximizes the effects which result from its position and that:

– wants to ensure that its privileged status and with it connected benefits will be long-lasting;

– wants to isolate itself from the reach of the electorate, from public opinion and from standard democratic mechanisms;

– wants – through the complexity and untransparency of the communitarian law decision-making procedures and through the distance from the individual citizen – to detach itself from any consequences of its decision-making and from the costs (in the broadest sense of the word) they – by their activity – produce to the citizens of the individual member countries.

What is Europeism?

In recent years, both in my country and abroad, I have often spoken and writtenabout Europeism, which I consider to be the dominant ideology of the contemporary Europe. In spite of the existing pluralism of opinions in many particular things, this ideology more or less determines all the important current events in Europe through its exceptional strength, its general acceptance and its dangerous simplicity. It determines, predestinates and guides people, even though many delude themselves that they are completely immune to the influence of any ideology. 

When writing the last three sentences, I was long searching for suitable words which would clarify or specify this opinion of mine. I wanted to suggest that even the nominal (i.e. formal) freedom of speech which exists as a result of final dismantling the European totalitarian regimes of the Communist and Nazi type is not sufficient for a truly open dialogue about many issues, including the fundamental dialogue about Europe.

I cannot make a statement which I would gladly make, that consistent elimination of authoritarianism in the field of ideas has taken place. Thearrogant authoritativeness of Europeanism, which makes itself felt every day, is one of the firmly rooted characteristics of the contemporary stage of European development. And I consider this arrogant authoritativeness, together with intolerant (and in many respects freedom suppressing) political correctness, in their synergy as a destructive combination.

Due to this, we are at an important crossroad, and this is not thanks to the results of the last year referendums on the European constitution in France and the Netherlands, as various people think or try to suggest to us. These referendums were only the proverbial tip of the iceberg of under the surface hidden, more general and profound problems. Let’s try, through this text, to contribute to the clarification of what these problems are about and why it is so.

We must search in the world of ideas. Even if it is the gradual evolution, emerging from the natural spontaneity of activities of millions of people, which in the long term dominates the human society and not constructivism, a dictate of the chosen ones,“the ideas matter”. Thoughts, ideas or ideologies – much more than momentary interests – influence where we are going and particularly where we are heading. That is why ideas, visions, and the ambitious projects based on them, are so important. The course of events in Europe in the last half-a-century is the best evidence of this. I pose myself a question which ideas, which visions and which ideologies had caused this course of events.

Europe of the last fifty years can not be described by dominance of some – in encyclopedias well described, historically well-known – “isms” because each one of them is partial and expresses only one component of our multidimensional reality. The thinking in Europe is based ona wider, more general and evidently heterogeneous doctrine. I call it Europeism.It has a number of important features.

Europeism as a conglomerate of ideas

In my speeches and also in my written work, I repeatedly stress – perhaps even more after my participation at a very inspiring conference of the New Europe group in January 2001 in London (see A. Rankin, ‘What’s Wrong with the European Ideal?’, New Europe, London, 2000, who spoke of Europeism and regarded it as an ideology of a quasi-religious type) – that Europeism is “a conglomerate of ideas”.It is a highly heterogeneous structure, but its individual parts are not isolated. They have their own, very important internal interrelationships(each one of its parts influences and strengthens the others). I also say that Europeism is a doctrine which hardly anyone advocates explicitly and, due to this, it is insufficiently specified or systematically formulated (de facto only some of its critics talk about it seriously). It is unfortunately not possible to simply refer to any clearly defined sources, from which it could be “read”. Rather paradoxically, it could be said that the text of the European constitution was a certain “summary” expression of Europeism but it is not a good source either, because this text did its best to suppress many of the important features and manifestations of Europeism, or to make them intentionally unclear.

The critique of Europeanism, of course, exists in a number of publications – systematically, for example, in the English monthly “The European Journal”, with many unexpected ideas and provocatively in the book by John Laughland“The Tainted Source; Undemocratic Origins of the European Idea”, more easily in the book by a thorough and attentive American observer of Europe John Gillingham“European Integration 1950-2003: Superstate or New Market Economy?”(Cambridge University Press, 2003), in the extensive and in many respects revolutionary book of Christopher Booker and Richard North“The Great Deception – The Secret History of the European Union”,the Czech edition of which was published in May 2006,  but even in these publications there is no explicit polemic with Europeism as such.

The interrelationships between various components of Europeism have been recently interestingly shown by John O’Sullivan in his article“The EU’s Usual Crisis”(Quadrant, December 2005), although he does not talk directly about Europeism either. He, however, notesthe parallel existence of three dimensions of Europeist thinking: political economy, foreign policy and the concept of integration. He makes a hypothesis that “those who favour the European socio-political model will tend to support the ‘counterweight’ model of Europe in foreign policy and supranational model of European integration” (pp 39), and he tries to show us that there are no accidental connections between these issues. For him these different ideas “cluster”, although he adds that they are “tendencies, rather than absolutely firm relationships” (ibid.). 

This is approximately how I would describe it as well. I also see internal interconnections in this “conglomerate of ideas” and the enormous strength of their synergy which stems from that. Due to this, Europeism brings together people with very different worldviews and it brings them together in many particular things. These people do not otherwise agree with each other too much but to stand against Europeism (they mistakenly – intentionally or unintentionally – say against Europe!) would by a blasphemy for all of them. This immensely weakens any possibility of their criticism of Europeism. I am afraid that – in the today’s Czech political setting, for example – the Social, Christian and Civic democrats, and perhaps even Communists more or less accept the ideology of Europeism, although none of them could ever admit their “friendship” in public. 

Europeism as today’s European metaideology is, for all of its advocates, somehow “before the brackets”. It can accommodate the agreeing or disagreeing with the war in Iraq, wishing for higher or lower taxes, reconciling or not reconciling with the massive wiretapping of the citizens, wishing or not wishing to trade with China, supporting or not supporting “the registered partnership” and many other things. Certain “clustering” exists, however, in all these attitudes which are seemingly unrelated to each other. And such clustering is the defining feature of this metaideology. 

The basic structure of Europeism

I would not wish to attempt at any vertical hierarchization (as regards significance), but it is possible to structure Europeism horizontally in the following way:

1. Political-economic (or social) dimension

One of the key parts of Europeism which is currently shared by both the European politically correct right and left (although less so in the Anglo-Saxon than in the “continental” or German-French Europe) is themodel of the so called social-market economy.Although, it is evidently an unproductive, overregulated, demotivating and excessively redistributing paternalistic system, the Europeists base their position on it stubbornly. They refuse “markets without adjectives”, they do not want the “free market”. They do not like the word capitalism. They are defending all types of government interventions under the slogan – and this is a nice term suggested by O’Sullivan – “civilized corrections of market anarchy” (pp. 38).

Let’s notice the use of the not unimportant word “anarchy”. Europeism does not regard market as imperfect – like everything human – but yet the best, the fairest and the most democratic mechanism of human interactions. The advocates of Europeism do not accept the fundamental teaching of Adam Smith, nor the ideas of the economists and representatives of other social sciences who followed him.The basic paradigm of Europeism is the mirror opposite – market is primarily anarchy and government is here to correct this anarchy.

It is a sad intellectual defect and a dangerous personality fault of the Europeists that they do not realize that in overwhelming majority of cases government failure is much bigger and much more dangerous than market failure, and that government is not a neutral entity maximizing the well-being of its citizens, but an instrument for advocacy of very narrow private interests (of different interest groups and also of very utilitaristically-behaving politicians and bureaucrats who satisfy mainly their own interests). The Europeists do not realize that government regulation is a weapon in the hands of influential, well-organised (and therefore vocal) interest groups, not a promoter of interests of an anonymous, not organized and hence almost defenseless citizen.

In summary, Europeism is – in its political-economic dimension – based on:

– the explicit refusal of liberal doctrine of the functioning of the economy (and of society) and

– the belief in the government capacity to be “a productive” factor even in the activities which go above its minimal (classic liberal) concept.

Europeism doesn’t want to learn a lesson from the tragic episode of communism and other, not less evil variants of centrally administered society and economy (different types of fascist or authoritarian regimes). Nor does it learn any lesson from the experience with the European “civilized corrections of market anarchy”. It interprets it as extraordinary success.

This European social model is accepted by both SPD and CDU in Germany. It is even considered a part of the cultural identity in France (with the exception of a few liberals). Scandinavia almost competes about authorship of this model. In Austria, it is viewed as the desirable counterpart of the American “wild capitalism”. The British Conservatives have long stood out of this stream but I am not sure whether this will continue under the new leadership which is politically much more correct than the previous ones. The question is whether the “new” ODS (Civic Democratic Party) is not becoming softer in this respect as well.

2. The model of the integration process

For half a century there has been an ongoing dispute in Europe betweenthe advocates of the liberalization model of European integration– which was based primarily on intergovernmental cooperation of individual European countries (which kept significant majority of parameters of their political, social and economic systems in their own hands) and on the removal of all unnecessary barriers to human activities existing on the borders of states – andthe advocates of the harmonization (or homogenization) integration modelwhich is based on unification from above, orchestrated by the EU-authorities, with the ambition to level-out all aspects of life for all Europeans and to do it in a supranational entity, which will determine an overwhelming majority of systemic parameters for the entire integrated Europe through its supranational bodies.

The first of these models has been mostly based on the assumption that the removal of these barriers will lead to a desirable competition between states, as well as to the consequent liberalization within individual countries. Liberalization should not come as a dictate of a wise central authority, endowed with unhuman qualities, but on the self-interests of individual countries which would try to make the conditions they offer not worse than those offered by other member countries. This should be a spontaneous activity, not a project organized from above. The second of these models wanted and wants the opposite. It essentially did not wish for the best system (the least regulated one) to win, but it wished for the general acceptance of the most regulated system (regulated by the advocates of this approach).

In the initial phase of European integration (approximately until the beginning of the era of Jacques Delors in the mid-80s) the first model prevailed, although Jean Monnet wanted something conceptually different from the very beginning. In the current phase it is, however, the second model that has evidently prevailed. Europeism fully identifies with it. It is embodied in the European constitution and now – after the referendums in France and the Netherlands – by the everyday “creeping” shift of Europe towards further and further harmonization and homogenization of people and the conditions of their life, which goes on silently ahead.

The integration problem has, of course, many partial aspects. One of them is the questionwho or what is the basic entity (or building block) of European integration. Is it the man (the individual man or woman) or the state? 

The building of a supranational entity, which is an evident and undisguised ambition of Europeism and of Europeists, weakens the states and strengthens the direct relationship of the individual towards the EU. The weakening of the state creates a vacuum. The European Union is not a state. It is merely a “set of supranational authorities”, whereas the state is an entity which is fundamentally, by its very nature, more than a set of authorities. It is possible to like or not to like the country you live in. It is possible, for example, to cheer for it or not to cheer for it at the Olympics in Torino. It is possible to defend it with a gun in the hand. It is (usually) possible to speak its language. It is possible to worship it and hate it. It is not possible, however, to have such relationship towards a set of supranational authorities (which J. Delors wanted to provide with his proverbial “soul” of the EU).

Related to this is the conscious and even intentional strengthening of the role of regions vis-à-vis the states, leading to regionalization of Europe and to the Europeists’ looking forward to their living in the nirvana of postgovernmental society. The Europeists proclaim that the idea of a nation state is long dead. Therefore they give up the basic concept of the original intergovernmental European integration – the unanimity principle – and are defending the move to the majority voting as the elementary rule of decision-making in the EU. 

As I already mentioned, another important aspect of the Europeist model isthe effort to introduce – as far as the legislation and institutional framework is concerned – a noncompetitive and therefore harmonized systemwithin which the individual parts of Europe would not compete with each other because only one single system would prevail in them. Virtually everything – tax rates, social security benefits, regulation methods, various kinds of “standards” (environmental, hygienic, veterinary, labour, fire, safety, etc.) – would be harmonized or homogenized under the wise guidance of the supervisor of this “unity”, which is the EU-bureaucracy and the EU-politicians.

The problem is that this, from-above organized harmonization can only be done upwards. The economists understand it because they are familiar with the term „downward rigidity“. All kinds of things cannot go downwards because the deeply rooted vested interests do not allow for any movement in this direction. We should know that it basically meansthe increase of the costs and the decrease of the competitiveness. Some European countries already have to face these high costs and to them related lower degree of competitiveness. The harmonization policy is nothing else but an attempt of these countries toexporttheir high costs and their lowered degree of competitivenessto other EU countries; to the countries which are – for various historic reasons – at a different level of economic development, have different priorities, customs and traditions, as well as different ambitions. (As a side-note, I must mention that if the European Union as a whole does not succeed in exporting these “costs” outside the EU, it will be necessary to intensify European protectionism and further increase the discrimination against the less developed countries. (More about this can be found in my recent speech in India “Dubious Attitudes of Western Countries Vis-à-Vis the Developing World“

Europeism is a powerful supranational tendency, strongly and mercilessly standing against the intergovernmental principle.

3. Views on freedom, democracy and society

The Europeists are also characterized by their clear stances in the disputes about parliamentary democracy or civil society (a programme which is conceptually different from “the society of free citizens”) and in the disputes about democracy or post-democracy. They do not prefer standard democratic processes. They give preference to the pragmatic decision-making efficiency (by simplifying the decision-making procedures, which can be undoubtedly slow and costly). They prefer collectivity to the individuals (as well collective to the individual rights), social partnership (different kinds of syndicalism or corporatism), and the classical democracy to corporatism. It is also entirely obvious on which side the Europeists stand in the disputes about the importance of various post-democratic “isms”, such as multiculturalism, feminism, ecologism, homosexualism, NGOism, etc.

It can be also said that the Europeists want, in their decision-making at the supranational level, to get rid of politics (because they dream about creating an apolitical society) and to introduce the system of decision-making which would be easy and uncontrollable. That is why they advocate post-democracy and graciously smile at the obsolete and old-fashioned advocates of the good old democracy and the good old “political” politics. Since they are (and like to be) far from the citizens, since they do not see the citizens and do not reach them directly, they need various collectivities, groups and groupings with which they can deal on a large scale (either to follow them blindly or suppress them and complicate their life). That is why they like the corporativist concept of social partnerships, that is why they want big business and big trade unions, that is why they want Galbraith’s countervailing powers (at macro level, not the market, functioning at micro level). Since they do not want to be under the citizens’ strict control, it is convenient for them to deal with various NGOs, which – at least that is what they hope for – give them an otherwise missing legitimacy and “the voice of people”, even if it is a very strange kind of people.

Europeism is also a priori succumbing to everything new, would-be progressive, non-traditional, non-conservative. That is why Europeism likes feminism, homosexualism, multiculturalism and other similar positions, which destroy the age-long European cultural and civilization foundations. The Europeists know well, even though shortsightedly, that all this is helping them –without thinking out the consequences – to accomplish their goals. The long term consequences are not much of an interest to them.

Europeism is essentially an illiberal view, if we use the word liberal in its original European (not American) sense.

4. Understanding of foreign policy and international relations

The Europeists do not like “domestic policy” (which implies being under much stricter democratic control) and therefore promote the – democracy lacking – decision-making at supranational level. They like a big, world-wide, geopolitical thinking and this is also why they are establishing one international or supranational organization after the other. Sixty years ago, in his famous text “The Intellectuals and Socialism” (The University of Chicago Law Review, 1949), Friedrich von Hayek wrote very convincingly about people of this kind striving for a position (usually well paid) in these organizations. The effort to emancipate politics and politicians from democratic “accountability” is one of the primary objectives of the Europeists. They are not alone in this, but I am certain that never in history had the people with this type of thinking reached such success as through the creation of the EU.

That is why Europeism promotes the slogan: “less of the nation state, more of internationalism”,that is why the Europeists purposefully associate the nation state with nationalism, that is why they promote multiculturalism and de-assimilation principle, that is why they strive for denationalization of citizenship, that is why all-European political parties are being founded and supported. That is why they expect the birth of European identity and of European “people”; that is why they want to build some kind of “brotherhood of Europe”. That is why the Europeists advocate abstract universalism of rights. That is why it is strived for a homogenized, “decaffeinated” world (with no flavour, aroma, and smell). That is why the impression is being created that what is at stake in Europe now is a sort of reunification (after the fashion of German Wiedervereinigung which had, however, its justification in this one country, forcefully divided half a century ago). That is why they suggest that something like “collective psyche of Europe” exists.

Europe was not much of a political entity in its past, but rather a frame of reference for a spiritual and cultural life, and I consider these Europeist’s ambitions (and arguments) merely a screen, using nice words in order to hide very down-to-earth interests.These are the interests to get rid of the state as an unsubstitutable guarantor of democracy, as a basic political unit of a democratic system (in contrast to Reichs, empires, unions, leagues of countries), as the only meaningfully organizable arena of political life, as the biggest possible, but at the same time also the smallest reasonable, base of political representation and representativeness.Europeism is an attempt to create the Huxleyian brave new world in which there will be “rosy hours”, but not freedomand democracy.

Moreover, O’Sullivan suggests that – unlike intergovernmentalism – Europeist’s supranationalism „tends to manufacture rivalry by its very workings even when no one intends them” (pp 40) and that supranationalism brings rivalry towards the USA, in other words antiamericanism, to life. Instead of Atlanticism or transatlantic alliance, it leads to the opposite tendencies. The “continental” thinking also leads to the acceptance of another false idea – that the conflict between the West and Islam is a fore-picture of the unavoidably forthcoming clash of civilizations. Supranationalism incites to all this by its very nature. The existence of the powerful United States can not be taken as a reason for European unification.

5. Broader philosophical stance of Europeism

In its general “Weltanschaung” Europeism maintains not a modest evolutionary belief in spontaneous order but a radically constructivist position. The legendary dictum of Mises and Hayek, that the world is (and should be) a result of “human action”, not of “human design”, is the exact opposite of the Europeists views. The Europeists do not believe in spontaneous, unregulated and uncontrolled human activity. They trust the chosen ones (not the elected ones), they trust themselves or those who are chosen by themselves. They believe in a vertically structured and hierarchized human society (in the Huxleyian Alpha-Pluses and in Epsilons serving them). They want to mastermind, plan, regulate, administer the others, because some (they themselves) do know and others don not. They do not want to rely on spontaneity of human behavior and on the outcomes resulting from this spontaneity because they think that racionalistic human design is always better than an unplanned result of interactions between free citizens, constructed and commanded by nobody. Even though we thought that after the collapse of communism all this was a matter of the past, it is not so. It is around us again. Europeism is a new utopism and, I add, it is an extremely naive and romantic utopism.

Who are the “constructeurs” and exponents of Europeism

Europeism is a product of the elites. It is a product of the people who do not want to go to work from 8am until 5pm during the week and to have a normal job. It is a product of the people who want to steer, command, patronize, and “legislate” others. On the one hand, they include politicians and to them related bureaucrats and on the other hand, public intellectuals (operating in the public space and in the media) who are attached to politicians. It is a large group of people in the public sphere (representing the proverbial deadweight) that “very pragmatically” maximizes the effects which result from its position and that:

– wants to ensure that its privileged status and with it connected benefits will be long-lasting;

– wants to isolate itself from the reach of the electorate, from public opinion and from standard democratic mechanisms;

– wants – through the complexity and untransparency of the communitarian law decision-making procedures and through the distance from the individual citizen – to detach itself from any consequences of its decision-making and from the costs (in the broadest sense of the word) they – by their activity – produce to the citizens of the individual member countries.

The Europeists are the politicians who are, due to the supranational structures, detached from their electorate and who excuse themselves to their electorate by referring to the supranational obligations and to the fact that it is impossible to disappoint their colleagues in Brussels. At the European summits I am always surprised by the peculiar familiarity of their participants given by the fact that most of them have known each other for a very long time (the ten new countries are a change in this respect but even their representatives usually enter the club very rapidly), that they have similar interests and that they need each other. That Kunderian “unbearable lightness of being”, given by living in five-star hotels, by flights in the comfortable special planes, by meetings in the gorgeous castles (and all this not only for one President or Prime Minister but for their vast staff), creates their own world for them; a world which is entirely different from the world of those on whose behalf they like to speak so much and so often.

Among the Europeists belong also the top bureaucrats (thanks to the laws of bureaucracy and bureaucratism often also those who are not at the top), who have a tremendous power over the politicians. They are preparing very influential background papers which the politician reads only on the plane or in the course of the meeting. There are so many of such documents that one has to – whether s/he likes it or not – rely on the work of these people. The overwhelming majority of proposals and decisions are predetermined at the meetings of deputy ministers, departmental directors at the ministries, experts or advisers and ambassadors without touch of any political decision-maker supported by a mandate. Moreover, all this is being extremely amplified by the enormous range of EU-agendas where detail (which is where the problem usually lies) cannot be concerned at all.

Among the Europeists belong also the intellectual fellow travelers for whom the world of Europeism is almost ideal. It is in this world where they gain a great power which they would never be able to gain on the domestic scene. (See my “Intellectuals and Socialism”).

These three groups of people form a very strong coalition of interests which does not have any adequate counterweight in the heterogeneous and territorially vast Europe with so many differing interests. There exists a silent majority, which does think that this is wrong but it is unable to organize itself and has – unlike the Europeists – a normal job it has to, and wants to, do (and therefore it has not enough time to get involved in it). This majority stands on the defensive. Moreover, the Europeists were successful – as already so many times in history – in presenting themselves as a human progress and all others as obscurantism, which is an extremely successful trick. The consequence is a standard scheme: a vocal, immensely motivated, not explicitly organized minority, whose members however meet and talk to each other, against an entirely scattered majority which has conflicting interests and concerns and which doesn’t see what this is all about.
Besides that, this majority thinks that the entire EUnizing is a small addition to the normal course of events. Unfortunately, it is not so. It is a revolutionary turn of the normal course of events.
 

I proclaimed thatit is a revolutionary turn of the normal course of events.I mean this seriously.

I know, of course, that there is a soft and hard version of Europeism and that not all the proponents of Europeism subscribe to its hard version. They do not know, however, that they open the way for it and that they prepare it.

I know as well that Europeism is not a promising third way (see my speech in Vancouver at a conference of Mont Pelerin Society, “The Third Way and Its Fatal Conceits”, published in the book „On the Road to Democracy“, National Center for Policy Analysis, Dallas, 2005, pp 173 – 178) – because there are only two ways. And Europeism is the second one.

I also know how powerful is the synergy of the opinions and interests which aim in a similar direction, despite they differ in details.

Václav Klaus, «What is Europeism or What Should not be the Future for Europe», CEP (Center for Economics and Politics), Prague, 2006.

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

  1. Dumnezeu ne-a creat sa fim o diversitate superba,natura este sublima in diversitatea ei el creatorul ne-a daruit liberul arbitru este contra naturii ca un curent sustinut vocal de o minoritate sa distruga creatia lui fara ca divinitatea sa intervina cit de curand.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.