Cum statul asistential a corupt Suedia

Suedia FishermenMotto: “Eroarea şi păcatul (…) au amândouă proprietatea potrivit căreia cu cât sunt mai adânci, cu atâta cei ce le cad pradă îşi dau mai puţin seama de existenţa lor; sunt, aşadar, un rău mascat.” (C.S. Lewis)

Pentru Stînga, Suedia este dovada vie că socialismul poate funcţiona. Ea este viitorul luminos spre care toţi trebuie să tindem dacă ne dorim cu adevărat o societate modernă ce respectă demnitatea şi drepturile omului, oferindu-i tot ce îi este necesar pentru a duce o viaţă bună. Dacă vreţi, este societatea care se apropie cel mai mult de idealul din celebrele cuvinte ale lui Karl Marx „de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”. Admirată de persoane dintre cele mai diverse, de la Ion Iliescu şi Costi Rogozanu la Paul Krugman şi Barack Hussein Obama, Suedia serveşte ca model social şi economic pentru foarte multe partide şi mişcări progresiste. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei cu descrierile stângiste, realitatea este mult diferită.

În mai 2006, «Ludwig von Mises Institute» a publicat un articol al lui Per Bylund («How the Welfare State Corrupted Sweden») ce avea ca temă statul asistenţial din Suedia şi efectele sale asupra mentalităţii şi moralităţii poporului suedez. Bylund arată că, dincolo de machiajul socialist, se află o societate ce s-a prăbuşit sub presiunea intervenţionismului economic, a programelor de stat şi taxelor foarte mari. Viaţa fiecărui cetăţean suedez este dominată, „din leagăn până în mormânt”, de măreţia statului social, iar moralitatea publică a fost coruptă de un stil de viaţă care a separat veniturile de muncă şi a instituit o sete tot mai mare de “drepturi” sociale.

După decenii de etatism, moştenirea asistenţialismului nordic nu poate decât să tulbure. Suedezii au cunoscut o transformare deconcertantă: o naţiune de oameni independenţi a fost redusă la o simplă masă amorfă, dependentă de stat şi de pomenile tot mai mari făcute de puterea politică pe banii cetăţenilor activi. Statul asistenţial scandinav a slăbit legăturile naturale dintre oameni, înlocuindu-le cu surogate impuse de sus de o birocraţie cvasi-autonomă faţă de societate. Liniştiţi că statul va interveni în locul lor, suedezii au renunţat să mai acorde importanţă familiei, iar consecinţele nu au întârziat să se arate. Tinerii fug de orice formă de răspundere, iar bătrânii sunt condamnaţi la un sfârşit departe de famiile lor pentru care au devenit o povară dezagreabilă. Deşi nu ni se spune, modelul suedez presupune un dezastru de proporţii societale…

Articolul lui Per Bylund este despre Suedia, dar ar putea fi foarte bine despre oricare altă ţară europeană care a instituit una din diferitele variante de socialism. Asemănările cu România nu sunt întâmplătoare şi ar trebui să ne dea gândit.

Traducerea apare pe În Linie Dreaptă cu permisiunea autorului. Per Bylund şi-a exprimat dorinţa ca el să fie citit de cât mai mulţi români. În acest sens, fac apel la vizitatorii noştri: daţi-l mai departe; împărtăşiţi link-ul prietenilor sau cunoscuţilor voștri, pe mail, pe Messenger, pe profilul de Facebook sau orice altă reţea virtuală în care sunteţi activi. Măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, să înţelegem pericolul pe care îl reprezintă statul asistenţial: pierderea respectului de sine, infantilizare, dependenţă, însingurare, înstrăinare.

«Cum statul asistenţial a corupt Suedia», de Per Bylund

Oamenii în vârstă din Suedia spun că a fi suedez înseamnă să îţi procuri singur cele necesare, să ai grijă singur de tine şi să nu devii o povară pe umerii nimănui. Independenţa şi munca grea erau percepute ca fiind trăsăturile unei vieţi decente şi constituiau percepţia comună a moralităţii. Asta se întâmpla acum aproape o sută de ani.

Răposată mea bunică obişnuia să spună că ceva nu este în regulă cu lumea. Era mândră că nu a cerut nimănui ajutorul, că a putut mereu să se bazeze pe ea însăşi şi pe soţul ei, mândră că pe parcursul întregii lor vieţi au putut să aibă grijă de familia lor. Sunt bucuros că atunci când a murit, la venerabilă vârstă de 85 de ani, a făcut-o cu demnitatea încă intactă. Nu a fost niciodată o povară.

Bunica mea, născută în 1920, era din ultima generaţie care a avut acea deosebită mândrie personală de deține o moralitate fermă şi adânc înrădăcinată, de a fi suveran în viaţă, de a fi singurul stăpân al soartei tale, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Oamenii generaţiei ei au trecut prin şi au îndurat două războaie mondiale (deşi Suedia nu a participat la niciunul) şi au fost crescuţi de fermieri şi muncitori industriali săraci. Au fost martorii şi forţa motrice din spatele ”minunii” suedeze.

Moralitatea lor le-a asigurat supravieţuirea în orice condiţii. Dacă se găseau în situaţia de a nu putea trăi de pe urma salariilor lor, ar fi muncit mai mult şi mai tare. Au fost arhitecţii şi muncitorii constructori ai propriei lor vieţi, deşi adesea asta a însemnat muncă grea şi îndurarea unor situaţii aparent lipsite de speranţă.

Şi-ar fi oferit cu drag ajutorul, oricât de mic, acelora care aveau nevoie de el, dar cu greu ar fi putut accepta ajutorul din partea oricui altcuiva. Erau mândri că sunt capabili să aibă grijă de ei înşişi; preţuiau independenţa faţă de alţii, ca şi faptul că nu au fost nevoiţi niciodată să ceară ajutorul altora. Se gândeau că, dacă nu puteau să se descurce singuri, nu aveau dreptul moral de a-l cere.

Totuşi, cumva au căzut pradă promisiunilor politicienilor care doreau să îi ajute pe cei ”slabi”, o categorie de oameni ce nu exista atunci. Cine ar fi recunoscut că nu poate avea grijă singur de sine? Dar erau oameni inimoşi şi muncitori şi probabil au crezut că o micuţă contribuţie pentru a-i ajuta pe cei mai puţin norocoşi decât ei era o faptă demnă de un bun samaritean.

Teoretic, este poate de înţeles şi chiar de invidiat. Ei şi părinţii lor erau deja implicaţi voluntar în reţele private ce ofereau sprijin financiar acelora care aveau nevoie de slujbe sau tocmai şi le pierduseră. În perioade grele, precum recesiunile sau cele cu schimbările sociale rapide, această implicare era o povară, dar una făcută voluntar şi în propriul lor interes. Pesemne că instituirea unei versiuni pe scară largă a aceluiaşi tip de aranjamente de ajutor reciproc a părut o idee bună, chiar dacă era finanţată coercitiv prin taxare.

Problema este că astfel a fost creat statul asistenţial, iar acesta a schimbat dramatic vieţile oamenilor, afectându-le moralitatea într-un mod fundamental. Poate că ar fi fost un proiect de succes dacă oamenii ar fi continuat să aibă mândria şi moralitatea de a se îngriji singuri şi dacă ar fi cerut ajutorul numai dacă s-ar fi aflat la ananghie. Cu alte cuvinte, adăugarea unei dimensiuni asistenţialiste a statului ar putea funcţiona numai într-o lume ceteris paribus, ceea ce statul asistenţial şi presupune. Dar lumea se află într-o continuă schimbare şi de aceea statul bunăstării cere oamenilor să fie mai puternici şi superiori din punct de vedere moral acelora din societăţile lipsite de stat asistenţial.

Însă acest adevăr nu a fost înţeles, nici măcar până acum. În schimb, starea lucrurilor, precum mândria personală în muncă şi familie, a fost tratată ca un dat natural; din această perspectivă, trebuie să li se fi părut a fi o idee bună. Li s-a spus că tot ceea ce era necesar să facă era să lase politica, împreună cu puţină putere, pe mâinile politicienilor. Acest raţionament pare, îmi pare rău să o spun, încă valid în ochii suedezilor; de regulă, suedezii întâmpină cu bucurie propunerile de acordare a încă şi mai multă putere politicienilor, chiar şi atunci când aceştia cer taxe mai mari.

Moralitatea decentă a dispărut de mult. A fost complet distrusă în mai puţin de două generaţii, prin ajutoare publice şi conceptul de stat asistential.

Copiii statului asistenţial
Copiii generaţiei bunicilor mei, printre care se numără şi părinţii mei, au îmbrăţişat şi au învăţat repede o nouă moralitate bazată pe ”drepturi” de asistenţă conferite de sistemul de securitate socială. Dacă vechea generaţie nu accepta dependenţa faţă de alţii (incluzând aici ajutoarele statului asistenţial), ea nu se opunea de principiu trimiterii tinerei generaţii la şcoală, spre a fi educată. Cred că nu s-au gândit niciodată în termenii de ”drept” de a-şi avea copiii educaţi. Mai degrabă, au acceptat şi apreciat oportunitatea ca ai lor copii să beneficieze, prin intermediul educaţiei ”gratuite”, de o şansă pe care ei nu au avut-o.

Aşadar, generaţia părinţilor mei s-a dus la şcoli publice unde a fost învăţată matematică, limbi străine, precum şi superioritatea asistenţialismului şi a moralităţii statului. Au învăţat despre lucrările maşinăriei statului asistenţial şi au primit o nouă (ne)înţelegere a drepturilor: toţi cetăţenii se bucură, numai datorită faptului că sunt cetăţeni, de dreptul la educaţie, servicii medicale, ajutoare de şomaj şi securitate socială.

Au fost învăţaţi că a fi om înseamnă a avea dreptul de a primi ajutor pentru nevoile tale individuale. Li s-a spus că toţi au dreptul de a primi toate resursele necesare pentru a-şi urma propria fericire şi pe cea a societăţii. În timpul orelor de lucru, toţi trebuie să se bucure de dreptul de a-şi trimite copiii în centrele de zi ale statului, astfel devenind posibil ca fiecare familie să câştige două salarii, dar să nu mai aibă destul timp de a-şi creşte copiii. Cel puţin din punct de vedere financiar, oportunităţile pentru ”viaţa bună” trebuie să li se fi părut colosale celor din vechile generaţii.

Această nouă moralitate a pătruns în populaţie şi a devenit starea ”naturală” a lucrurilor, cel puţin după mintea ei. Această generaţie, născută în cele două sau trei decade de după al doilea război mondial, a devenit foarte diferită din punct de vedere moral şi filosofic de generaţia părinţilor ei. S-a obişnuit cu marea creştere economică de după război (ce se datora neimplicării Suediei) şi cu drepturile asistenţiale tot mai largi ale statului aflat într-o rapidă extindere. (Pentru a susţine expansiunea statului asistenţial şi satisface cererea populară de ajutoare etatiste, guvernul suedez a devalorizat moneda de câteva ori în anii ’70 şi ’80).

Efectele pe care creşterea şi intrarea în câmpul muncii a acestei generaţii le-au avut asupra societăţii au fost, în principiu, două: creşterea presiunii populare pentru politici mai progresiste şi eşecul societal, pe scară largă, de a creşte copii independenţi şi morali, capabili de a-şi fi proprii stăpâni în viaţă.

Schimbarea morală şi filosofică ce a avut loc în societate a devenit deja evidentă. Dacă în perioada de început a secolului al XX-lea, social-democraţii, o putere hegemonică în politica suedeză din acel secol (şi nu numai), solicitau reduceri de taxe pentru a elibera muncitorii de o povară inutilă, ulterior s-au transformat rapid într-un partid care îmbrăţişează statul asistenţial şi este în favoarea creşterii taxelor, cerând tot mai multă reformă socială ”eliberatoare”. Masele de alegători, copii ai statului asistenţial dependenţi de sistemul lui de gândire, au susţinut creşterea taxelor care au urcat repede la peste 50% din venituri şi au cerut, pe banii contribuabililor, ajutoare sociale pentru a plăti acesta taxe mari şi chiar câştiga ceva în plus.

Pe măsură ce aceşti copii ai statului asistenţial au crescut şi au început să participe la viaţa politică, schimbarea politică a fost semnificativă. Revolta studenţească din 1968, una mai degrabă comunistă, a reprezentat probabil apogeul acestei generaţii radicale ce cerea, prin intermediul redistribuţiei etatiste, tot mai mult pentru sine; studenţii nu şi-au mai asumat nicio răspundere personală pentru vieţile lor, nici nu s-au gândit vreodată să se descurce singuri. „Mă aflu în nevoie”, au spus ei, şi din acea pretenţie au inferat în mod direct că au dreptul de a li se satisface acea nevoie, fie că este vorba de mâncare, un acoperiş deasupra capului sau o nouă maşină.

Cu toate că părinţii mei au reuşit să moştenească o bună parte din ”vechea” formă a moralităţii, cei mai mulţi oameni de vârsta lor, şi în special cei mai tineri decât ei, sunt semnificativ diferiţi de generaţia părinţilor lor. Ei sunt copiii statului asistenţial, perfect conştienţi de ajutoarele sociale la care au ”dreptul”. Nu se gândesc de unde provin aceste ajutoare, dar sunt sceptici faţă de politicienii pe care îi bănuiesc că ar putea să le anuleze. ”Schimbarea” a devenit repede un cuvânt urât, deoarece implică, în mod necesar, o modificare a sistemului de care oamenii sunt parazitic dependenţi.

Cu această generaţie, afirmaţia că producţia precede consumul a fost înlocuită de credinţa în ”dreptul” inviolabil şi natural la servicii asistenţiale asigurate de stat. Prin puternicele sindicate muncitoreşti, suedezii ce încasau un salariu primeau măriri salariale, în fiecare an, indiferent de productivitatea reală, şi, în timp, creşterile salariale au devenit parte a normalităţii. Cei care nu le primeau se considerau ”pedepsiţi” de angajatorul lor rău şi făceau tot mai multe cereri pentru ajutor legal împotriva angajatorilor. Raţionamentul era acela că un om are ”dreptul” de a avea un salariu mai mare în anul viitor, după cum salariul din anul curent trebuie să fie mai bun decât cel din anul precedent.

Această schimbare de percepţie a fost precedată, după cum am văzut, de o schimbare a valorilor. Schimbarea societală a modificat şi condiţiile pentru filosofie şi noi stranii şi distructive teorii au apărut. Copiii acestei generaţii, născuţi în anii ’70, ’80 şi ’90, au avut parte de o creştere ”liberă”, bazată pe idealurile anului 1968, adică, în esenţă, de o copilărie ”liberă de reguli” şi ”liberă de responsabilitate”. Pentru această generaţie, nu există nicio cauzalitate în viaţa socială; orice ai face, nu este răspunderea ta – nici măcar conceperea unui copil. Aşa se prezintă tinerii adulţi din societatea suedeză.

Nepoţii statului asistenţial

Şi eu însumi sunt parte a acestei a doua generaţii născute cu şi de către statul asistenţial. O diferenţă majoră între generaţia noastră şi cea de dinainte ei este aceea că cei mai mulţi dintre noi nici nu am fost crescuţi de părinţii noştri. Din pruncie, am fost crescuţi de autorităţi în centre de zi, apoi am fost împinşi mai departe şcolilor publice, liceelor publice şi universităţilor publice, pentru ca mai târziu să fim angajaţi în sectorul public, în puternicele sindicate muncitoreşti şi asociaţiile lor educaţionale.

Diferenţa faţă de generaţiile mai în vârstă este evidentă. Din punct de vedere filosofic şi moral, bunicii mei au trăit într-o cu totul altă lume şi părinţii mei încă mai poartă rămăşiţe din ”bătrânul” simţ al dreptăţii pe care îl aveau părinţii lor, ca şi percepţia acestora despre bine şi rău. Dacă părinţii generaţiei mele sunt numai parţial mânjiţi, ceea ce este oricum rău, generaţia mea este cu totul dată peste cap. Nefiind crescuţi cu valorile sănătoase ale bunicilor noştri şi având în locul lor pe cele propăvăduite de statul-dădacă, nepoţii statului asistenţial nu au nici cea mai mică înţelegere a problemelor economice.

Percepţia comună pe care o au nepoţii despre dreptate este aceea că indivizii au un drept etern ca societatea să îi aprovizioneze cu orice le este necesar (sau plăcut). Într-o discuţie recentă de pe televiziunea de stat, copiii şi nepoţii statului asistenţial s-au întâlnit să discute despre şomaj şi problemele obişnuite cu care se confruntă tinerii care se maturizează şi intră pe piaţa muncii. Cererea ”nepoţilor” a fost aceea ca ”bătrânii” (născuţi în anii ’40, ’50 şi ’60) să se dea la o parte (să nu mai muncească) deoarece munca lor ”fură” slujbele celor tineri!

Logica asistenţialistă ce reclamă asemenea cereri revoltătoare funcţionează în felul următor: premisa de la care porneşte este aceea că fiecare individ are dreptul la o viaţă bună. Se poate trage concluzia că o viaţă bună este caracterizată prin a nu-ţi face griji despre averea materială pentru care accesul la ajutoarelor de stat şi obţinerea ”independenţei” financiare sunt esenţiale. În schimb, independenţa financiară necesită un statut înalt, un salariu mare şi o slujbă care să nu reclame efort; o slujbă bună este un presupus drept al omului. Cei care au în prezent o slujbă ocupă posturile şi trebuie să se dea la o parte – fiecare dintre ei îmi încalcă dreptul de a avea o slujbă. Asta îi transformă pe toţi cei angajaţi în infractori şi persoane care încalcă drepturile de bază ale omului.

Toţi ştim ce să credem despre infractori: ei trebuie închişi. Un număr – încă mic, dar în creştere – de tineri din Suedia cere o astfel de sentinţă pentru proprietarii de afaceri care nu doresc să îi angajeze ori pentru oameni mai în vârstă care ocupă slujbele pe care şi le doresc. Există o ”nevoie” pentru o legislaţie mai progresistă.

Dar asta nu este o idee susţinută numai de un tineret ignorant. Pe 14 mai, sindicatul naţional al muncitorilor din comerţ a cerut ca statul să redistribuie slujbe prin oferirea de pensii de stat celor care au peste 60 de ani şi mai lucrează încă şi obligarea angajatorilor lor de a lua în locul lor tineri şomeri. După calculele sindicatului muncitoresc, această ispravă ar ”crea” 55.000 de slujbe.

Ceea ce ne arată că singura modalitate cunoscută de a crea slujbe pentru tineri este aceea de a-i ”uşura” de ele pe cei mai în vârstă; posturile sunt puţine şi şomajul e în ascensiune, chiar dacă cererea de bunuri şi servicii se află în creştere. Statul asistenţial creează probleme şi conflicte pe mai multe nivele, obligându-i pe oameni să intre în competiţie pentru o parte dintr-un avut obştesc tot mai mic. Soluţia? Mai multă reglementare şi mai puţină prosperitate. Asta se întâmplă atunci când nevoia şi dorinţa înlocuiesc meritul şi experienţa atât în moralitatea publică, cât şi în cea privată.

Cerând răspundere socială

Această moralitate degenerată şi lipsă a înţelegerii ordinii naturale şi reale a lucrurilor este evidentă în zonele ce necesită răspundere personală şi respect pentru ceilalţi. Bătrânii sunt consideraţi mai degrabă balast decât fiinţe umane şi rude. Tinerele generaţii simt că au ”dreptul” de a nu-şi asuma răspunderea pentru părinţii şi bunicii lor şi de aceea cer ca statul să îi elibereze de această povară.

Prin urmare, cei mai mulţi bătrâni din Suedia fie trăiesc singuri şi deprimaţi, aşteptând să îi ia moartea, fie au fost internaţi în instituţii colective publice ce oferă, spre a uşura povara tinerelor generaţii muncitoare, supraveghere permanentă. Unii dintre ei îşi văd nepoţii şi rudele de Crăciun, timp de o oră sau două, atunci când familiile fac un efort să îşi viziteze ”problemele”.

Dar bătrânii nu sunt singurii care se găsesc la periferia societăţii asistenţiale atunci când statul se ocupă de populaţia din câmpul muncii. În aceeaşi situaţie se află și cei tineri care, în loc să fie crescuţi şi educaţi de părinţii lor, sunt, de asemenea, livraţi statului.

Mama mea, o profesoară de liceu, a fost nevoită să facă faţă cererilor părinţilor elevilor săi ca ea să facă ”ceva” în legătură cu situaţia lor familială stresantă. Din moment ce au pierdut ”prea mulţi ani” avându-i în grijă, părinţii au cerut ca ”societatea” să îşi asume răspunderea pentru creşterea copiilor lor. (A-i avea grijă înseamnă, de obicei, că îi lăsau la centrul de zi la 7 dimineaţa şi îi mai luau la 6 seara).

Îşi subliniază, gălăgios, ”dreptul” de a fi eliberaţi de această povară. Problemele făcute acasă de copii trebuie să fie rezolvate în orele de clasă de personalul şcolar şi în centrele de zi de către angajaţii grădiniţelor. Copiii trebuie văzuţi, nu auziţi şi sub nicio formă nu trebuie să încalce dreptul părinţilor de avea o carieră, lungi vacanţe în străinătate şi participări la evenimente sociale.

Pentru ca populaţia adultă să muncească şi să creeze averea ce poate fi taxată (prezenta rată de taxare pentru câştigătorii de venituri mici este de aproximativ 65%), statul asistenţial suedez lansează, în continuu, programe progresiste care să îi apere de incidente şi probleme. Libertatea asistenţialistă este o viaţă creată de statul asistenţial, una liberă de griji, de răspundere şi abundentă în ajutoare.

Ceea ce vedem astăzi în Suedia este consecinţa logică a statului asistenţial: când se acordă ajutoare şi se elimină răspunderea individuală pentru acţiunile proprii, este creat un nou tip de om – cel imatur, iresponsabil şi dependent. Ca efect, ceea ce a creat statul asistenţial este o populaţie ce este, din punct de vedere psihologic şi moral, una de copii – după cum părinţii care nu permit niciodată copiilor lor să se confrunte cu probleme, să îşi asume răspunderea şi să vină singuri cu soluţii, îşi fac odraselele să fie nevoiaşe, răsfăţate şi cu totul revendicative.

Analogia cu copiii răsfăţaţi se dovedeşte a fi adevărată în viaţa de toate zilele a celor ce muncesc în sectorul public şi au de a face cu cererile populaţiei. Am aflat că nu este ieşit din comun ca părinţi tineri să dojenească profesorii pentru că temele sunt o presiune ”inutilă” asupra celor mici. Copii au dreptul la cunoaştere, dar se pare că, din moment ce cunoaşterea presupune studiu şi efort, ei nu trebuie expuşi la ea. Rolul profesorilor este acela de a furniza copiilor cunoştinţe pe care să le poată consuma fără să reflecteze ori să se gândească asupra lor (sau măcar să le studieze). A face ceva tu însuţi este ”opresiv”. Ceva ”necesar”, chiar şi un efect al legilor naturii, este cu totul nedrept şi constituie o încălcare a dreptului cuiva de a duce o viaţă lipsită de griji. Natura însăşi, împreună cu legile ei, devine o ”povară”.

Economia dependenţei

Poate că această mentalitate explică popularitatea în creştere a teoriilor anti-realitate precum scepticismul şi postmodernismul, teorii pentru care nimic nu poate fi luat ca fiind ceea ce este. Logica, se spune, este doar o construcţie socială care nu are nicio legătură cu realitatea sau lumea (dacă ea există cu adevărat). Aceste teorii sunt minunate pentru că nu pot fi vreodată dovedite sau contrazise. Orice ai spune, niciodată nu trebuie să îţi asumi răspunderea pentru afirmaţia ta: nimeni nu îţi poate verifica teoria, nimeni nu o poate critica sau chiar folosi. Ea este a ta, există numai pentru tine şi este adevărată numai pentru tine.

Utilitatea unei asemenea teorii trebuie să fie evidentă. Tot evident trebuie să fie şi că promotorii acestor teorii iau anumite lucruri, precum existenţa, ca fiind de la sine înţelese – niciodată nu îşi trăiesc viaţa bazându-se pe îndoială şi ”cunoaşterea” că nu există nimic ce poate fi ştiut, că nimicul este ceea ce pare a fi, dar se pare că ăsta este farmecul unei asemenea atitudini.

Într-un fel, premisa austriacă „valorile sunt subiective” a fost luată într-un sens prea literal. În aceste teorii ”moderne”, subiectivitatea este realitatea principală, nu modalitatea în care realitatea este evaluată sau percepută. Această ”înţelegere” este înfierată direct din moralitata relativă şi logica relativă a copiilor şi nepoţilor statului asistenţial. Nu e nevoie ca cineva să producă pentru ca un altul să consume şi a ţi se acorda ajutoarele de care ai nevoie pentru a duce o viaţă ”bună” nu constituie, în mod necesar, o povară asupra unui altu. La urma urmei, trăitul unei vieţi bune este un drept al omului, dreptul fiind singurul lucru fix într-un univers în esenţă subiectiv şi aflat în continuare schimbare.

Din perspectiva unui privitor de pe margine, după cum mă consider, toată nebunia asta are un sens: învăţându-i pe oameni că nu trebuie să îşi facă griji despre consecinţele acţiunilor lor, îi transformă în subiecţi voluntar dependenţi. Statul asistenţial a creat monştrii egoişti spunând că ne va salva prin acordarea tuturor cetăţenilor a privilegiilor şi ajutoarelor pentru care nu va plăti ”nimeni”.

Este evident că inginerii sociali ai statului asistenţial nu s-au gândit vreodată la posibilitatea că ar putea avea loc o schimbare în moralitate şi percepţie. Pur şi simplu, doreau un sistem care să garanteze securitatea tururor, unul în care cei apţi să poată şi să trebuiască să muncească, iar cei care nu pot, să ducă, totuşi, o viaţă demnă. Cine s-ar fi gândit că reformele progresiste – care şi-au propus să asigure, în secolul al XX-lea, drepturile muncitorilor şi prosperitate pentru toţi – vor provoca un rezultat neaşteptat şi nedorit din punct de vedere filosofic şi moral?

Trebuie să fie evident că nimic nu a fost aşa cum se spera. Societatea, pur şi simplu, nu era atât de previzibilă pe cât s-a crezut.

Această nouă moralitate este opusul limpede al generaţiei bunicilor mei. Este o moralitate ce susţine că independenţa poate fi obţinută prin cedarea altora a răspunderii şi că libertatea poate fi atinsă prin înrobirea ta şi a altora. Rezultatul acestei moralităţi degenerate este, la nivel social sau societal, dezastruos din punct de vedere economic, social, psihologic şi filosofic.

Dar, pentru multe mii de suedezi, ea este şi o tragedie personală. Fără răspunderea personală pentru acţiunile şi alegerile lor, oamenii par incapabili să se bucure de viaţă; fără a-ţi putea controla viaţa, este imposibil să simţi mândrie şi independenţă. Statul asistenţial a creat un popor dependent, cu totul incapabil de a afla ceva de valoare în viaţă; în loc, el a devenit incapabil de sentimente specific umane precum mândria, onoarea şi empatia. Acestea, împreună cu mijloacele de a da un sens vieţii, au fost preluate de statul asistenţial.

Poate că asta explică de ce o parte atât de mare din populaţia tânără consumă medicamente antidepresive fără de care se află în imposibilitatea de a mai funcţiona normal în situaţiile sociale si se presupune că asta explică de ce este în creştere dramatică numărul de sinucideri din rândul celor foarte tineri care nu şi-au cunoscut niciodată părinţii (numărul total al sinuciderilor este aproximativ acelaşi). Chiar şi aşa, oamenii sunt cu totul incapabili să vadă problema ori să găsească o soluţie. Asemenea copiilor răsfăţaţi, ei cer ”ajutorul” statului.

Asta bunica mea nu ar fi înţeles-o niciodată. Odihnească-se-n pace!

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.