Ion Iliescu își tot lansează ultimele volume

12
66

Ion Iliescu PSD…Asta cu puțin noroc pentru noi! Pe când moartea se găsește, ba pe la partid, ba pe la Casa Poporului, măi dragă sau animalule (după caz), Ion Iliescu, președintele de oroare al PSD și fostul președinte de orori (printre care Mineriada este numai una) al României, bântuie prin țară în stare vie, dar din categoria decedaților.
El își lansează ultimele volume din viața sa neîntreruptă care a tratat, de data aceasta, pentru diversitate, pescuitul …Nu! Nu poate fi adevărat! A tratat tot Revoluția și politica, pentru că relicva nu mai are alte pasiuni în viață, de la tinerețe, pân’ la bătrânețe. Victime au ajuns să fie orașele mai mici, în care Iliescu își re-relansează cărți precum «Fragmente de viaţă şi istorie trăită» şi «Ion Iliescu – Om şi Lider». Trebuie să fi făcut ceva la viața ta ca să poți să scrii o carte despre tine ca „om și lider”. Ion Iliescu a făcut orice…

Pleiadă de pesediști îl urmează prin conclavuri de ipocrizie și pișc-cotăreală în toată țara și cad în cur pocniți la auzul vorbelor fără duh ale bunicuței neobosite. Și Iliescu este într-o adevărată campanie de imagine pentru a mai puncta puțin cu niște teze personale la capitolul istorie personală cu unul, două, 89 de volume, cu sute, mii de pagini, care, toate, ne demonstrează fără putință de tăgadă că atunci când hoașca bătrână nu leorbăiește, scrie.
Aproape de încheierea socotelilor cu viața, bunicuța malefică se preocupă de imaginea pe care o va lăsa în ochii prosterității, a copiilor de toate generațiile, a celor care îl mai pot încă crede atunci când spune că el a făcut Revoluție, că istoria nu-i poate fi decât recunoscătoare, și ca dânsa trebuie să fim și noi toți. Revoluția încă îi mai ocupă mult timp și o face și o reface cum îl aranjează mai bine.

În stilul obișnuit, ca un adevărat deschizător de drumuri (de data asta), Iliescu o dă permanent la întors politicianist cu Revoluția, după cum îi convine, ca un adânc cunoscător al dialecticii. El se preface că răspunde la o întrebarea inventând o altă întrebare la care să răspundă, întrebare pe care nu i-a pus-o nimeni, pentru a ajunge să-și expună apoi propriile concepții, de data asta despre înțelesul termenul de „revoluție”, care este singurul valid dintre toate posibile.
Concluziile acestui demers iliescian trebuie să fie că, până la urmă, el nu a confiscat revoluția, ci istoria l-a confiscat pe el cu „sula în coaste”, pentru că avea o mare nevoie de personalitatea sa multilateral dezvoltată. Și istoria chiar se oprea în loc și nu mai știa ce să facă ca proasta în târg dacă nu apărea el să o conducă dogmatic și înțelept pe căile întortocheate ale pătrunderii în „meandrele concretului”, în democrația pe care, de altfel, nu a dorit-o niciodată. Și pentru aceasta trebuie să ne aducem aminte că „ei au întinat numai idealurile nobile ale comunismului și socialismului”.
„Esența Revoluției din România a fost trecerea de la dictatură la democrație, la alegeri libere, la separarea puterilor în stat”. Asta este una dintre definițiile posibile, dar nu cea care interesează atunci când întrebarea este (și este!) a fost sau nu revoluție, sau a fost un complot bine orchestrat, dar bine împănat în proteste populare, provocate, amplificate și dirijate ocult, pe căi care au provocat morți și suferință. Bineînțeles că pentru un asemenea răspuns interesează faptele, și nu teoriile personale.
Dar, chiar cu esența aceasta a revoluției, după propria definiție, a avut Iliescu probleme atunci când își dorea o Perestroika în România sau când a chemat minerii în București decretând sfârșitul revoluției. Pentru că încă de pe atunci revoluția trebuia să urmeze definițiile lui Iliescu.
„Se confundă termenii de lovitură de stat cu o Revoluție. Dar trebuie știut că o lovitură de stat înlesnește o Revoluție. Revoluția înseamnă schimbare în structura politică. Dacă nu se schimbă nimic nu este o Revoluție”. Și uite așa reiese logic că a fost Revoluție, cu un r foarte mare, dintr-un răspuns la o întrebare pe care nimeni nu a pus-o. Și tot așa, doar urmând firul călăuzitor al gândirii lui Iliescu, îi poate fi îngăduit să afirme că „nu mi-am dorit puterea în 1989, ci mi-am asumat o responsabilitate”. Sigur aceasta trebuie să fie motivul pentru care a înregistrat FSN ca partid politic, după ce promisese tocmai că nu va face lucru ăsta. Acesta este motivul pentru care s-a cocoțat în fruntea lui și a candidat la președenție. Neaparat pentru că nu dorea puterea a chemat minerii în București și le-a mulțumit că, prin prostia lor (pentru care au plătit cu vârf și îndesat, de altfel), l-au ajutat să păstreze puterea.
Nu e greu de imaginat ce resorturi intime îl conduc pe acest carierist desăvârșit să-și contureze un asemenea portret de erou chemat de istorie să-și aducă larga contribuție de inteligență și mare viziune politică, numai că tocmai istoria și realitatea înconjurătoare sunt cele care îl contrazic flagrant și fără drept de apel.
Mai bine decât să-l ascultăm pe decrepit, putem vedea clar și deslușit că toată mizeria socială prezentă, tot dezastrul economic, întreg modul mizerabil de a face politică de astăzi își au originea în faptele ”eroice” ale otrepei comuniste.

Cu multe zeci de ani în urmă, tânărul Iliescu făcea tot ceea ce îi plăcea cel mai mult: politică. Pe când trupele sovietice nu părăsiseră teritoriul României și niște venetici și derbedei băgau țăranii români și intelectualii cu miile în pușcării, Ion Iliescu găsește că-i cel mai potrivit să se înscrie în Partidul Comunist (în 1953). Dar, pe când Partidul Comunist devenea tot mai național, tânărul Iliescu studia la Moscova și era fericit. Fericit era și atunci când predica tezele lui Lenin și Stalin în fața tinerilor români adunați cu arcanu prin ședințe de spălare a creierului. …Dar ei erau obligați să-l asculte pe atunci, oare noi astăzi ce avem?! Foarte fericit era când arunca cu săgeți și cerculețe cu Elena și Nicolae Ceaușescu. Fericit și zâmbitor era ca prim-secretar la Iași, dar într-un mare dizident s-a transformat când a fost numit director la cea mai mare editură din țară, dar mai ales când a simțit valul schimbării dinspre Moscova care promitea să-l facă din „om” „și lider”. Fericit este și în ziua de astăzi când găsește destui ignoranți și parveniți care își confundă convingerile cu interesele sau cele câteva lucruri știute cu o cunoaștere a istoriei și astfel sunt dispuși sau chiar fericiți să-i ia de bune brașoavele. O vorbă populară spune însă că nu-i prost cine minte și înșeală, e prost cine crede! Iar noi, mai ales cei mai tineri, nu (mai) putem fi proști!

12 COMENTARII

  1. påi uitå-te la mutra lui, ce zambet ironic!!!!! Asa s-a urcat la carma tårii si s-a declarat singur invingator, de atunci ne ranjeste in fatå si isi bate joc de noi la superlativ! Atata timp cat e låsta in pace si nimånui nu-i paså, va continua så isi batå joc de popor si så radå de noi!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here