«Mai multe feluri de naționaliști», de Mircea Eliade

Mircea Eliade tanar

Mircea Eliade tanarNimic nu ne îndreptăţeşte să credem că, dacă Eminescu ar fi trăit astăzi, ar fi întâmpinat mai puţine greutăţi în zonele oficiale şi ar fi izbutit să-şi impună marea sa spiritualitate elitelor României întregite. Dimpotrivă,  totul ne face să credem că – dacă mi se îngăduie termenul – „cariera” lui Eminescu ar fi fost şi mai spinoasă. Asprul său fanatism naţionalist i-ar fi închis multe porţi. Intransigenţa sa politică ar fi atras asupra-i renumele de „huligan” şi „fascist”. Împotriva oricăruia dintre articolele sale politice, D. Tudor Teodorescu-Branişte ar fi scris savuroase replici la «Adevărul» sau «Cuvântul liber» – şi Mihai Eminescu ar fi fost în slujba nemţilor sau în simbria burgheziei române. De altfel, nici mitul lui Eminescu n-ar fi fost posibil astăzi. Antisemitismul şi naţionalismul său feroce ar fi stârnit împotriva-i o cohortă de critici şi de moralişti, care, în cel mai bun caz, iar fi obligat despre obligaţiile României faţă de minorităţi, despre umanitarism şi alianţa noastră cu Franţa etc. Acest mare „huligan”, acest poet care a  folosit o singură dată blestemul – împotriva celor care „au îndrăgit străinii” – ar fi fost astăzi copleşit de înjurii, de intrigi. Marele noroc al lui Mihai Eminescu a fost că s-a născut încă destul de devreme; s-a născut într-un timp când nu era o crimă împotriva statului să predici cel mai îndârjit românism; într-un timp când nu se făceau reclamaţii la Paris.

Nici unul, dar absolut nici unul dintre marii creatori spirituali ai neamului nostru, nu ar fi scăpat, astăzi, de cele mai violente înjurii. Ce-ar fi fost oare altceva Mihail Kogălniceanu decât un barbar? Ce-ar fi fost Vasile Conta decât un „hitlerist” inconştient, care surpă temeliile statului nostru? Ce-ar fi fost Bogdan Petriceicu Hasdeu dacă nu cel mai de pe urmă „huligan”?!

Lucrurile sunt mai triste decât par la prima vedere. Căci, dacă scrisul lui Mihai Eminescu ar fi fost astăzi cenzurat, dacă gazeta la care ar colabora el ar fi fost suspendată – asta nu înseamnă că „naţionalismul” nu ar fi reprezentat în presa cotidiană. S-ar găsi oricând o duzină de gazetari mediocri care să spună, mediocru, adevărurile pe care le-ar fi scris strălucit Mihai Eminescu. Sunt sigur că un Tocilescu sau T. P. Rădulescu ar fi putut scrie astăzi – în timp ce un Bogdan Petriceicu Haşdeu ar avea ziarul său suspendat. Nu vi se pare semnificativ faptul că, astăzi, când o duzină de pene „naţionaliste” sunt lăsate libere – singurul om care n-are dreptul să scrie în Ţara Românească este profesorul Nae Ionescu? Nu vi se pare ciudat că foarte multă lume face „revoluţie naţională”, iar singurul ziar revoluţionar şi naţionalist pe care l-a avut România de după război, «Cuvântul» este suspendat de aproape trei ani?!…

Lucrurile sunt grave nu numai pentru că naţionalismul este astăzi calomniat – ci mai ales pentru că adevăraţii cugetători şi luptători naţionalişti sunt puşi în imposibilitatea de a acţiona, în timp ce „naţionaliştii” de mâna a doua şi de mâna a douăsprezecea sunt lăsaţi liberi. Nu cred că acesta e destinul naţionalismul românesc: să triumfe prin oameni de duzină. Nu cred că neamul nostru are ceva de câştigat după urma unei asemenea victorii, datorate unor asemenea naţionalişti.

Este drept că doctrina pe care o propagă orice naţionalist este tot atât de  binevenită – pentru că, cel puţin, păstrează viu un crez necesar, o dogmă. Dar, un asemenea crez este o problemă personală sau politică. Istoria nu se face cu asemenea oameni. Istoria nu se face cu Grigore Tocilescu – naţionalist bine intenţionat, dar mediocru – ci cu un Bogdan Petriceicu Haşdeu. Din punct de vedere politic, poate fi egal dacă un articol e semnat Tocilescu sau Haşdeu. Din punct de vedere istoric – diferenţa este enormă. De o parte, mediocritatea sterilă şi vociferată. De cealaltă parte, geniul creator, viziunea profetică a destinelor neamului românesc… Ceea ce interesează  acum nu mai e politicul – ci istoricul. Nu ne interesează victoria grupări politice – ci reintegrarea României pe liniile sale istorice.

Este cu atât mai tristă, aşadar, abaterea unui fapt istoric şi fărâmiţarea lui în incidente politice. În asemenea incidente se amestecă, întotdeauna, tot felul de oameni. Lupta politică este, astăzi, un lucru lipsit de semnificaţie. Nu mai au semnificaţie decât luptele istorice. În aceşti „ani hotărâtori”, singurele probleme care trebuie să ne preocupe sunt problemele istorice: o Românie unită şi puternică, exaltarea spiritului ofensiv, crearea unui om nou, a unui om cu destin. Un asemenea om nou nu are nimic de învăţat de la naţionalismul politic. El nu poate învăţa decât de la un naţionalism istoric, de la sufletul şi voinţa de putere a  câtorva inspiraţi. Proza politică a unui T. P. Rădulescu poate fi bună pentru exaltarea câtorva oameni cumsecade. Proza unui Eminescu şi a unui Haşdeu poate pregăti omul nou, un român liber, fără complexe de inferioritate. E timpul să ne întrebăm dac ne şade bine să alegem întotdeauna porţile din dos ale istoriei. Dacă e frumos să amestecăm şi aici politica. Dacă, oare, destinul României moderne este să cenzureze pe Haşdeu şi să lăsăm să vocifereze Grigore Tocilescu…

«Vremea», Anul IX, Nr. 444, 5 Iulie 1936, p. 3.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.