«Menirea naționalismului», de Horia Sima

INTRODUCERE

Cartea de faţă nu este un compendiu doctrinar abstract. Ea tratează probleme politice, aşa cum au apărut ele unor oameni angajaţi în acţiune. Autorul a înjghebat cuprinsul ei din fapte şi evenimente ce au zguduit adânc sufletul unei generaţii de români. Este Mişcarea Legionară care trece la bara istoriei şi-şi face depoziţia. Punctele de vedere pe care le exprimă, concluziile la care ajunge, sunt rezultatul experienţei câştigate de conducătorii ei în aproape treizeci de ani de lupte. Singura înrudire cu cărţile de speculaţie pură este că amănuntul istoric dispare, făcînd loc expresiei sale inteligibile.

Dar, ni se va spune, în afară de istoria poporului român, ce valoare ar avea experienţa politică a Mişcării Legionare şi ce interes ar putea stârni ?

Cum vom încerca să precizăm şi în cursul lucrării, mişcările naţionaliste din Italia, Spania, Germania, Polonia, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, România, Letonia, Norvegia, Anglia, Franţa şi Belgia aparţin unei stări de spirit generale, unui fenomen proiectat pe aria întregii Europe. Niciuna din aceste mişcări n-a imitat pe cealaltă- în măsura în care una din ele s-a lăsat sedusă de formule străine, şi-a slăbit potenţialul creator – ci fiecare a răspuns unui apel pe care istoria îl adresa tuturor naţiunilor. Mussolini avea dreptate să afirme că fascismul, adică naţionalismul italian, „nu este marfă de export”. Niciun popor nu se poate lăuda de a fi plăsmuit naţionalismul şi de a-l fi răspândit apoi în lume. Fiecare naţiune ascunde în profunzimile fiinţei sale propriul său naţionalism şi nu trebuie decât să-l toarne în tiparele actualităţii. Dacă naţionalismul s-a manifestat mai viguros după Primul Război Mondial, creând o epocă, un stil de viaţă care tinde să ia succesiunea epocii burgheze, aceasta se explică prin faptul că de abia acum s-au întrunit condiţiile necesare înfloririi sale. Nici Mişcarea Legionară n-a apărut în urma unui impuls de peste hotare, cum s-a afirmat de atâtea ori cu uşurinţă sau cu rea credinţă, ci este o expresie a necesităţilor de viaţă ale poporului român. Anumite concomitenţe în manifestările ei cu alte mişcări şi chiar anumite asemănări ideologice se explică prin fondul comun care stă la baza tuturor grupărilor naţionaliste.

Expunerea noastră nu transcrie viziunea parţială a Mişcării Legionare, nu urmăreşte să spicuiască din trecutul său doctrina ei, ci încearcă să îmbrăţişeze panorama generală a fenomenului naţionalist, cu ajutorul cunoştinţelor directe ce le deţinem. Mişcarea Legionară, participînd la marea dezbatere a secolului nostru, noi ne-am străduit să redobândim din istoria şi frământările ei trăsăturile comune tuturor mişcărilor naţionaliste, elementele susceptibile să lămurească fenomenul în totalitatea lui.

Aceasta nu înseamnă că scopul nostru s-ar limita la explicarea fundamentelor naţionalismului şi a peripeţiilor lui istorice. Apariţia acestei cărţi depăşeşte interesul unei contribuţii la istoria recentă a Europei. Mai degrabă putem spune că grija de viitor ne-a împins să o scriem. E o carte de atitudine, de luptă. Ea e destinată să susţină cauza naţionalismului şi – dacă e posibil – să-i găsească o ieşire din ruinele războiului. Dar cum s-ar putea descoperi această nouă cale, fără a-i recunoaşte în prealabil înfăţişarea lui adevărată, fără a  şti precis ceea ce el reprezintă în mod real? Amici şi inamici l-au judecat greşit. Naţionalismul, aşa cum lumea îl cunoaşte şi-l apreciază din manifestările principalelor puteri naţionaliste, nu corespunde imaginii sale autentice. Aspiraţiile popoarelor au fost denaturate. Se vorbea de naţionalism, se îndeplineau acte în numele lui, dar, în realitate, erau alte concepţii care agitau sufletul popoarelor şi otrăveau atmosfera internaţională: imperialismul şi şovinismul – supravieţuiri ale erei burghezo-capitaliste. Înfrângerea ce-au suferit-o naţionaliştii se datorează, în primul rând, acestei false evaluări a fenomenului.

Naţionalismul se află din nou la o răscruce. Înfrânt pe plan politic, prin victoria militară a aliaţilor, mitul său continuă să tresalte în sufletul popoarelor. Au dispărut de pe scena lumii statele naţionaliste, cu armatele lor formidabile, dar nu s-a stins energia spirituală din care ele s-au plămădit. Difuz, decapitat şi pândit de duşmani din toate părţile, dar nu mai puţin prezent, viu şi indestructibil, naţionalismul n-ar putea dispărea decât odată cu naţiunile.

Ce drum vor lua acum supravieţuitorii catastrofei naţionaliste de la 1945 ? Experienţa tragică a războiului le va servi la ceva? Le va înlesni să discearnă ce-a fost bun de ce-a fost greşit în trecutul lor politic? Sau nostalgia idealurilor înfrânte se va dovedi mai tare decât lecţiile vieţii, împiedicînd înfiriparea unei noi orientări în viaţa popoarelor, mai conformă cu sensul profund al naţionalismului?

Lumea naţionalistă, cu diferitele ei apartenenţe etnice, e solicitată astăzi de tendinţe divergente. Sunt unii care continuă să confunde naţionalismul cu nefericitele sale peregrinări istorice, fără a se mai întoarce la principiile lui, fără a mai căuta semnificaţia reală a fenomenului. Pentru aceşti naţionalişti, răspunderea înfrângerii se deplasează spre exterior, revenind în primul rând absurdei coaliţii dintre democraţiile occidentale  şi bolşevism. Ei se simt cu atât mai mult întăriţi în convingerile lor cu cât dispariţia marilor puteri naţionaliste a deschis poarta invaziei sovietice în Europa şi niciunul dintre statele victorioase ale apusului nu este în stare să înlocuiască potenţialul lor politic şi militar. Dreptatea lor o văd confirmată de penibila situaţie în care au ajuns învingătorii de ieri.

Există şi un alt curent, care, fără a sacrifica nimic din tezaurul spiritual al naţionalismului, încearcă să-l desprindă de manifestările care nu corespund esenţei şi aspiraţiei lui şi, sub forma lui pură, să-l redea circulaţiei mondiale. Sub acest aspect, naţionalismul pierde reflexele sale agresive şi devine un factor de armonie între popoare.

Cea dintâi atitudine e lipsită total de perspective. Traseul istoric al naţionalismului s-a risipit într-o sumedenie de meandre, de angajamente dezordonate, încât a continua aceeaşi linie politică, înseamnă a repeta greşelile de ieri, mâine. Naţionalismul, strâns înşurubat în trecut şi alimentat de impulsul spre revanşă, n-ar putea risipi niciodată neîncrederea opiniei publice a statelor democratice. Pentru că ideea naţionalistă să redevină o valoare politică activă şi constructivă, trebuie să se prezinte aşa cum este, degajată de acte şi atitudini care nu-i aparţin prin natură.

Această împăcare e cu atât mai necesar să se producă cu cât energiile naţionaliste au devenit indispensabile pentru crearea unui front anticomunist compact, puternic şi curajos. Democraţiile trec printr-o gravă criză ideologică. Liberalismul a intrat în faza declinului şi nu mai are influenţă asupra maselor. Cu o ideologie în descompunere nu se poate păşi la luptă împotriva comunismului, căruia i se pot tăgădui toate virtuţile, dar în nici un caz elanul şi forţa combativă. Pentru a compensa vidul spiritual ce s-a produs în rândurile lor, democraţiile au nevoie de concursul mişcărilor naţionaliste.

De la 1945, cu sau fără voia unora sau altora, destinul naţionalismului se confundă cu destinul democraţiilor. Dacă mai există democraţi orbiţi de patimă, care nici în ceasul din urmă nu văd de unde le poate veni pieirea, naţionaliştii nu trebuie să cadă în această greşeală mortală. Ei sunt datori să vegheze cu stăruinţă, ca să nu compromită, prin acţiuni nerăbdătoare sau exigenţe nemăsurate, înţelegerea lor cu democraţiile. Dacă naţionaliştii s-ar fixa pe poziţii extremiste şi rigide, care nici măcar nu se pot prevala de sprijinul necondiţionat al adevărului, ar putea stânjeni procesul de unificare al forţelor europene şi ar mări şansele de victorie ale bolşevismului.

Să presupunem că democraţiile s-ar simţi destul de tari ca  să răpună singure bolşevismul. Am fi îndreptăţiţi să tragem de aici concluzia că naţionalismul, odată cu acest moment, şi-a pierdut însăşi raţiunea de a fi şi că nu va mai juca nici un rol în viaţa popoarelor ?

Eroarea ar fi mare. Bolşevismul reprezintă o primejdie acută şi imediată pentru naţiuni, dar, chiar fără apariţia acestui flagel apocaliptic, ele sunt ameninţate să-şi piardă echilibrul lor vital şi să sufere aceeaşi soartă: moartea, nimicirea. Omul epocii noastre e prea sărăcit de viaţa interioară şi prea expus curentelor vătămătoare de idei, ca să se poată lipsi de experienţa naţionalismului. Fără prezenţa vie a acestui principiu în conştiinţa individului, masele populare ar nimici cadrul natural al istoriei, alcătuit din categorii etnice, şi s-ar nivela într-un amestec degradant de rase, popoare şi culturi. Naţionalismul nu este numai o ideologie necesară actualului moment internaţional, el este elementul creator al istoriei şi pavăză permanentă a naţiunilor, de a cărui ocrotire neamurile vor avea şi mai mult nevoie în timpurile ce vor veni.

Ideile ce le expunem aici nu sunt rezultatul unor meditaţii sugerate de finalul războiului. Ele aparţin “primelor principii” ale Mişcării Legionare şi evenimentele n-au făcut decât să le confirme într-un mod pe care noi nu l-am dorit niciodată. Destinul aparte al Mişcării Legionare, persecuţiile pe care le-a îndurat chiar în epoca ce politiceşte i-a fost mai favorabilă, se explică prin fidelitatea sa constantă pentru adevărurile fundamentale ale doctrinei naţionaliste.

În Occident, Mişcarea Legionară nu numără decât rare prietenii. În afară de calomniile şi minciunile larg răspândite de adversari, nu se cunoaşte aproape nimic din trecutul, din suferinţele şi scopurile ei. Cartea aceasta nu este destinată să restabilească adevărul în ceea ce ne priveşte. Ea tratează o chestiune de ordin general. Relevăm cititorilor un singur fapt care ni se pare destul de elocvent, chiar neînsoţit de comentarii: începînd de la 1938, universul concentraţionar a devenit pentru legionari o constantă a vieţii lor. Ieşeau dintr-un lagăr de concentrare, pentru a fi conduşi între sârmele ghimpate ale celuilalt. Lagăre româneşti, lagăre germane, lagăre aliate, lagăre sovietice ! Şi calvarul continuă dincolo de cortina de fier.

În consideraţiile ce le prezentăm, un singur gând a stat   pururea de veghe : catastrofa care ameninţă deopotrivă toate popoarele. Prea multă ură şi deznădejde s-a îngrămădit în lume, ca să ne mai putem îngădui uşurinţe în mărturisirea adevărului. A sosit momentul Marei Reforme. Nu mai putem lăsa istoria să se desfăşoare la întâmplare, târâtă de obiective haotice. Trebuie revizuite toate ideile, toate sistemele şi toate concepţiile veacurilor trecute, adaptîndu-le omului interior şi finalităţilor lui. Trebuie să încetăm de a mai despărţi omul spiritual de omul politic. Istoria este un aspect al marii vieţi a spiritului. Nesfârşitele certuri între popoare, pentru pământuri, glorie şi interese, nu reprezintă decât materia ei inferioară, care trebuie învinsă şi supusă scopurilor ei peremptorii.

Rostul istoriei este să elibereze popoarele de teamă, de opresiune, de nedreptăţi, pentru ca energiile lor cele mai bune şi mai curate să se îndrepte spre domeniul creaţiilor culturale, singurele înzestrate cu nimbul nemuririi.

I. COMUNISMUL ŞI  SOCIETATEA BURGHEZO-CAPITALISTĂ

Lipsa de progres care se constată în domeniul ştiinţelor morale şi politice se datorează incapacităţii omului de a relua şi ameliora rezultatele obţinute de alţii în sectorul organizării sociale – dezordine care a fost de multă vreme înlăturată din cadrul ştiinţelor naturii, unde descoperirile şi invenţiile au devenit titluri transmisibile de la o ţară la alta şi de la un veac la altul, unde nimeni nu mai operează cu noţiuni depăşite de experienţă. Acest spirit de improvizaţie care predomină în activităţile sociale face ca arta şi ştiinţa conducerii să sufere de cele mai amare contradicţii: pe de o parte, progrese indiscutabile în organizarea societăţii, realizate de o generaţie, se pierd în generaţiile care vin; pe de altă parte, erori stigmatizate de experienţa popoarelor, le vezi cum revin la suprafaţă după un timp oarecare de uitare, bucurîndu-se iarăşi de încrederea maselor şi chiar de a elitei conducătoare. Omenirii i s-ar fi putut cruţa multe suferinţe, multe spasme sociale şi căi întortocheate, dacă s-ar fi analizat cu mai multă stăruinţă trecutul ei, descoperindu-se ce anume prieşte fiinţei sale şi nu trebuie lăsat deoparte, ce s-a dovedit a fi fals, absurd, destructiv, în drumul pe care l-a străbătut, pentru ca din această selecţie de valori să se închege progresiv o măsurătoare, un criteriu de judecată, ceva analog unui concept fundamental al ei, care să servească apoi cu succes  şi ca axă coordonatoare a ştiinţelor care se ocupă de destinul colectivităţilor umane.

Fără îndoială că, pentru a distinge adevărul de greşeală în cadrul istoriei, se cere mai mult decât un efort raţional.  Inteligenţa umană se distanţează cu uşurinţă de realităţile încorporate ştiinţelor fizice, pentru că are de-a face cu o materie inertă, anonimă şi aservită destinului nostru. Dar nu mai este în stare să respecte aceeaşi obiectivitate, când este vorba de evenimente umane. Judecător şi parte, observator şi materie de observaţie în acelaşi timp, omul sfârşeşte prin a ceda unor înclinaţii străine de vocaţia sa. Egoismele, vanităţile şi interesele denaturate învăluie într-o perdea groasă de ignoranţă trecutul unui neam, împiedicînd să străbată până la generaţiile viitoare învăţămintele autentice ale istoriei sale. Aceasta nu înseamnă că arta guvernării şi ştiinţele politice ar fi condamnate la un empirism perpetuu; constatarea de mai sus indică numai că mijlocul de investigaţie cu care voim să descifrăm tainele aşezărilor omeneşti nu e adaptat obiectului de cercetare şi trebuie să-i sărim într-ajutor cu altul mai subtil şi mai cuprinzător. În istorie, raţiunea ar trebui susţinută de o mare putere de dezinteresare, pentru a putea ordona spaţiile ei obscure şi controversate. Omul ar trebui să-şi purifice mai întâi gândirea de complexul egoismelor, pentru a ajunge la o cunoaştere reală a mecanismului social. Pentru că s-a întârziat cu redactarea acestei “Magna Charta” a istoriei universale, precondiţionată, ce e drept, de dezvoltarea naturii spirituale a omului, omenirea rătăceşte astăzi în labirintul propriilor ei greşeli. Popoarele şi indivizii se luptă cu înverşunare unii împotriva altora, pentru a face să triumfe teze şi idealuri tot atât de şubrede în fundamentele lor.

Din întreaga frământare contemporană se desprinde o pro-fundă nelinişte, o panică a viitorului – cu toate că progresele extraordinare ale tehnicii ar trebui să ne dea asigurări contrarii – pentru că tot ceea ce se întreprinde se face la întâmplare, fără a se defalca necunoscutul, fără a se şti unde se va poposi mâine. Omenirea s-a cantonat în viziuni parţiale, care se întretaie într-o confuzie fără  margini şi, tocmai în perioada în care se vorbeşte mai mult de unificarea continentelor, îi lipseşte principiul care să susţină un atare efort şi o atare construcţie: conştiinţa iluminată a istoriei.

După cel de-al doilea război mondial, popoarele învingătoare s-au năpustit asupra celor învinse, copleşindu-le de învinuiri. Se căutau responsabilii, s-au găsit, sunt pedepsiţi. Procedeul în sine nu este rău, cu singura rezervă ca acest tribunal al umanităţii ar trebui să-şi extindă competenţa la toate fărădelegile pe care le-au săvârşit popoarele în cursul războiului, fără a se îngriji de naţionalitatea sau culoarea politică a delicvenţilor şi fără a cruţa pe învingători. Altminteri, acest tribunal internaţional apare mai degrabă ca un instrument de răzbunare decât ca o instanţă de expiaţiune, aşezată în slujba justiţiei imanente a istoriei. Mişcările naţionaliste au făcut greşeli, fără îndoială, dar cum pot fi ele scoase din cadrul istoriei şi prezentate într-un dosar aparte ? Ele aparţin unei epoci, unei stări de spirit, unor antecedente. Există vinovăţii care au premers vinovăţiilor naţionaliste, care le-au însoţit tot timpul cât aceste mişcări au avut un cuvânt de spus  în Europa şi care n-au încetat nici după ce puterile Axei s-au prăbuşit. Nu putem vorbi de greşelile naţionalismului, înainte de a ne ocupa şi specifica pe acelea care i-au precedat şi impus apariţia. Naţionalismul nu este altceva decât o reacţie a colectivităţilor naţionale împotriva unor greşeli mai vechi, izvorâte din societatea burghezo-capitalistă. Este îngăduit oare să le judecăm cu indulgenţă, când din îngrămădirea lor continuă, din capitalul negativ ce l-au oferit popoarelor, s-a ridicat piedestalul bolşevismului, a acestei abominaţii a istoriei umane?

Am da dintr-un început o caracterizare nepotrivită a bolşevismului, asimilîndu-l unei greşeli. I-am aduce chiar un omagiu. Greşeala nu există decât în raport cu binele şi cu adevărul şi rezultă întotdeauna dintr-o prea slabă stăruinţă a omului în a descoperi  şi servi aceste valori supreme. Pentru a face o greşeală,  trebuie  să  licărească  mai  întâi în sufletul tău pornirea spre bine. Bolşevismul nu se bucură nici de acest privilegiu. Adevărul e cu desăvârşire izgonit din sfera lui de manifestare, din viziunea cu care conducătorii lui pretind să edifice lumea nouă. Nu numai că nu i se găseşte nici o întrebuinţare în cadrul statului sovietic, dar e urmărit şi condamnat chiar şi atunci când rămâne o stare de conştiinţă a omului şi n-a afectat domeniul acţiunii. Cine încearcă să-i dea cea mai nevinovată intonaţie, să facă uz de cea mai temătoare expresie a lui, riscă să fie categorisit duşman al poporului şi să dispară apoi în lungul şir al celor ce nu mai au nici nume şi nici familie.

Bolşevismul se găseşte în război permanent cu adevărul şi întregul lui sistem, e construit ca să-l prigonească şi să-l extermine. El nu se luptă propriu-zis cu entitatea politico-socială a oamenilor, ci cu adevărul care sălăşluieşte în sufletele lor. De aceea statul bolşevic nu se mulţumeşte să constate din partea supuşilor lui un impecabil conformism cetăţenesc; el vrea să controleze şi să pună stăpânire şi pe forul lor interior. Cetăţenii-model ai statului sovietic sunt indivizi disociaţi de lumea lor lăuntrică, incapabili să mai gândească cu mijloacele lor proprii sau să-şi afirme aspiraţiile lor personale, oameni cu funcţii sufleteşti standardizate şi perfect controlabile din afară.

Triumful bolşevismului să nu ni-l închipuim sub forma unei victorii politice sau militare contra lumii occidentale. El va fi sărbătorit numai în ziua în care monocultura sovietică va izbuti să stingă şi ultimele vestigii de spiritualitate din om. Idealul bolşevismului este expropierea persoanei umane.

Cum a putut lua naştere această monstruoasă organizaţie ? Cum se explică virulenţa ei extremă şi universala ei manifestare ?

Răspunsul nu ar fi concludent dacă am evoca numai lupta cadrelor comuniste din întreaga lume, de peste o sută de ani.  Această tradiţie revoluţionară, începînd de la decembriştii ruşi, nu explică decât o latură a problemei şi nu cea mai importantă: existenţa unei forţe organizate, care captează nemulţumirile populare, care profită de haosul apărut la cotiturile istoriei. Comunismul, ca să devină o calamitate mondială, a trebuit să găsească mai întâi un mediu prielnic de dezvoltare în societatea pe care o ura şi voia să o desfiinţeze. O mână de fanatici, în slujba unor idei nefaste, n-ar fi ajuns niciodată o primejdie pentru securitatea popoarelor de pe glob, fără complicităţi ivite chiar în sânul acestora. La expansiunea comunistă a contribuit toată această lume care astăzi nu ştie încotro să mai fugă şi cum să se mai apere de invazia lui. Vehiculul principal de propagare al comunismului a fost starea de descompunere înaintată a societăţii burghezo-capitaliste. Din viciile, nedreptăţile, laşităţile şi cruzimile societăţii burghezo-capitaliste s-au plăsmuit forţele care complotează astăzi contra aşezămintelor de bază ale omenirii. Ea însăşi a alimentat focul revoluţiei mondiale, dezinteresîndu-se de soarta mulţimilor, abandonîndu-le mizeriei, corupţiei şi ignoranţei. Proletariatul timpurilor noastre este în primul rând un produs al moralei egoiste burgheze, al mentalităţii oamenilor de afaceri. Ei au preferat să rupă solidaritatea naţională, îngropînd rândurile adversarilor cu noi categorii de nemulţumiţi, decât să sacrifice ceva din bunăstarea lor materială, din comoditatea şi viaţa lor de plăceri, ca să ridice nivelul de trai al maselor populare şi să preîntâmpine astfel primejdia unei destrămări generale a popoarelor.

S-ar putea obiecta că tabloul social întocmit mai sus nu e o apariţie  specifică epocii noastre. În toate timpurile, trecerea de la un tip de societate la altul s-a îndeplinit când societatea anterioară a dat semne de oboseală şi ea însăşi s-a predat morţii. Observaţiile noastre ar aparţine mai degrabă unui proces istoric normal, unui fenomen care s-a repetat adeseori până acum. De astă dată a venit rândul societăţii burghezo-capitaliste să dispară şi un alt sistem social se pregăteşte să îi ia locul.

Această explicaţie n-ar contraria pe nimeni, dacă nu s-ar ivi o complicaţie neaşteptată. Între cele două forţe care îşi dispută astăzi supremaţia lumii, una conservatoare şi alta revoluţionară, nu se distinge prea clar ce anume le separă, ce noutate aduce una faţă de cealaltă, care sunt termenii acestei opoziţii radicale. Nu vedem cu ce program reformator îşi motivează comunismul pretenţiile de a răsturna şi înlocui lumea veche. Societatea capitalistă, la vremea ei, şi-a legitimat existenţa prin suflul de întinerire ce l-a adus societăţii feudale, prin recuperarea ei conformă cu necesităţile timpului. Dar ce orizonturi deschide comunismul omenirii ?

Se referă comuniştii, aşa cum propaganda lor afirmă, la reaua întocmire a societăţii burghezo-capitaliste şi se luptă să o înlăture, pentru a face loc unei alte structuri sociale, superior concepute, în care vechile racile să dispară ? Această temă e dezbătută în toate scrierile, revistele şi ziarele de inspiraţie marxistă, e reluată cu mare alai în toate întrunirile lor publice, dar,  în  realizările pe teren ale comunismului, în experienţa ce-a făcut-o în Rusia şi în alte părţi ale lumii cotropite de ei, constatăm cu uimire că nici vorbă nu e de o reformă a vechii societăţi, de un program care să îndrepte greşelile sistemului capitalist; că, dimpotrivă – şi aceasta este singura noutate ce i se poate atribui revoluţiei comuniste – aceste greşeli revin în manifestările ei cu o intensitate sporită şi cu o forţă de a generaliza necunoscută până în acest moment.

Să dăm câteva exemple :

În societatea

burghezo-capitalistă

În bolşevism

1) Ateismul, stare de spirit a unor cercuri restrânse din populație, neagresivă faţă de cei ce-şi păstrează credinţa în      Dumnezeu.

1) Ateismul, religie oficială a statului, intolerantă faţă de alte culte sau credinţe

2) Materialismul, concepţie dominantă a epocii noastre, nu atât de mult sub aspect  doctrinar, cât mai ales ca regulă de conduită a omului modern

2) Materialismul, sistem filozofic ridicat la treapta adevărului absolut.Unica filozofie admisă în şcoli, universităţi şi în oficinele de propagandă și cultură ale statului.

3) Exploatarea omului de către om.

3) Exploatarea până la epuizare a omului de către om.Introducerea sclavajului modern, a omului-robot ca unitate de muncă.

4)Tendinţa de concentrare a capitalului,  de deposedare a  micilor  capitalişti,  în favoarea unui grup restrâns de financiari.

4) Expropierea generală a capitalului mare sau mic. O birocraţie parazitară dispune de avuţia şi munca popoarelor subjugate.

5) Stadiu înaintat de descompunere a persoanei umane.

5) Lichidarea esenţelor personale din om cu ajutorul dresajului colectiv.

6) Libertatea interioară a omului,stingherită tot mai mult de realizările gigantice ale tehnicii.

6) Omul aservit total maşinii. Tehnica, realizarea supremă a aspiraţiilor umane.

7) Primejdie de atomizare a individului, de desprindere a lui din cadrul tradiţional în care a trăit până acum (neam, patrie, istorie, cultură naţională, religie, moravuri).

7) Deznaţionalizarea individului Transplantarea lui într-un mediu străin de toate aşezămintele trecutului și de toate creaţiile unui neam.

În consideraţiile acestea, am lăsat de o parte tot ce apare în istoria bolşevismului numai ca manevră, ca modificări de ordin tactic ale poziţiei sale şi ne-am orientat numai după obiectivele lor finale care, în sine, au rămas invariabile. Imperialismul rusesc, libertatea religioasă din Rusia, panslavismul, ofensiva ortodoxă, naţionalismul de culoare aparţin mijloacelor de acţiune ale bolşevismului şi sunt simple etape până la victorie. Ele nu indică o convertire a comunismului în naţionalism, o evoluţie a lui spre alte ţeluri specifice poporului rusesc. Toa-te concesiile ce s-au făcut, într-o direcţie sau alta, de îndată ce avantajele lor tactice se vor fi consumat, vor fi condamnate cu asprime şi trecute prin focul epuraţiei.

Acest tablou comparativ arată cu destulă limpezime ce raporturi întreţine comunismul cu societatea capitalistă. “Noul” constă în căutarea înfrigurată a aspectelor ei negative. Bolşevismul nu îndreaptă nimic, nu aduce nici o idee generoasă, ci activează la maximum fermenţii descompunerii sociale. El extrage răul din societate şi îl cultivă într-o formă pură, într-un mediu consacrat exclusiv dezvoltării lui, aşa cum se realizează culturile microbiene. Pentru întâia oară în istorie se petrece acest fenomen ciudat, al unei continuităţi de substanţă între două structuri sociale care se combat cu înverşunare. Nu e o continuitate de sens pozitiv, nu se trece făclia spiritului dintr-o mână într-alta, ci, aşa cum am lămurit mai înainte, se preia exclusiv materia moartă pe care a produs-o această societate. Comunismul fuge de valorile reale ale societăţii burghezo-capitaliste, dar e avid să-şi însuşească toate deşeurile ei, rezultat al uzurii, al timpului, al îmbătrânirii. Forţa evoluţionară se revoltă contra forţei conservatoare nu pentru a-i suprima abuzurile, ci pentru că nu a perfecţionat îndeajuns tehnica răului şi nu vrea să se despartă de ultimele mărturii de umanitate şi viaţă liberă.

Spiritul bolşevic este spiritul burghez, epurat de nuanţele intermediare ale răului.  În  vreme ce în societatea  burghezo-capitalistă răul apare mai mult dintr-o lipsă de veghe a spiritului omenesc, dintr-o greşeală, în comunism, el este adoptat ca normă generală de guvernământ, ca principiu constitutiv al statului. E înzestrat cu o ierarhie, un statut, un cod de legi, o poliţie şi o justiţie care să-l apere de “deviaţii”. Cine n-a renunţat definitiv la nostalgia binelui, cine încearcă să dea măcar în intimitatea eului său un alt sens vieţii decât acela prescris în normativul de gândire al regimului, e smuls din rândurile colectivităţii ca o plantă neaducătoare de roade.

La redactarea acestor concluzii am rămas strict legat de realităţi, de ceea ce se întâmplă actualmente în Rusia Sovietică şi în ţările cotropite de armatele ei. La aceleaşi rezultate se ajunge şi pe altă cale: procedînd deductiv, adresîndu-ne direct doctrinei marxiste, adică concepţiei care comandă acestor atitudini politice.

Dialectica marxistă prevede o răfuială generală cu trecutul, în  momentul când burghezia va fi înfrântă de proletariat – ultimul episod al luptelor de clasă în istorie, după care va urma realizarea idealului comunist, societatea fără clase şi fără stat. Nici una din instituţiile tradiţionale, create de munca milenară a popoarelor, nu va fi cruţată de valul distrugerilor. Naţiunea, patria, religia, familia, proprietatea, dreptul, morala, individualitatea, libertatea vor fi deopotrivă măturate de valul proletariatului. Observăm însă un lucru cu totul anormal pentru o doctrină care are pretenţia să întemeieze o lume nouă: pe cât de amănunţit este descrisă misiunea destructivă a proletariatului în “Manifestul Comunist” şi alte scrieri cu acelaşi caracter, pe atât de sumar şi reticent sunt întocmite textele consacrate construcţiei de mâine a societăţii. Tot ce se raportează la cucerirea puterii e magistral prezentat, dar tot ce priveşte întrebuinţarea ei după victorie e lăsat într-o lumină enigmatică. Formulele destinate viitorului par să nu fi fost produsul aceluiaşi spirit ager, aceluiaşi analist precis şi realist al societăţii, căci suntem transportaţi, dintr-o dată, într-o altă lume, de dimensiuni ireale. Se vede clar că ele nu au fost puse acolo ca să reprezinte ceva tangibil, să sugereze o imagine concretă  şi realizabilă a viitorului, ci mai mult ca să disimuleze ceva, să ascundă un gol, o neputinţă a gânditorului, o abdicare a energiilor lui creatoare.

Gândirea marxistă, aplicînd “tabula rasa” trecutului, implicit îşi nimiceşte toate posibilităţile ei creatoare. Din acest moment, ea nu mai poate face un pas înainte. A ajuns la marginea de unde începe imensitatea neagră a abisului. Sinteza revoluţionară, enunţată în procesul dialectic, nu se mai poate produce, căci materialul care trebuia să servească la înjghebarea ei zace sub un morman de dărâmături.  Şi atunci, singurul complement “natural” al concepţiei marxiste este de a disimula propria sa catastrofă, preschimbînd negaţia în virtute, adoptînd răul concentrat – formulă care se degajează şi din paralelismul manifestărilor burghezo-comuniste – ca sistem durabil de conducere a statelor.

Societatea  comunistă rămâne o enigmă numai pentru cine nu vrea să o dezlege. Ea e identică cu Leviatanul sovietic.  Conducătorilor actuali ai Rusiei li se pot aduce multe acuzaţii, în afară de una singură, de a nu fi rămas credincioşi fondatorilor mişcării comuniste.*(Partidele socialiste occidentale nu mai au nimic comun cu marxismul decât o legătură de prestigiu).

Avem vreo preferinţă de arătat, vreo opţiune de făcut între cele două lumi, cunoscînd acum că diferenţele ideologice dintre societatea burghezo-capitalistă (în decadenţă) şi co-munism nu sunt prea mari, că ceea ce una începe, cealaltă de-săvârşeşte? Mai are înţeles să ne alipim unui bloc împotriva celuilalt? Oare rezultatele nu vor fi identice, nu  vor birui  aceleaşi  esenţe  materialiste,  oricum  s-ar dezlega viitorul conflict ?

Dacă nu şovăim să ne alăturăm lumii occidentale, este că în această lume răul n-a luat formele unei instituţii, n-a devenit încă etică de stat.

Popoarele din apusul Europei trăiesc într-un climat al libertăţii. Tehnica lor de guvernământ, democraţia, nu poate împiedica progresele răului şi nici nu se interesează de altminteri de existenţa lui, dar cel puţin nu-i oferă sprijinul direct al statului, aşa cum această simbioză s-a realizat în Rusia Sovietică. Democraţia este un cadru politic neutral, o regulă de joc, care se poate armoniza cu conţinuturi ideologice diverse. În veacul trecut, democraţia a mers mână în mână cu liberalismul economic, cu capitalismul de speţa cea mai avansată, iar în secolul nostru, tendinţele socialiste nu se simt deloc stingherite în tovărăşia ei. Ea nu este responsabilă nici de conţinutul politic ce-l elaborează spiritul popoarelor, nici de natura rezultatelor omologate de arbitrajul său. Ea înregistrează fluctuaţiile opiniei publice, neintrînd în sfera ei de competenţă să le aprecieze sau să le influenţeze.

Democraţia este mai mult o procedură de urmat în afacerile publice decât o concepţie de viaţă, un mod practic de a recunoaşte şi lăsa să se exprime curentele de idei care frământă colectivitatea. Ea joacă în societate o funcţie analogă liberului arbitru în viaţa individului.

Rezultă că materialismul, ateismul şi alte păcate ale societăţii moderne nu sunt produsul sistemului de guvernământ inaugurat de democraţie, şi apariţia lor concomitentă cu biruinţa ideilor democratice este numai întâmplătoare; tot astfel nu i se poate cere ei, chemată să servească cu imparţialitate toate principiile şi toate partidele, să reglementeze defectele sociale sau să întreprindă cruciade împotriva lor. Democraţia nu se opune curentelor de idei sănătoase, dar ea nu poate oferi alt sprijin reformatorilor sociali decât ocrotirea libertăţilor politice. Democraţia împarte şanse egale la toată lumea şi numai de vrednicia popoarelor şi de înţelepciunea conducătorilor lor atârnă cum se va sfârşi lupta între bine şi rău.

Sunt şi alte raţiuni care ne leagă de Occident şi ne îndeamnă să ne alăturăm lui fără rezerve. Faptul care nu se poate uita cu nici un preţ este că Rusia Sovietică se găseşte la antipodul tuturor năzuinţelor naţionale. Ce simpatie ar putea trezi în sufletele noastre acest imens abator al popoarelor în care tot ce reprezintă specificul unui neam şi al unei culturi e menit să dispară într-o masă socială nedefinită ? Ţările din răsăritul Europei pot mărturisi, cu rănile lor adânci, ce înseamnă să trăieşti în afară de comunitatea popoarelor libere.

În comunism, scindarea pe care au introdus-o occidentalii între opiniile politice şi mecanismul lor de exprimare nu se mai observă. Tehnica de guvernare comunistă a devenit un instrument de expansiune al idealului lor. Ea nu înregistrează părerile cetăţenilor ca să le valorifice în cadrul statului, ci ca să descopere şi să nimicească pe acelea care ar putea fi vătămătoare atotputerniciei lui. Statul sovietic nu admite excepţii, nu tolerează erezii, nu recunoaşte nimănui dreptul nonconfor-mismului. Tratamentul vitreg ce-l aplică un stat comunist cetăţenilor lui, drastica lui intervenţie ori de câte ori aceştia încearcă să-şi manifeste puncte de vedere proprii, e o consecinţă lo-gică a principiului pe care e clădit. Statul comunist este o spăr-tură luciferică în frontul umanităţii, o proiecţie plenară a răului în istorie. Puterile demonice şi-au făcut socoteala că omenirea este astăzi atât de înrădăcinată în fundamentele ei spirituale, atât de decăzută şi bolnavă, încât n-ar mai întâmpina nici o primejdie dacă şi-ar arbora veleităţile de stăpânire a lumii în plină lumină. De aceea comunismul, când izbuteşte să ia în posesiune destinul unui popor, se scutură de toate reticenţele tactice, îşi leapădă rând pe rând toate măştile de ocazie şi arată făţiş în numele cui lucrează. Prin actele lui, prin teroarea ce o exercită, prin oroarea ce o are de a se măsura cavalereşte cu celelalte forţe, prin tendinţa de a-şi ascunde mereu natura schimonosită în dosul atotputerniciei statului, prin toată această armătură feroce, caracteristică regimului inaugurat în Rusia, comunismul îşi dezvăluie identitatea lui cu răul. El nu poate suporta privirea binelui, căci contradicţile ce le-ar stârni în sufletul oamenilor ar fi fatale existenţei sale. Puşi în prezenţa unui mijloc de comparaţie, ei n-ar întârzia să-i recunoască adevărata lui înfăţişare. Pentru a se menţine, statul comunist trebuie să ridice teroarea la rangul unui principiu permanent de guvernare.       

Presupunînd că actualul conflict s-ar rezolva în favoarea democraţiilor occidentale – aşa cum toate indiciile exterioare ne îndeamnă să credem în victoria lor – aceasta nu înseamnă că pericolul comunist ar fi definitiv înlăturat şi că, de acum înainte, va urma o perioadă de pace şi prosperitate pentru popoare. Germenii comunismului au preexistat în societatea burghezo-capitalistă. Umanitatea întreagă a suferit o alunecare spre rău, iar comunismul nu reprezintă decât latura extremă a acestui plan înclinat. De aici rezultă că efectele lui vor continua să ameninţe existenţa popoarelor, că răul, dacă nu va fi întâmpinat şi combătut cu mijloace energice, într-o bună zi se va simţi destul de tare să suprime climatul libertăţii în lume, chiar fără ajutor din afară.Această nouă formă socială se va numi, poate, altfel decât comunism, dar nu se va deosebi cu nimic de structura lui.

Lumea  occidentală să nu-şi închipuie că e la adăpost de un atare deznodământ. Marele ei avantaj este că şi-a păstrat  intacte şansele de realizare a binelui, în vreme ce dincolo, în comunism, nici aceste şanse nu mai supravieţuiesc. Numai aceste rezerve neexprimate, aceste disponibilităţi de refacere, mai aţin speranţele popoarelor. Dar o supraestimare a poziţiei ei spirituale, o concepţie arogantă şi nepăsătoare, nutrind iluzia că lucrurile se vor îndrepta de la sine, ar putea fi fatală omenirii.

Odată înlăturată primejdia cotropirii bolşevice, popoarele din apus trebuie să onoreze victoria, devenind mai lucide, mai conştiente de rolul precumpănitor ce-l au în conducerea lumii. Ele trebuie să-şi revizuiască bazele ideologice şubrezite de vreme, să-şi  împrospăteze cadrul politic al democraţiei cu un ideal social, pentru a nu se mai repeta tragica experienţă de astăzi.

II. FENOMENUL NAŢIONALIST

După primul război mondial, lupta dintre comunism şi capitalism s-a îndepărtat de la itinerarul obişnuit, complicîndu-se cu intrarea pe scenă a unui nou pretendent la moştenirea lumii vechi: naţionalismul. Această dată indică numai momentul lui de opintire voinicească, de afirmare îndrăzneaţă şi plină de succese, dar, dacă ne interesează originea mai îndepărtată a naţionalismului, atunci trebuie să începem seria investigaţiilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi chiar de mai înainte.

Am preferat să dăm fenomenului denumirea de “naţionalism” sau “mişcări naţionaliste”, în locul celei obişnuite de “fascism” şi “mişcări fasciste”, pentru că ni s-a părut a fi mai în concordanţă cu sensul exact al lucrurilor. Noţiunea de “fascism” s-a impus atenţiei generale pe baza întâietăţii sale de naştere. Fascismul a izbutit înaintea tuturor celorlalte mişcări de renaştere europeană să cucerească puterea şi să alcătuiască un stat. Emblema lui, ieşită victorioasă din cea dintâi măsurare de forţe cu trecutul, a servit ca semn de recunoaştere a tuturor grupărilor politice care militau pentru aceleaşi idealuri. Dar, comparînd fascismul şi realizările lui cu mişcări de acelaşi gen apărute ulterior, ne dăm seama că e prea îmbibat de particularisme, prea specific unei ţări şi unui popor, ca să poată îmbrăţişa sub acoperământul său marea diversitate a fenomenului. Termenul ales de noi e mult mai acceptabil. El nu face nici o menţiune specială, nu evocă amintirea nici unui regim, încât toate partidele orientate spre dreapta se pot regăsi într-însul, fără nici o dificultate formală naţională.

Ce aduce nou curentul de gândire naţionalist în viaţa politică a Europei, şi în ce raporturi se situează cu forţele care stăpâneau până atunci sfera rivalităţilor internaţionale ?

Adversarii naţionalismului s-au grăbit să-l clasifice între apariţiile-surpriză ale istoriei. Un fenomen cu paternitatea nelămurită, fără rădăcini în trecut, care invadează din necunoscut  şi răstoarnă toate ipotezele viitorului. Ei nu găsesc altă explicaţie mişcărilor naţionaliste decât acel fond de primitivitate al omului, care răbufneşte din când în când la suprafaţă, cu toate mileniile de civilizaţie care ne despart de era cavernelor. În realitate, fenomenul naţionalist n-are nimic obscur. Tezele de mai sus sunt bune cel mult pentru nevoile propagandei, cel mult ca să recunoaştem în ele explozia de duşmănii ce a provocat-o naţionalismul în ambele tabere. Fenomenul naţionalist este un produs normal al istoriei şi originile lui se pot degaja cu precizie.

Naţionalismul s-a plămădit din aceleaşi condiţii sociale, din aceleaşi nelinişti şi dezorientări care au provocat şi erupţia comunismului în istorie. Doctrina şi politica naţionalistă reprezintă o reacţie contra greşelilor societăţii burghezo-capitaliste. Insuficienţele de organizare ale acestei societăţi, nivelul scăzut al manifestărilor ei, a constituit un nou aluat reformator, un nou centru de iniţiativă, paralel cu reformele plănuite de comunism. De pe acelaşi trunchi învechit, s-au desprins doi transformatori ai vieţii sociale, fiecare nădăjduind să rămână singurul moştenitor, când puterile arborelui bătrân se vor mistui. Tendinţele concurentului comunist le cunoaştem. În dialectica lui nu vom întâlni nici o idee pozitivă, nici o fărâmă de bine şi adevăr. Ca emanaţie a răului, ţinta lui principală este să dezrădăcineze omul din ambianţa lui naţională, culturală şi religioasă, pentru a-l face apt să ducă existenţa de termită a cetăţeanului sovietic. Reacţiile naţionalismului sunt cu totul de altă natură. Ele n-au nimic comun cu acea ură mortală pe care o nutreşte comunismul faţă de toate aşezămintele trecutului. Imboldul lui de manifestare este eminamente constructiv. În vreme ce comuniştii  lucrează din răsputeri la dărâmarea lumii vechi, mergînd cu înverşunarea atât de departe încât vor să-i şteargă până  şi amintirea din istorie, naţionaliştii se consideră numai în ceartă de familie cu ea. Ei pornesc de la aceleaşi nereguli de gestiune ale societăţii burghezo-capitaliste, dar nu pentru a le exploata şi generaliza aplicarea, cum fac comuniştii, ci pentru a le face să dispară, cu ajutorul unei noi sinteze sociale.

Comunismul reprezintă realizarea negativă a societăţii burghezo-capitaliste. Naţionalismul tinde la o rezolvare pozitivă a dificultăţilor contemporane. El s-a desprins din societatea burghezo-capitalistă pentru a-i remedia defectele, dîndu-i un nou impuls creator. În acest scop, se întovărăşeşte cu partea sănătoasă a organismului naţional, cu elementele neatinse de stigmatele descompunerii. Străduinţa mişcărilor naţionaliste este de a converti burghezia la o nouă formă socială, în care să figureze aportul ei de permanenţă, dar să dispară abuzurile sale caracteristice.

Societatea de tip capitalist nu mai poate dăinui, chiar dacă ar scăpa de explozia evoluţionară a comunismului, căci e pândită de cealaltă moarte, a aglutinării lente a răului. Individualismul mercantil şi anarhic, care a creat faima acestei societăţi, care a reprezentat factorul ei de progres şi realizare odinioară, acum a devenit principalul ei agent distructiv. Nu se mai poate opera cu această noţiune, căci viaţa însăşi a depăşit-o şi înlăturat-o. Nu-i o simplă întâmplare apariţia concomitentă a “extremismului” de dreapta, cu extremismul de stânga. Forţele sănătoase ale Europei au intervenit în luptă numai atunci când reacţia democraţiilor de tip burghezo-capitalist s-a dovedit mult prea slabă pentru a opune o rezistenţă eficace asaltului bolşevic.

De unde provine acest continuum între naţionalism şi burghezie ? De ce mişcările naţionaliste au altă atitudine faţă de aşezămintele trecutului decât bolşevismul ?

Faptul se explică prin apartenenţa ambelor curente de idei  la acelaşi tip de civilizaţie. Naţionalismul nu putea dori moartea lumii vechi, pentru că el însuşi se recunoştea un produs spiritual al acestei lumii. Naţionalismul face distincţie între păcatele societăţii burghezo-capitaliste, pe care le detestă şi com-bate cu înverşunare, şi între conţinutul ei de permanenţă, care depăşeşte ca interes şi valoare momentul ei istoric.

Societatea burghezo-capitalistă s-a născut dintr-o revoluţie. Dar o revoluţie care păstra intacte coloanele civilizaţiei europene. În acelaşi chip şi după aceeaşi regulă, victoria naţionalismului, dacă ar fi cunoscut un triumf deplin, s-ar fi consumat într-o mai bună înmănunchiere a forţelor sociale şi n-ar fi afectat elementele sale constitutive. Trecerea de la burghezie la naţionalism n-ar fi însemnat înstrăinarea patrimoniului spiritual al Europei, ci numai reconstituirea lui sub o altă înfăţişare. Tranziţia se opera în interiorul aceleiaşi culturi şi aceluiaşi grup social. Cum se produce actul înnoitor, mecanismul care intră în funcţiune, prin schimbări domoale sau prin zguduiri revoluţionare, e o chestiune legată de particularităţile fiecărui popor şi neesenţială pentru fondul problemei. Important de ştiut este că divergenţele dintre naţionalism şi democraţia liberală sunt de natură accidentală, în vreme ce, ceea ce le uneşte se referă la substratul intim al existenţei lor. Reacţia naţionalis-mului este reacţia arhetipului culturii europene contra unor forme ce nu mai conveneau dezvoltării sale. Este un fenomen de creştere şi desăvârşire al aceleiaşi plantaţii spirituale pe care o regăsim şi în Evul Mediu.

Burghezia, în sensul veacului al XIX-lea, nu mai poate supravieţui; dar aceasta nu înseamnă că ea ar fi exclusă din noua ordine socială sau că s-ar găsi într-o opoziţie iremediabilă cu ea. În societatea burghezo-capitalistă, s-au „contopit” o mulţime de tendinţe anterioare. Istoria ei reală nu începe cu secolul al XIX-lea, ci cu două mii de ani în urmă. Burghezia, trecînd în faza naţionalismului, nu face altceva, aşadar, decât să promoveze saltul în viitor al acestui organism milenar. Ea nu e o înfrântă, ci o continuatoare. Înfrântă ar fi, şi definitiv, numai dacă nu s-ar mai transfera nimic din substanţa  ei  istorică  generaţiilor de mâine, şi acest dezastru s-ar produce numai dacă s-ar lăsa absorbită în mlaştina comunismului. Biruinţa comunis-mului nu ar însemna numai o simplă deplasare a accentului politic de la o clasă socială la alta, aşa cum vor să ne prezinte lucrurile doctrinarii lui, ci substituirea unui tip de civilizaţie altui tip de civilizaţie. Comunismul este străin Europei, străin culturii continentului nostru, străin succesiunii de evenimente care a determinat şi existenþa burgheziei.

Conflictul dintre cele două stări, una a trecutului şi cealaltă – a viitorului, trebuia să se rezolve după normele valabile odinioară pentru desfiinţarea societăţii feudale: o dispariţie care se continuă într-o renaştere. De ce n-a reuşit această experi-enţă? De ce burghezia a arătat atâta neînţelegere şi duşmănie naţionalismului şi a preferat alianţa cu bolşevismul, cu care nu are nici o afinitate creatoare, e o chestiune din cele mai stranii din istoria omenirii. În paginile care urmează, ne vom strădui să lămurim greşelile ce le-au săvârşit mişcările naţionaliste în raporturile lor cu puterile democratice, să stabilim partea lor de răspundere în dezastrul Europei, atât cât poate să facă treaba asta un contemporan, care mai are şi dezavantajul de a se fi găsit pe una din baricade.

Procesul vinovăţiilor naţionaliste nu poate fi dezbătut atâta vreme cât nu stăpânim viziunea plenară a fenomenului, pentru că greşelile lui de comportament istoric nu pot fi stabilite în funcţie de concepţia ce şi-o fac democraţiile sau comunismul despre naţionalism, ci numai confruntîndu-l cu ceea ce ar fi trebuit să fie şi nu a fost, cu vocaţia lui reală. Pentru a exa-mina chestiunea responsabilităţilor, trebuie să procedăm mai întâi la o “restitutio in integrum” a fenomenului naţionalist, la o reconstituire a lui sub aspectul său iniţial. Această operaţie, de delimitare a fenomenului, e necesar să o întreprindem îna-inte de a ne avânta în hăţişul evenimentelor istorice, pentru că între impulsul de bază, din care au luat naştere mişcările naţionaliste, şi localizările lui în sânul diverselor naţiuni, deosebirile sunt uneori destul de mari.

Ceea ce am scris până acum asupra fenomenului naţionalist nu îndestulează această nevoie. Căci ne-am ocupat de justificările lui istorice şi de contactele ce le-a întreţinut cu democraţia şi comunismul, dar n-am dezvăluit aproape nimic din semnalmentele identităţii sale. Cea mai bună cale pentru a surprinde particularităţile naţionalismului este să ne adresăm “naţionalului”, termenul imediat din care el derivă. Acolo se află înscrisă întreaga lui geneză şi semnificaţie. “Naţionalul” şi “naţionalismul” reprezintă două stadii de realizare ale unei naţiuni, doi timpi diferiţi de trăire a ei, de percepere a Cosmosului, unul precumpănitor extern, altul precumpănitor intern, unul îndreptat mai mult spre lumea din afară, spre epos, altul mai mult spre lumea ei lăuntrică, spre ethos. “Naţionalul” reflectă mişcările de unificare politică a popoarelor europene, de grupare a lor în state independente. Aceste frământări, sporadice mai înainte, au luat un caracter de generalitate în urma Revoluţiei Franceze şi s-au terminat, pentru cea mai mare parte a popoarelor europene, la începutul secolului al XX-lea. “Naţionalismul” presupune această etapă încheiată. El îşi face apariţia numai după ce popoarele şi-au delimitat frontierele lor etnice şi fiecare din ele a ajuns să formeze o unitate de sine stătătoare. Cu “naţionalismul” începe perioada de interiorizare a neamurilor, de structurare a lor în adâncime. “Naţionalul” exprimă faza de circumscriere geografică a naţiunilor, de fixare a suveranităţii lor pe o bucată de pământ. Sensul lui de manifestare este extensiv. Posibilităţile lui de dezvoltare se întind pe orizontală. ”Naţionalismul” transfigurează “naţionalul”, îi descoperă virtualităţile creatoare şi îi întoarce axa de trăire pe verticală. ”Naţionalul” reprezintă mobilizarea teritorială a unui popor, “naţionalismul” pleacă de la aceasta achiziţie, pentru a întreprinde mobilizarea lui spirituală.

E o diferenţă de perspectivă, de ierarhie a valorilor. Naţiunea se “naţionalizează” când începe explorarea spaţiului său spiritual, când se întoarce de la cadrul vieţii materiale spre pei-sajul său sufletesc. În “naţional”, istoria se dilată peste nece-sităţile naturale ale popoarelor şi crează suprastructuri inutile, care le împovărează destinul şi le consumă cea mai mare parte a energiei lor creatoare. În perioada “naţionalistă”, preocuparea principală a naţiunilor se îndreaptă spre cultură, spre contemplarea lumii lor lăuntrice, iar istoria serveşte numai ca baraj de protecţie al activităţii culturale. Activitatea politică nu încetează, popoarele continuă să se intereseze de stat, de mersul afacerilor publice, dar ele, descoperind splendorile vieţii imanente, câştigă un fel de imunitate contra campaniilor agresive. Zelul care se depune în această direcţie este limitat la necesitatea de a-şi apăra libertatea de expresie a geniului lor. Naţionalismul este străin imperialismului şi şovinismului, forme de manifestare ale “naţionalului”, care şi-a depăşit limitele lui naturale. În istoria popoarelor europene, faza “naţională” a fost contaminată şi compromisă de expansionismul societăţii burghezo-capitaliste, apărută concomintent.

Diferenţa dintre cele două ipostaze ale naţiunii este ca între un bloc inform de marmură şi acelaşi bloc, după ce a trecut prin mâinile pricepute  ale artistului. Nici naţiunile nu vin pe lume cu personalitatea închegată. Ea se conturează numai în decurs de veacuri, prin mijlocirea unui efort continuu de auto-determinare.

Un popor ce a ajuns la apogeul “naţionalului”, la rotunjirea tuturor pretenţiilor lui teritoriale, e ameninţat de cea mai zguduitoare criză din istoria sa, de criza lipsei de idealuri. Năzuinţele care i-au biciuit până atunci energia sunt perimate şi nici o viziune nouă nu-i lărgeşte orizontul. În acest moment de lâncezeală spirituală, când popoarele se sufocă sub greutatea trecutului, intervine puterea creatoare a naţionalismului. El îndreaptă energiile popoarelor spre scopuri superioare, dînd un nou impuls istoriei lor.

În forul dezbaterilor internaţionale, naţionalismul aduce o notă de mai mare înţelegere între popoare. Epoca istoriei “naţionale” e predominată de neîncredere reciprocă, de nemulţumiri şi conflicte, pentru că fiecare popor e mânat împotriva celuilalt de setea cuceririlor teritoriale. În perioada “naţionalistă”, popoarele prind gust de interiorul lor, se simt atrase mai mult de îndrăznelile spiritului şi, în aceeaşi măsură, slăbesc vechile duşmănii. Apropierea dintre ele nu mai e rezultatul unor sforţări penibile şi adeseori infructuoase, ci o urmare firească a concepţiei lor de viaţă. Un popor care a păşit pe calea cunoaşterii de sine nu poate simţi decât un respect nemărginit pentru fiinţa altor popoare. Cum îi demonstrează propria ei experienţă – fiecare naţiune reprezintă un fapt unic, un univers apar-te, un dispozitiv creator netransmisibil. Distrugerea sau oprimarea unei naţiuni echivalează cu un atentat la integritatea întregii omeniri. Numai de pe această poziţie iluminată, o colectivitate poate deveni un sol al păcii şi al fraternităţii în mijlocul celorlalte popoare.

Îmblânzirea moravurilor unei naţiuni nu se poate îndeplini numai cu ajutorul resurselor ei proprii. Oricât zel ar dovedi popoarele în supravegherea destinului lor, dacă nu caută sprijinul unor puteri mai înalte, nu vor fi niciodată în stare să se smulgă din vârtejul instinctelor de pradă. Dominanta naţionalismului nu are nimic comun cu veneraţia oarbă a naţiunii. Naţionalismul e mult mai umil în atitudini şi aprecieri. El tinde la o disciplinare a naţiunilor, sub scutul realităţilor transcedentale. Spiritualitatea naţionalistă este inseparabilă de misterele ultime ale existenţei noastre, aşa cum ele au fost revelate lumii de Christos.

Nu  există mişcare naţionalistă care să nu fi fost tributară adevărurilor religioase. Să ne aducem aminte câteva fapte. Acordurile de la Lateran, care au pus capăt conflictului dintre Vatican şi statul italian, au fost opera unei mişcări naţionaliste; falangismul spaniol s-a ridicat pe fundamentele catolicismului, iar din partea Mişcării Legionare au plecat cei mai aleşi reprezentanţi ai săi în Spania, ca să lupte pentru apărarea crucii. Chiar naţional-socialismul, a cărui evoluţie specifică de mai târziu tindea spre un panteism nebulos, nu s-a sfiit să vorbească la începuturile lui de creştinism, adoptîndu-l între punctele sale programatice. În genere, toate mişcările naţionaliste, mai mult sau mai puţin conştiente de săvârşirea faptului, au împrumutat ceva din mistica şi accentele revoluţionare ale creştinismului.

III. GREŞELILE  NAŢIONALISMULUI

După ce am examinat conţinutul şi trăsăturile caracteristice ale conceptului de naţionalism, să revenim la realitatea socială, pentru a-i găsi justa interpretare a cursului său istoric.

Eroarea  capitală a mişcărilor naţionaliste este că au păşit la acţiune fără să se lămurească îndeajuns asupra propriilor lor fundamente.

Ce reprezintă noul fenomen şi care este misiunea lui istorică? Identitatea lui n-a fost niciodată revelată publicului, cu toată solicitudinea şi cu toată grija de esenţial, aşa cum Revo-luţia Franceză şi-a găsit precursori de geniu în Locke, Montesquieu şi Rousseau, care au încadrat năzuinţele difuze ale epocii lor într-un sistem precis de gândire. Mişcările naţionaliste n-au avut de luptat numai cu lumea care le duşmănea, ci şi cu propriile lor lipsuri de orientare. Conducătorii lor au suferit atâtea înfrângeri răsunătoare pentru că nu şi-au definit cu claritate obiectivele. Ei au voit să cuprindă într-un cadru îngust şi rigid realităţi mult mai vaste şi mai complexe. Programele lor politice, în loc să fie expresia unei cugetări autonome, au devenit un amestec indigest de idei originale şi idei împrumutate. În lipsa unor directive majore, care nu puteau emana decât dintr-o profundă necunoaştere a noului spirit european, conducătorii naţionalişti au oscilat între tendinţe diverse, până ce iniţiativa a trecut definitiv de partea adversarului.

Din  această confuzie a noţiunilor de bază a rezultat în bună parte înfrângerea suferită de naţionalişti. Coaliţia nefirească între democraţie şi bolşevism se datorează, în primul rând, lipsei de fidelitate a naţionaliştilor faţă de propria lor ideologie. Dacă ne interesăm de răspunderi, natural că ele nu cad în egală măsură asupra tuturor mişcărilor naţionaliste. Ele revin, în primul rând, acelora care au avut mai mari posibilităţi de afirmare, care au fost mai indicate să vorbească Europei, prin numărul şi forţa lor politică şi militară. Am numit fascismul şi naţional-socialismul. Chiar înăuntrul acestui cerc restrâns, e necesară o nouă linie de demarcare. Începând din 1936, naţional-socialismul întrece fascismul în putere combativă şi ascendent politic, încât şi centrul răspunderilor trebuie să sufere aceeaşi deplasare, din sudul, în nordul Axei Roma-Berlin.

Naţional-socialismul şi fascismul s-au declarat, din cel dintâi ceas al apariţiei lor, adversari ai bolşevismului şi leit-motivul întregii lor propagande a fost semnalarea pericolului din răsărit al popoarelor europene. Conştiente de apartenenţa la civilizaţia apuseană, ele au făcut apel la forţele întregii lumi, ca să se regrupeze într-un front unic contra primejdiei comune. Această atitudine nu putea trezi decât aprobare şi simpatie în cercurile conducătoare ale statelor occidentale; în orice caz, presupunînd că anumite tensiuni erau de neînlăturat, acestea, singure, niciodată n-ar fi putut provoca cel de-al doilea război mondial, fără intervenţia altor cauze. Dificultăţile propriu-zise au început numai după ce Italia şi Germania au părăsit terenul de luptă antibolşevic. În preocupările lor de politică externă, au câştigat întâietate dorurile de revanşă şi cuceririle teritoria-le. Cine urmăreşte cu atenţie politica externă a Angliei din această perioadă, nu poate să nu remarce concesiile considerabile făcute Germaniei, cu scopul de a o păstra ca piesă esenţială a faimosului echilibru european. Naţional-socialiştii însă, după ce au beneficiat larg de această atitudine, au uitat contribuţia Angliei la făurirea succeselor lor. În loc să priceapă preţul concesiilor făcute, – de a ridica un bastion anticomunist în Europa – Hitler şi-a pierdut cumpătul şi a alunecat pe panta politicii de forţă, depăşind planurile şi prevederile britanice. Prin acţiunile lui temerare, a furnizat argumente şi credit instigatorilor la război contra Germaniei, slăbind influenţa partidei care mai credea în posibilitatea unei înţelegeri cu statele naţionaliste.

De acelaşi climat propice s-a bucurat şi Mussolini, în lunga lui guvernare. Fără consimţământul Angliei, e puţin probabil că s-ar fi putut menţine la putere singur, în mijlocul unei lumi de vrăjmaşi. Primejdia bolşevică impunea democraţiilor să tolereze noile experienţe atâta vreme cât obiectivele lor majore nu depăşeau cadrul intereselor generale ale Europei.

Neîncrederea  crescândă, pe care aceleaşi puteri au arătat-o mai târziu statelor naţionaliste, este rezultatul unei schimbări de direcţie în politica externă a celor două  ţări.  Ele s-au lăsat atrase de mirajul naţionalismului agresiv, un naţionalism fals conceput, expansionist şi imperialist, care n-avea nimic comun cu imaginea lui autentică. Armatele acestor puteri nu mai stăteau la dispoziţia unui eventual front antisovietic, aşa cum era menirea lor principală, ci ameninţau, deopotrivă, conlocuirea paşnică a tuturor popoarelor europene. Conducătorii acestor state n-au intuit distanţele enorme ce separă “naţionalul” de „naţionalism”. Ei adoptaseră în politica externă o poziţie ideologică perimată, un “naţional” corupt de lumea burghezo-capitalistă, care, în plin expansionism economic, privea toate popoarele ca pe o pradă posibilă în orice moment.

Din punct de vedere strategic, această angajare a războiului pe sensuri divergente crease o situaţie imposibil de susţinut, o inutilă şi alarmantă împrăştiere a forţelor disponibile. O cruciadă împotriva bolşevismului – sub această formă ţinea Hitler să prezinte lumii campania din Rusia – presupunea neutralizarea prealabilă a duşmăniilor inter-europene şi participarea însufleţită a majorităţii popoarelor de pe continent. Dar de unde să ţâşnească entuziasmul necesar pentru ducerea acestei întreprinderi uriaşe, din ce resorturi interioare să se închege formidabila coaliţie care să sfărâme cuibul conspirativ de la Moscova, când însuşi iniţiatorul şi conducătorul ei suprem călca în picioare viaţa şi libertatea altor popoare? Popoarele europene s-au îndepărtat de ideea unui front unic contra bolşevismului, cu excepţia ţărilor vecine Rusiei, pentru că Hitler însuşi, dăduse cel dintâi semnalul defecţiunii.

Rezultatul acestei absurde împerechieri de scopuri a fost că, pe ambele teatre de operaţiuni, campania s-a sfârşit cu acelaşi dezastru. Nu s-a creat nici o Germanie Mare, nici o Italie stăpână pe cheile Mediteranei, iar bolşevismul a devenit mult mai tare şi mai primejdios de cum se găsea în ajunul războiului.

Pentru respectul adevărului, trebuie să diferenţiem atitudinea Italiei de a Germaniei. Mussolini a nutrit aceleaşi visuri de grandoare imperială, dar era prea realist ca să nu-şi dea seama că ele nu pot fi îndeplinite într-o viaţă de om. Alura lui caesariană era determinată de dorinţa de a scoate poporul italian de la periferia istoriei, de a-i da un sens activ de trăire, şi această biciuire a energiei naţionale nu o vedea posibilă decât reamintindu-i drumul de glorie pe care l-au străbătut odinioară legiunile romane. Mussolini a pus numai bazele unei viziuni imperialiste, rămânînd ca realizarea etapelor ei să se întindă pe secole şi generaţii. Pentru perioada lui de guvernare, nu avea altă ambiţie decât să asigure Italiei un loc de frunte în concertul popoarelor europene şi să-i deschidă în Africa posibilităţi de colonizare. Cu campania din Abisinia, putem considera expansiunea fascistă încheiată. Pretenţiile ce le-a ridicat după 1938 au altă origine. Ele sunt rezultatul fascinaţiei ce-au exercitat-o asupra lui victoriile germane. Un puternic sentiment de gelozie, unit cu îngrijorarea de-a nu rămâne Germania prea tare la sfârşitul războiului, l-a determinat să ceară şi pentru sine o parte din prada de război a naţional-socialismului.

Hitler avea o cu totul altă concepţie. El se considera predestinat să rezolve, odată pentru totdeauna, setea de spaţiu a poporului german. Germania trebuia să se dilate până la extremităţile continentului nostru şi din inima Europei să comande întregii lumi. Spre deosebire de Mussolini, care a lansat formula imperialistă numai ca factor propulsiv al istoriei italiene, Reichul imaginat de Führer trebuia să-şi capete conturul definitiv chiar în cursul vieţii sale. În judecata lui Hitler, nevoile de viaţă ale celorlalte popoare ocupau un loc secundar şi interesau numai în măsura în care puteau servi sau stânjeni planurile sale de dominaţie mondială. El nu se mulţumea cu o influenţă preponderentă a Germaniei în cadrul comunităţii europene ce s-ar forma, cu un “Führung” al ei, ceea ce,  până la un punct, nu constituia nimic anormal, căci n-a existat epocă în istorie în care să nu predomine iniţiativa unei mari puteri, ci râvnea de-a dreptul  la “Herrshaft”, la o supunere totală a celorlalte popoare, sub sceptrul dominaţiei germane, la o dispariţie politică a lor.

Momentul în care Hitler a ocupat Cehoslovacia, după ce îşi luase obligaţii solemne să respecte frontierele rămase în vigoare după acordul de la München, a însemnat şi deposedarea naţional-socialismului de mitul marilor revelaţii istorice. Până la această dată, acţiunile de politică externă ale Germaniei nu puteau trezi bănuieli în lumea naţionalistă, fiind justificate cu nevoia de unitate naţională a poporului german. Cu prilejul Anschluss-ului, Corneliu Codreanu a trimis o telegramă de omagiu lui Hitler, salutînd triumful adevărului în Austria Germană. El n-a mai apucat să trăiască umilitoarea zi a pactu-lui de neagresiune cu Sovietele şi să vadă cum “armatele crucii  şi ale creştinătăţii” – în termenii aceştia obişnuia el să vorbească de Axa Roma-Berlin – întind mâna armatelor întunericului, pentru a se năpusti împreună asupra micilor popoare din răsărit. Când Corneliu Codreanu s-a declarat pentru Axă, pe care o credea în serviciul cauzei europene  şi creştine, el a proiectat în această adeziune toată ardoarea idealismului său şi toată puritatea simţămintelor sale. El judeca manifestările naţionaliste de peste hotare, după forma ingenuă a fenomenului şi nu putea nici măcar să conceapă ca protagoniştii Europei Noi să se poată îndepărta vreodată de la adevărurile fundamentale ale revoluţiei lor.

Aceeaşi intransigenţă a arătat-o Hitler şi în domeniul ideologic. Din acest punct de vedere, deosebirea dintre el şi Mussolini este şi mai izbitoare. Ducele fascismului nu urmărea altceva decât o preemţiune spirituală a doctrinei sale, o recunoaştere, din partea celorlalte mişcări, a căii pe care a deschis-o el în istorie. Este meritul său de a fi surprins de timpuriu ne-liniştea popoarelor europene şi de a-i fi găsit o formulă de ex-primare. El s-a gândit şi la necesitatea unui contact sistematic între toate mişcările naţionaliste. În acest scop, a patronat înfi-inţarea “Comitetelor de Acţiune pentru Universalitatea Romei”, care şi-au început activitatea sub cele mai promiţătoare auspicii. Ideea de baza a acestor  Comitete, cu toate că denumirea lor, puţin teatrală, ne-ar sugera alte interpretări, era să găsească legăturile intime între mişcările naţionaliste, să desprindă componenta generală a fenomenului, pornind de la particularităţile de manifestare ale fiecăreia. Nu venea fascismul să-şi impună principiile sale unor delegaţi docili, ci dezbaterile se desfăşurau între parteneri egali, într-o atmosferă de libertate. Protocolul final al lucrărilor reprezenta sinteza opiniilor majorităţii. Aceasta permitea delegaţilor să se cunoască, să-şi confrunte experienţele, să-şi coordoneze doctrina şi mijloacele de acţiune. În decembrie 1934, a participat şi Ion Moţa, ca delegat al Mişcării Legionare, la o reuniune anuală a  “Comitetelor de Acţiune”, care s-a  ţinut la Montreux, şi s-a sfârşit cu rezultate apreciabile. Naţional-socialiştii germani neparticipînd la această întrunire, Ion Moţa, profund impresionat de absenţa lor şi dornic ca frontul naţionalist să se prezinte unitar, a insistat în plenul Congresului ca să se depună toate eforturile pentru a se obţine conlucrarea lor la viitoarea reuniune.

Din nefericire, acest gen de reuniuni n-a mai continuat. Una dintre cele mai rodnice iniţiative ale Ducelui, care, dezvoltîndu-se, ar fi putut exercita o influenţă binefăcătoare asu-pra tuturor mişcărilor naţionaliste, a fost sacrificată pentru in-terese de politică externă. Conducătorii naţional-socialişti nu vedeau cu ochi buni contactele directe între mişcările naţionaliste, iar Mussolini, ca să nu indispună pe noii săi aliaţi, s-a dezinteresat de soarta Comitetelor, spre marea uimire a celor ce le-au urmărit şi apreciat activitatea.

Părăsirea acestei idei n-a  însemnat numai o gravă inadvertenţă politică, ci şi un moment esenţial în destinul acestor mişcări, o eroare ireparabilă, un fapt dintr-acelea care schimbă total perspectivele. Odată cu suprimarea activităţii Comitetelor, s-a întrerupt – evoluţia ascendentă a mişcărilor naţionaliste, s-a împiedicat procesul de efervescenţă spirituală în jurul noii idei, atât de necesar ca să străbată în lume nealterată şi cu elanul neretezat.

Naţional-socialismul s-a ţinut în rezervă faţă de experienţa romană, pentru că şi-a elaborat o doctrină prea egoistă, prea sărăcită de universalitate, ca să se poată armoniza cu celelalte mişcări. Naţional-socialismului îi lipsea acel transport de generozitate care poate să deschidă unei idei politice drum larg în inima popoarelor. Doctrina hitleristă înseamnă triumful desăvârşit al “naţionalului” contra “naţionalismului”, interesul german ridicat la capacitatea lui maximă şi travestit în haina mitului. Chiar şi ideea rasistă n-a fost cultivată pentru valoa-rea ei intrinsecă, ci a fost destinată să servească planurilor de dominaţie mondială ale Reichului. Wilhelm al II-lea a fost detestat de Hitler şi arătat poporului german ca un exemplu de cum nu trebuie să fie un conducător, dar el n-a făcut altceva în realitate decât să-l reproducă în proporţii mai mari.

Hitler a apărut într-un ev “naţionalist”, dar a rămas străin de ambianţa lui. I-a împrumutat cadrul, dar i-a falsificat esenţele. El a privit mai mult în trecut şi fără să mai discearnă ce-i eroare şi ce-i adevăr în istoria germană, ce se armonizează din masa evenimentelor ei cu noul spirit european. Faptul n-ar fi prezentat prea mare însemnătate, dacă Hitler ar fi condus o  ţară mică şi cu posibilităţi reduse de acţiune. El nu s-ar fi făcut cunoscut în acest caz decât prin şovinismul său. Din nefericire însă, acel care dispunea de cea mai mare forţă politică şi militară dintre şefii de state şi mişcări naţionaliste a fost cel mai puţin înzestrat cu vizunea integrală a fenomenului. Erorile lui nu s-au localizat asupra unei ţări sau popor oarecare, ci au devastat faţa întregului nostru continent. Mai cumplite decât ruinele materiale sunt ruinele sufleteşti ce le-a lăsat în urmă. Mai penibilă şi mai greu de suportat decât înfrângerea politică a Europei – căci, cu excepţia Rusiei Sovietice, nici un stat n-a ieşit victorios din cel de-al doilea război mondial – este înfrângerea ce-a suferit-o spiritul ei în căutarea unei noi sinteze istorice.

Dintre toate ideologiile naţionaliste, naţional-socialismul este cel mai puţin accesibil altor popoare. Dar, cu toate că el singur s-a îndepărtat de la ideea unei colaborări europene, nu mai puţin a pretins ca după imaginea lui să se modeleze destinul celorlalte mişcări. Cum se putea ajunge la acest rezultat ? De pe poziţia egocentrică pe care s-a fixat, naţional-socialismul nu putea aspira să fie purtat în lume cu spontaneitatea şi elanul marilor concepţii de viaţă. O viziune care refuza să îmbrăţişeze viaţa celorlalte popoare, care se declara impermeabilă intereselor lor, cu greu putea fi acceptată ca efigie spirituală a Noii Europe. Şi atunci nu rămânea deschisă decât cealaltă cale, a ideii mesianice, a poporului ales de Providenţă să îndeplinească cele mai înalte idealuri ale omenirii. Siguri pe succesele lor militare, germanii au încercat să se proclame unicii mandatari ai destinului european şi să impună celorlalte mişcări o ţinută rezervată şi ascultătoare.

Conducătorii celui de-al Treilea Reich nu vedeau în mişcările naţionaliste decât tovarăşi incomozi de drum, de care s-ar fi lipsit bucuros, dacă necesităţile tactice nu i-ar fi reţinut o bucată de vreme. Acest gând era atât de clar conturat în sufletul lor, încât nici n-au căutat măcar să-l ţină ascuns până în ziua victoriei finale. Chiar înainte de a se desluşi sorţii războiului, au început preparativele pentru aservirea mişcărilor naţionaliste. Nu cunoaştem amănuntele acestui plan, nu s-au dezvăluit niciodată, dar existenţa lui poate fi dovedită printr-o mul-ţime de acţiuni întreprinse de responsabilii celui de-al Treilea Reich :

1. Politica  externă a celui de-al Treilea Reich nu s-a interesat niciodată de soarta mişcărilor naţionaliste. Ne gândim la o anumită manieră de a privi şi organiza lupta comună.

Naţional-socialiştii şi-au urmărit ţelurile lor fără să se întrebe vreodată dacă sub loviturile ce le împărţeau în dreapta  şi în stânga nu cade fulgerată şi o mişcare naţionalistă şi dacă nu compromiteau însăşi ideea de solidaritate europeană. Cum mai putea o mişcare naţionalistă din Polonia, din Cehoslovacia, din Iugoslavia, din România să-şi menţină  priza internă, când forţa spre care polarizau năzuinţele de înnoire ale Europei se arăta preocupată exclusiv de cuceriri teritoriale şi n-avea nici un respect pentru drepturile altor popoare ?

Diplomaţia naţional-socialistă – când i se cereau explicaţii asupra ciudatei prietenii arătate mişcărilor naţionaliste – se apăra invocînd necesităţi de ordin tactic. Până la urmă, lipsa de bunăvoinţă a guvernului german a fost prea evidentă, prea s-a abuzat de această formulă stereotipă, ca să mai poată convinge pe cineva. Teama de a nu contracta obligaţii prea mari pentru ziua victoriei i-a îndemnat pe Germani să aplice acest tratament vitreg mişcărilor naţionaliste. Mişcările naţionaliste din diferitele ţări europene au fost ţinute în carantină, până ce nu s-a mai putut face altfel, până ce toate combinaþiile politice intermediare s-au prăbuşit şi n-au mai rămas decât naţionaliştii dispuşi să-şi asume răspunderea guvernării. Exemplul Ungariei, exemplul României, exemplul armatei lui Vlassov şi al unităţilor ucrainene, cărora, numai după ce Germania a ajuns în pragul catastrofei, li s-au îngăduit să iasă la lumină.

2. Naţional-socialismul n-a favorizat crearea unui spirit comunitar între toate mişcările naţionaliste. Nu numai că n-a înlesnit sub nici o formă raporturile internaţionaliste, dar s-a ară-tat bănuitor şi acolo unde prieteniile s-au legat în mod natural. Mişcările naţionaliste aşteptau un cuvânt de ordine, un semn de undeva. Singurul în stare să răspundă acestei chemări şi să impună şi conducătorilor naţional-socialişti o atitudine mai înţeleaptă era Mussolini. Dar el a lăsat să se stingă această iniţiativă salutară.

3. Paralel cu ritmul cuceriritor teritoriale, s-a manifestat şi tendinţa de acaparare ideologică a  ţărilor ocupate sau supuse influenţei germane. Ţelul îndepărtat al politicii germane era să

înlocuiască pretutindeni mişcările naţionaliste locale cu dubluri naţional-socialiste.

Mişcările naţionaliste prea independente, refractare aservirii lor unei puteri străine, au fost împiedicate să se dezvolte conform dispoziţiilor lor interioare. Se aştepta să treacă printr-un moment dificil, pentru a li se înlănţui libertatea.

Ioan Tuka, fostul preşedinte de consiliu al Slovaciei şi urmaşul abatelui Hlinka la conducerea “gărzilor naţionale slova-ce”, mi-a mărturisit cu amărăciune cu ce lipsă de consideraţie a fost tratat de către diplomaţia germană noul stat slovac, creat în Martie 1939, în urma dezmembrării Cehoslovaciei. Mişcarea lor naţionalistă, care a dus lupta de eliberare a poporului slovac vreme de decenii, a fost împiedicată să ia în mână destinele poporului slovac şi silită să participe la o guvernare hibridă. Persoana care a retezat elanul mişcării naţionale slovace a fost baronul Manfred von Killinger, acelaşi personaj care, mai târziu, a primit de la Ribbentrop o misiune analogă pentru Bucureşti. Lovitura de stat a generalului Antonescu, din ianuarie 1941, organizată împotriva Mişcării Legionare şi executată cu ajutorul forţelor germane ce staţionau în acel moment pe teritoriul ţării noastre, a coincis cu intrarea în România a noului plenipotenţiar german.

Tolerînd ca naţional-socialismul să fie înlocuit de falsele imagini ale trecutului, Hitler a deposedat poporul german de un mare moment istoric. Naţional-socialismul, luat ca esenţă, ca fenomen în sine, n-a fost creaţia lui Hitler, ci o stare de spirit a întregului popor german, care intrase şi  el,  ca  toate celelalte popoare europene, în sfera de atracţie a naţionalismului. Poporul german, prin naţional-socialism, participa la o mişcare cu caracter de universalitate şi titlul lui de glorie ar fi fost ca energiile germane să contribuie la realizarea acestei noi epoci din istoria lumii.

Hitler a preferat să fie un răzbunător al nedreptăţilor făcute poporului german la Versailles, decât un făuritor al naţionalismului european. El a scos poporul german de pe axa universalităţii şi, însuşindu-şi concepţia imperialistă wilhelmiană, i-a imprimat istoriei sale un recul de o sută de ani. Aceasta nu înseamnă că problemele teritoriale trebuia să fie eliminate din politica sa externă, ci numai că rezolvarea lor trebuia să intervină fără a pune în primejdie concepţia de ansamblu a naţionalismului.

În ultimul an de stăpânire al lui Hitler, s-a manifestat tendinţa, printre personalităţile cele mai de vază în partid, să i se dea naţional-socialismului o interpretare mai umană, mai lipsită de duritate şi excese ideologice, un fel de reîntoarcere la izvoare, la starea iniţială din care s-a născut. Promotorul acestei noi concepţii, prof. dr. Six, şeful secţei culturale din Ministerul de Externe german, a organizat, la începutul lunii ianuarie l945, la Weimar, un congres al tuturor naţionaliştilor refugiaţi în Germania, cu scopul de a stabili între ei o bază comună de înţelegere. Vechea idee a lui Mussolini renăştea pe pământul Germaniei, după o întrerupere de un deceniu şi într-un stadiu când nu mai putea avea nici o influenţă asupra destinelor europene. Începînd cu prof. Six, delegatul oficial al Germaniei, toţi oratorii au respins imperialismul şi şovinismul, declarîndu-le incompatibile cu fiinţa adevăratului naţionalism.

Congresul de la Weimar, ţinut sub auspiciile gândirii universaliste ale lui Goethe, reprezenta, cu toate că era iminentă catastrofa, un moment crucial în existenţa mişcărilor naţionaliste şi un nou punct de plecare pentru viitorul lor. În amurgul celui de-al Treilea Reich, s-a regăsit calea naţionalismului adevărat, după o lungă perioadă de rătăcire.

O altă greşeală a naţionalismului european este de a se fi lăsat ademenit de formula partidului unic. Contrar tuturor aparenţelor şi teoriilor ce i-au consacrat existenţa, partidul unic nu ţine de esenţa naţionalismului. Numai generalizarea acestei greşeli, de la marile spre micile mişcări, a creat impresia unei identităţi de substanţă între această tehnică de guvernământ – produs al epocii noastre – şi naţionalism.

Totalitarismul a fost introdus pentru întâia oară în istorie de bolşevici. Ei sunt creatorii partidului unic. Doctrina lor e atât de lipsită de conţinut uman încât nu se poate realiza în cadrul unui stat decât confiscîndu-se puterea, în beneficiul unui singur partid şi exercitîndu-se apoi o teroare continuă. O minoritate fără scrupule profită de un moment de mare suferinţă naţională şi smulge pentru sine puterea statului. Odată în posesiunea ei, suprimă suveranitatea poporului şi ucide sau aruncă în temniţe pe toţi cei care ar putea să protesteze sau să se opună proiectelor lor scelerate.

Oare naţionalismul are nevoie de asemenea procedee? Oare doctrina lui e atât de îndepărtată de sufletul popoarelor încât să fie obligat să recurgă la ocrotirea statului poliţist?

Naţionalismul nu vine în conflict cu fiinţa popoarelor, nu vatămă temeiurile lor de viaţă. Şi atunci, dacă ideile pe care le susţine nu se abat de la interesele supreme ale unui popor, de ce s-ar sustrage probei electorale, de ce i-ar fi teamă să înfrunte deciziile voinţei naţionale? Naţionaliştii nu pot ieşi din această dilemă: sau exprimă excelenţa unui neam şi atunci n-au nici un motiv să evite verdictul popular, sau refuză să se încadreze în climatul libertăţii politice şi, în acest caz,  implicit recunosc că sunt străini de aspiraţiile lui reale.

Naţionaliştii trebuie să accepte că s-au lăsat seduşi de mirajul puterii eterne, care s-a infiltrat în sufletul lor venind din lumea negaţiei şi a urii. Desigur, pe calea libertăţilor democratice progresele adevărului sunt mult mai încete, dar cu cât gestaţia lui este mai chinuitoare, cu atât şi achiziţiile lui vor fi mai durabile. Preocuparea majoră a naţionalismului trebuie să fie educaţia maselor, nu cucerirea puterii, iar dacă răspunderea conducerii le va reveni cândva reprezentanţilor lui, ea trebuie dobândită pe calea sufragiului universal. După cum, cu aceeaşi lealitate, cu acelaşi spirit degajat, să fie gata să cedeze puterea altor formaţiuni politice, când acestea, mai harnice, mai însufleţite de bine, au reuşit să câştige încrederea poporului.*

Îndatorirea de a consulta poporul nu exclude eventualitatea ca o mişcare naţionalistă să ajungă la putere pe calea acţiunii directe. În genere, activitatea politică a unui partid naţionalist trebuie să poarte amprenta legalităţii, să se conformeze normelor constituţionale în vigoare, evitînd întrebuinţarea violenţei. Totuşi, se pot ivi împrejurări excepţionale, care să dezlege pe conducătorii unei mişcări de aceste obligaţii şi să justifice cucerirea statului prin mijloace adecvate unei situaţii anormale.

Marşul asupra Romei, din 1922, a fost determinat de carenţa statului italian, de abdicarea lui în faţa de asalturilor stângii socialisto-comuniste. Democraţia nu se mai putea reculege, chiar dacă Musollini nu s-ar fi substituit ei. În locul unei dictaturi naţionale, s-ar fi instalat o dictatură analogă aceleia din Rusia Sovietică. Mussolini a fost perfect  îndreptăţit să recurgă la o acţiune de forţă în acel moment de destrămare generală a statului italian, căci nu el desfiinţase mecanismul legal al puterii, ci catastrofa naţională, şi nimeni nu-i putea oferi un mandat mai bun, mai valabil, mai legitim, în acele momente, decât naţiunea însăşi. Mussolini a abuzat de mandatul primit de la naţiune numai după ce a prelungit, dincolo de limitele necesităţii, o stare excepţională, devenind tiranul ordinii pe care o restaurase.

Situaţia  Spaniei  e cu totul alta. În această ţară, monarhia s-a prăbuşit sub loviturile republicanilor; regimul care i-a urmat s-a dezagregat în anarhismo-comunism şi, în culmea acestei catastrofe naţionale, un grup de patrioţi, recrutaţi din rândurile armatei şi ale mişcării falangiste, au restabilit ordinea după un crâncen război civil. Apariţia lui Franco în fruntea statului spaniol este o consecinţă firească a răspunderilor ce şi le-a asumat atunci când toate celelalte forţe naţionale – monarhie, nobilime, burghezie, socialişti moderaţi – capitulaseră. Poate generalisimul Franco să accepte deschis riscurile unei consultări populare, operînd tranziţia de la actualul regim din Spania spre un regim total democratic? Situaţia internă din Spania, conexată cu ceea ce se petrece actualmente pe plan mondial, nu permite o atare soluţie, cel puţin în viitorul apropiat. O revenire bruscă la trecut ar arunca din nou ţara în haos. Urile latente din popor, alimentate cum sunt de agenţii Internaţionalei comuniste, nu aşteaptă decât un moment de slăbire a autorităţii de stat ca să-şi reia drumul pustiitor. Nu există nici o garanţie că vechile grupări politice, acelea care au capitulat lamentabil în 1936, o să se arate mai vrednice mâine. Nu se poate trece de la regimul Franco la un alt regim, pentru că nu există cine să înjghebeze o succesiune democratică viabilă în actualele împrejurări.

Anumite teorii, făcînd din violenţă semnul distinctiv al naţionalismului, i-au atribuit acestuia o serie de experienţe politice care, în fond, n-au nimic de-a face cu el. Ori de câte ori luarea puterii se făcea printr-o lovitură de stat, se spunea că lovitura a fost “fascistă” şi că regimul cel nou este “fascist”. Fascismul a dat naştere chiar unui fel de modă politică în Europa. Mareşalul Pilsudsky, în Polonia, Primo de Rivera, în Spania, Salazar, în Portugalia, Dolfuss şi Schussning, în Austria, Mareşalul Antonescu, în România, apoi capetele încoronate, Regele Alexandru al Jugoslaviei, Regele Boris al Bulgariei, Regele Carol al II-lea al României, toţi s-au inspirat din climatul politic creat de Mussolini în Italia, interpretînd şi adaptînd tehnica de acţiune şi metodele de guvernare musoliniene situaţiei lor speciale. Opinia publică mondială nu s-a interesat de substanţa fenomenului, n-a reţinut decât aparenţele lui şi a clasi-ficat toate aceste regimuri sub eticheta fascistă – chiar când au fost intenţionat create să înăbuşe adevăratele mişcări naţionaliste.

Abstracţie făcînd de succesele sau eşecurile acestor guvernări, care ţin şi de alţi factori, ce raţiuni ne împiedică să le con-siderăm regimuri naţionaliste ? Să le precizam trăsăturile fundamentale.

Toate aceste regimuri s-au impus printr-o acţiune de forţă de sus în jos, printr-o lovitură de stat, fără participarea naţiunii  şi, adeseori, chiar împotriva ei. Nu a fost un curent popular, o mişcare de masă, care să le deschidă drumul guvernării, ci anumite reacţii, anumite nemulţumiri, apărute chiar în pătura conducătoare.

O revoluţie naţionalistă nu se produce niciodată printr-un complot al oficialităţilor. Ea este expresia unor prefaceri adânci pe care le-a suferit organismul naţional. Sensul ei de realizare este întotdeauna de jos în sus, din sânul naţiunii spre stat. Cucerirea puterii se face pe un front larg, cu participarea poporului.

Regimurile de mai sus sunt regimuri autoritare. Ele accentuează forţa de coerciţiune a statului – autoritatea, contra celuilalt element component al lui – libertatea. Ele nu se sprijină pe o bază populară, ci pe stat, pe capacitatea lui de a jugula libera voinţă a unui popor. Suportul lor politic variază: armata, o castă de politicieni, un grup de financiari, monarhia, nobilimea unei ţări, prestigiul unui mare şef militar, forţe care de obicei apar în felurite combinaţii. Dar oricum s-ar prezenta aspectul lor politic intern, rezultatele sunt aceleaşi: statul se găseşte în conflict cu naţiunea şi dăinuirea regimului e în funcţie de presiunea ce se exercită asupra cetăţenilor.

Aceste regimuri nu sunt o apariţie specifică vremurilor noastre. Le întâlnim în antichitate, în perioada Renaşterii. “Principele” lui Machiaveli e alcătuit după imaginea lor. Întotdeauna aceste regimuri au şi un caracter de aventură personală. Un om îşi încearcă norocul, într-un moment de criză în viaţa unei naţiuni. De aceea ele se pot numi tot aşa de bine dictaturi, şi sunt singurele care merită cu adevărat acest nume. În epoca noastră, dictaturile au simţit nevoia să-şi modernizeze aspectul şi s-au regrupat sub emblema fascismului. Dar cu aceasta înnoire exterioară, nu s-a schimbat nimic din structura lor intimă.

O altă lipsă a regimurilor autoritare este că ele nu au o ideologie. Aceasta nu înseamnă că n-ar avea nici o preocupare mai înaltă, că nu sunt susţinute de o credinţă şi chiar de o puternică doză de fanatism. Conducătorii lor sunt posedaţi de magia puterii. Ei împărtăşesc convingerea că e de ajuns un puternic impuls de la centru spre periferia statului, pentru ca viaţa naţiunii să fie vindecată de toate relele. Omul “tare”, omul care ştie să comande, poate săvârşi minuni. Ei nu se întreabă dacă colectivitatea naţională răspunde chemării lor, dacă elanul ei creator participă la efortul ce i se cere.

Revoluţiile naţionaliste, după ce au venit la putere în numele libertăţii, au căzut în greşeala autoritarismului, refuzînd jocul liber al celor două elemente constitutive ale statului. Dar şi în această ipostază ingrată, regimurile autoritare naţionaliste au justificări superioare regimurilor autoritare propriu-zise, căci autoritatea acestora se sprijină pe adeziunea unei categorii restrânse de cetăţeni. Un regim naţionalist este susţinut de un partid şi însufleţit de căldura unui ideal, în vreme ce o dictatură  se refugiază în abstracţiunile puterii.

Regimurile autoritare simt golul care li se cască sub picioare şi, atunci, ca să îndrepte măcar în parte acest neajuns, crează organe care le ţin în mod artificial în contact cu mulţimile: partide, organizaţii tinereşti, servicii sociale, corporaţii, parlament etc. Prin imitaţia acestui aparat exterior, dictaturile mo-derne au beneficiat de confuzia cu fascismul. Dar distincţiile sunt foarte clare. În fascism sau naţional-socialism, partidul a creat statul, în regimurile autoritare statul crează partidul. Un partid dictatorial nu preexistă momentului în care apare dictatorul, ci se iveşte ca un produs ulterior şi secundar al regimului. Forţa unui regim autoritar nu vine de la partidul ce l-a creat, ci de la mijloacele de represiune ale statului. De aceea, când regimul cade de la putere, dispare şi organizaţia politică ce s-a închegat sub ocrotirea lui.

Odată admis ca principiu constitutiv al statului, partidul unic impune un ritm unitar de viaţă tuturor cetăţenilor lui. Persoana umană ajunge un câmp de experienţă al partidului. Ea nu mai poate reacţiona după modalităţile sale intrinseci, ci e constrânsă să adopte comportamentul prescris de normativele statului. O luptă uriaşă se angajează între forţa colectivă  şi liberul arbitru al individului.

Lichidarea rezistenţelor individuale se face cu ajutorul a două serii de măsuri: pe de o parte, elementele active ale opoziţiei şi toţi care întreţin spiritul protestatar în populaţie, sunt nimiciţi sau izolaţi de masa poporului. De altă parte, noile generaţii sunt supuse unei educaţii rigide şi uniforme. Educaţia nu mai are ca scop realizarea intimă a omului, ci plafonarea lui la dimensiunile de gândire ale partidului. Nu se mai urmăreşte cultivarea potenţialului creator al individului, ci proiectarea pe ecranul său sufletesc a principiilor pe care se reazimă existenţa regimului.

Fascismul  şi naţional-socialismul n-au putut nici ele scăpa acestor consecinţe ale totalitarismului. Lagărele de concentrare şi educaţia coercitivă au fost corolarele inseparabile ale acestor regimuri. Este adevărat că Mussolini nu s-a comportat ca un tiran sângeros impotriva adversarilor săi. În represiunile contra opoziţiei, n-a trecut niciodată peste o anumită margine de blândeţe şi umanitate. Hitler însă a aplicat sistemul concetraţionar, cu străşnicia caracteristică tuturor deciziilor lui. Indignarea împotriva lui nu cunoaşte limită, dar poate fi mai  mare decât  aceea  pe  care merită să şi-o atragă acei care i-au premers  pe  această cale şi i-au dat exemplu?  Sentinţa de la Nürnberg e lovită de nulitate în faţa istoriei, pentru că în completul de judecată al acestui tribunal internaţional au intrat şi reprezentanţii acelei puteri care erau indicaţi să figureze mai degrabă pe băncile acuzaţilor. Hitler a săvârşit acte reprobabile: dar ce se întâmplă cu acei care au deschis seria monstruozităţilor ? Cei care au la activul lor cel puţin de cinci ori mai multe victime decât Hitler? Cei care nici după ce conştiinţa lumii civilizate a condamnat crimele contra umanităţii şi a înscris ca o regulă fundamentală de drept internaţional ocrotirea dreptului la existenţă a indivizilor şi al popoarelor, n-au renunţat la orori? Cei care au avut cinismul şi uluitoarea îndrăzneală să le extindă şi la popoarele din răsăritul Europei?

Dacă asupra lagărelor de concentrare lumea naţionalistă nu are decât un singur cuvânt de spus – unanima ei condamnare – asupra educaţiei de masă mai stăruiesc nedumeriri chiar în cercurile naţionaliste. Nimic mai fals şi mai contrar adevărurilor doctrinei naţionaliste. Naţionalismul este o revoluţie spirituală. El exprimă momentul în care începe procesul cunoaşterii de sine a neamului. Neamul nu e preocupat atât de mult de problemele materiale sau teritoriale, cât mai ales să-şi valorifice potenţialul de creaţie. Cu alte cuvinte, energia lui ofensivă îşi strămută câmpul principal de activitate de pe planul istoriei, pe planul culturii. Pionierii acestei viziuni luminoase a naţionalismului nu pot fi produsul unei educaţii uniforme. Pentru realizarea ei trebuie să se facă apel la spiritul de fineţe, la varietatea de mijloace şi la resursele inepuizabile ale persoanei umane. Numai indivizii obişnuiţi să se orienteze cu uşurinţă în peisajul lor sufletesc vor fi capabili să descopere şi vasta panoramă a neamului. Naţionalismul reclamă o naţiune de personalităţi, o organizare în adâncime a maselor populare. Nu tipul de luptător unificat poate să asigure viitorul unui neam, ci individul emancipat sufleteşte, acela care, punînd la contribuţie şi experienţa altora, îşi urmează drumul său propriu în explorarea adevărului.

Am descoperit până acum două greşeli capitale în manifestările istorice ale naţionalismului. Nici una nu-i aparţine lui prin esenţă. Imperialismul şi şovinismul îşi au originea în societatea burghezo-capitalistă, statul totalitar este împrumutat de la bolşevici. O altă greşeală a naţionalismului, şi cu aceasta se încheie seria celor mai importante, este de a se fi lăsat contaminat de materialism, în egală măsură favorizat şi răspândit de societatea capitalistă şi de comunism.

Ar fi exagerat să atribuim fascismului o tendinţă materialistă pronunţată. Sufletul italian e prea împletit cu tradiţiile catolicismului ca să sucombe total ispitei materialiste. Numai la naţional-socialişti materialismul a luat forme durabile de manifestare şi a impus o notă distinctivă vieţii de stat. Ceea ce se poate obiecta în comun celor două mişcări este acel simţ al grandorii nemăsurate, de maiestate epică, ce l-au atribuit construcţiilor materiale înfăptuite sub egida statului. O clădire, un pod, o cale ferată, o expoziţie deveneau tot atâtea momente de euforie colectivă, de orgolioasă afirmare a naţiunii. Un fel de tendinţă de a imortaliza neamul în materie, convingerea că el atâta valorează câte tone de oţel a produs, câte  case  a zidit, câte vapoare sunt pe şantier şi câte invenţii s-au patentat.

Să nu fim greşit înţeleşi: fericit e poporul care posedă îndemânare tehnică. Tot ce iese din suveica ei merită laude nesfâr-şite. Absurditatea începe numai din momentul în care dislo-căm tehnica din poziţia ei subordonată vieţii şi spiritului şi o considerăm un efort final al omului. Această deplasare a inte-resului de la interior spre exterior, de la lumea lăuntrică a unui popor spre frenezia creaţiunilor materiale, îl sărăceşte de ele-mentele originale ale culturii sale. Toate minunile ce le-ar rea-liza în domeniul tehnic nu pot compensa vidul provocat în do-meniul spiritual.

Factorul economic a sfârşit prin a ocupa un loc precumpănitor în gândirea politică a conducătorilor fascişti şi naţional-socialişti. Justificările sunt cunoscute şi corespund unei situaţii reale. Italia şi Germania sunt ţări sărace în materii prime, cu o populaţie numeroasă şi cu un contingent endemic de şomeri. Nimic mai natural decât de a vedea pe conducătorii acestor ţări străduindu-se să găsească remedii stării de suferinţă materială a naţiunii lor. Economicul nu poate fi eliminat din viaţa statului şi nici tratat cu uşurinţă. Dar, pentru a satisface nevoile materiale ale propriei tale populaţii, nimeni nu e îndreptăţit să răpească altor popoare mijloacele lor de existenţă. Pe această cale nu se poate ajunge decât la conflicte şi războaie. Trebuinţele materiale, transferate în cadrul principal al politicii, exercită o forţă tiranică asupra ei, pentru că nu mai pot fi stăpânite între limite raţionale. De la legitima achiziţie a bunurilor trebuincioase vieţii unui neam şi până la imperialismul economic, distanţele se scurtează repede, când politica externă a unei ţări s-a încolonat îndărătul cifrelor.

Naţional-socialismul nu s-a limitat la acest abuz de formule tehnice şi economice. El  şi-a elaborat  şi o viziune materialistă a lumii. Cu toate că s-a ridicat contra interpretării materi-aliste a istoriei, el n-a făcut decât să repete aceeaşi greşeală sub o altă înfăţişare. Concepţia marxistă explică toate prefacerile sociale prin schimbările ce s-au produs în modul de producţie. Hitler emancipează pe om de sub tirania economicului, dar îl înlănţuieşte pe o treaptă mai sus, în biologic, în disciplina ra-sei. Nu omul cu resursele lui interioare crează istoria, ci omul-element rasial, diferenţiat prin anumite caracteristici fizice. Hitler crede în virtuţile sângelui. E de ajuns ca individul să participe la această ereditate sacră, pentru ca să întreacă în calităţi pe semenii lui mai puţin norocoşi. Infrastructura istoriei e deţinută de un factor material, de sânge, de eul biologic, de constituţia fizică a individului. Materialismul nu dispare, ci numai specia lui, formula lui de expresie se schimbă. În locul materialismului economic, care se referă la muncă, la producţie, la raporturile omului cu natura, apare materialismul biologic, determinarea relaţiilor sociale după componentele so-matice ale indivizilor.

A  rămas Hitler credincios concepţiei sale rasiste? Existenţa raselor nu poate fi tăgăduită, dar unde a greşit el a fost atunci când a atribuit acestor varietăţi biologice conştiinţa de sine, considerîndu-le entităţi creatoare ale istoriei. Adresînd chemarea sa rasei nordice, s-a adresat unei categorii inexistente. Rasele, reprezintă numai materia primă a popoarelor. Unitatea sufletească a unui popor şi puterile lui creatoare nu ţin de calităţile unei anumite rase, aşa cum credea Hitler, ci de păstrarea intactă a valenţelor lui creatoare. De aceea, nici unul dintre popoarele nordice n-au consimţit să-şi sacrifce identitatea lor naţională în folosul unei comunităţi rasiale mai mari.

Olandezii, novegienii, danezii s-au apărat cu tot atâta înverşunare contra opresiunii germane ca şi popoarele mai puţin calificate să priceapă mitul rasei nordice.

Hitler însuşi n-a operat niciodată în activitatea lui politică cu noţiunea rasei. El a utilizat această idee pentru unificarea doctrinei sale, dar nu şi-a însuşit consecinţele ei practice. Toate acţiunile lui de guvernare dezmint existenţa istorică a raselor  şi confirmă ca unică realitate popoarele. Resortul fanatismului său era adânc înşurubat în suflelul poporului german. Aşa cum contempla Hitler viitoarea aşezare a Marelui Reich German, naţiunile nordice erau destinate să-şi piardă individualitatea istorică şi să participe la închegarea lui numai ca material rasial de construcţie. Singur poporul german era exceptat de la dezmembrare, singur el era menit să-şi păstreze neatinsă integritatea etnică, pentru ca, în tiparele culturii lui, să se reconstituie unitatea de odinioară a lumii anglo-saxone.

IV.  EXPERIENŢA  CONSTRUCTIVĂ  A NAŢIONALISMULUI

După ce am trecut în revistă deviaţiile naţionalismului, suntem datori să lămurim şi ce a rămas bun de pe urma lui. I s-ar face o mare nedreptate naţionalismului, dacă nu s-ar face nici o discriminare între acţiunile lui şi nu i s-ar recunoaşte valorile reale pe care le-a creat şi care de acum înainte aparţin omenirii.

Naţionalismul opune tuturor tendinţelor de dezagregare ale societăţii moderne forţa imanentă a naţiunii. Această prezentare spirituală a unui popor în istorie constituie un remediu de eficacitate universală, o formulă care răspunde celor mai felurite nevoi. De îndată ce “naţionalul” începe să se preschimbe în “naţionalism”, procesul descompunerii sociale se opreşte şi istoria unui popor dă semne de înviorare. Esenţial este de a nu se pierde din vedere linia intrinsecă de dezvoltare a unui popor, de a nu divaga de la indicatoarele ei principale. Ori de câte ori mişcările naţionaliste au rămas credincioase structurii lor intime, au rezolvat problemele cu eficacitate şi eleganţă; şi s-au rătăcit, dînd soluţii anapoda şi suferind eşecuri, ori de câte ori au făcut apel la surse străine de inspiraţie.

Cine poate să nu recunoască, de pildă, contribuţia decisivă a naţionalismului la dezlegarea problemei sociale? În acest domeniu, sufocat de contradicţii, unde burghezia se împotmolea din ce în ce mai rău, naţionalismul a găsit un luminiş, o formulă de împăcare a claselor sociale, stăvilind drumul agitaţiilor comuniste. Soluţia pe care o preconizează marxismul este opera unui creier dezorganizat. De ce trebuie să dinamităm fiinţa naţiunilor, să azvârlim în aer aşezămintele trecutului, pentru a realiza dreptatea socială? E tot atât de absurd ca  şi cum ai pretinde că, dînd foc unei clădiri, repari o uşă sau o fereastră stricată. E de-ajuns să restabilim buna funcţionare a organismului naţional, chemînd la ordine pe indivizii anarhici şi iresponsabili, pentru ca el însuşi, din propriile lui resurse, să-şi refacă ţesuturile bolnave.

Marele merit al naţionalismului este de a fi descoperit modalitatea de convieţuire a doi termeni care, după dialectica marxistă, ar fi ireconciliabili: patria şi socialismul. Muncitorii n-au nevoie să atenteze la integritatea naţiunilor pentru a-şi îmbunătăţi mijloacele de trai. Drumul revendicărilor muncitoreşti nu trece în mod obligatoriu peste ruinele patriei. Cele mai îndrăzneţe reforme sociale corespund şi etapelor de progres parcurse de întreaga naţiune. Cu cât un mai mare număr de indivizi se bucură de prosperitate economică, cu atâta creşte şi ataşamentul lor pentru colectivitatea din care fac parte. Ei nu se mai simt nişte paria în mijiocul societăţii, ci intră, cu depline drepturi, în categoria cetăţenilor cuviincioşi şi demni. Pentru ei, libertatea şi egalitatea au devenit noţiuni consistente, formule tangibile, şi nu se limitează la fraze patriotice. Muncitorii scoşi de la periferia societăţii, cointeresaţi marilor obiective ale naţiunii şi asociaţi la responsabilităţile conducerii, a-ceasta e lozinca de guvernare a naţionalismului.

Socialismul este o problemă care nu aparţine decât neamului să o rezolve şi nu reclamă o soluţie pe scară internaţională sau constituirea unui stat mondial al proletariatului. Ura de clasă se topeşte într-un popor inundat de revelaţiile conştiinţei naţionale. La ce resorturi de nemulţumire ar mai putea face a-pel comuniştii ca să ridice pe muncitor împotriva conaţionalilor lui, când însuşi obiectul agitaţiei lor dispare, când toate clasele sociale se declară solidare cu destinul neamului, când burghezia a evoluat atât de departe încât îşi dă seama de sacrilegiul şi dezonoarea exploatării omului de către om ?

În domeniul în care sensul naţionalismului a fost bine înţeles şi aplicat cu justeţe, germanii au trecut examenul cu cel mai mare succes. Statul socialist creat de Hitler nu a avut pereche în lume. În nici o altă ţară, pătura muncitorească n-a trăit într-o convieţuire mai intimă cu restul populaţiei, nu s-a simţit mai la ea acasă, mai angrenată în comunitatea naţională.

Adevăratul socialism nu se mărgineşte la o bucată de pâine mai bună sau la un regim confortabil de securitate socială. Acestea sunt aspectele derivate  ale problemei, rezultate ce se dobândesc inevitabil, de îndată ce naţiunea a atins o anumită treaptă de coeziune spirituală. Dreapta repartiţie a sarcinilor şi a bunurilor în societate este o chestiune de interes vital, a cărei dezlegare se impune grabnic, dar problemele socialismului nu se epuizează cu aceste îmbunătăţiri de ordin strict material. Esenţial este ca valorile umane să circule netulburate dintr-o clasă într-alta, ca banul, naşterea şi alte prejudecăţi să nu constituie o piedică în dezvoltarea individului. Muncitorul trebuie să câştige convingerea că talentele şi sârguinţa lui sunt suficiente pentru a ajunge şi chiar a întrece pe cei favorizaţi prin naştere sau prin alte situaţii. Acest aer de bunăvoinţă, de dreaptă preţuire a ostenelilor fiecăruia, când domină mentalitatea unui popor, este cel mai sigur indiciu al unui socialism autentic. Ura de clasă nu va fi niciodată potolită prin veşnica agitaţie în jurul salariilor, ci numai eliberînd pe om spiritual, desfiinţînd distanţele sufleteşti care separă o clasă de alta.  Şi, ca să împlinim această revoluţie în moravurile unei naţiuni, trebuie să tratăm pe fiecare individ ca pe o nepreţuită forţă creatoare a neamului, ca pe cel mai preţios capital de care el dispune.

Adolf Hitler a izbutit să dezlege substanţa naţională de sub povara vicisitudinilor istorice, înlăturînd din raporturile inter-individuale obstacolele nefireşti  şi neloiale, impuse de naştere, mediu, avere, profesiune şi clasă socială.

În politica socială, Mussolini a voit să atingă aceleaşi scopuri; dar el a izbutit în proporţii mult mai modeste să primenească mentalitatea de clasă, să scoată pe muncitori din izolarea lor morală din trecut şi să-i transforme în membri activi ai colectivităţii naţionale.

O  altă mare victorie a naţionalismului este de a fi ştiut să realizeze reformele sociale cele mai îndrăzneţe, fără să fi renunţat la avantajele iniţiativei private. Socialismul de origine marxistă recomandă o soluţie dăunătoare intereselor generale ale unui popor: colectivizarea mijioacelor de producţie. Dacă cercetăm efectele colectivizării în ţările unde s-a încercat o aplicare sinceră şi generoasă a acestui sistem – excluzînd Rusia Sovietică, unde colectivizarea nu a avut alt scop decât să despoaie pe ţăran, pe lucrătorul din fabrică şi pe intelectual de produsul muncii şi al talentelor lor, nimicindu-le sentimentele de demnitate umană şi înhămîndu-i la o robie perpetuă – nu se poate nega o reală îmbunătăţire a standardului de viaţă al maselor populare. Dar nu mai puţin adevărat, colectivizarea are şi urmări negative. În caz de colectivizare, întreaga economie naţională e lovită de grave insuficiente şi intră într-o perioadă de declin. Tot ce se câştigă extensiv, pentru bunăstarea maselor populare, se pierde intensiv, ca efect productiv al întregii naţiuni. Colectivismul este o soluţie de clasă. În graba de a face bine unei părţi din populaţie, colectivismul ruinează alte valori importante ale naţiunii, se dispensează de alţi factori care garantează prosperitatea ei.

Iniţiativa privată în industrie, în comerţ, în agricultură, aparţine plenitudinii de manifestare a persoanei umane. A-i răpi individului libertatea economică înseamnă a-l amputa de un atribut esenţial al fiinţei sale. De îndată ce i se interzice individului acest teren natural de activitate, interesul lui pentru viaţa economică slăbeşte. EI îşi pierde dinamismul creator şi câştigă mentalitate birocratică. Ce ar mai putea să deştepte în individ gustul marilor intreprinderi, când s-ar şti înlănţuit pentru toată viaţa condiţiei de salariat? Ce i-ar stimula însuşirile lui inventive, făcându-l îndrăzneţ, sârguincios, cumpătat şi clarvăzător? Economia unui popor se ofileşte fără impulsul iniţi-ativei private.

Naţionalismul a intervenit numai cu o corectare a liberalismului economic, când a introdus principiul economiei dirijate. Acest sistem nu suprimă iniţiativa privată, ci îi lărgeşte numai vederea spre realităţile sociale, legîndu-l mai strâns de destinul unei naţiuni. O economie îndreptată exclusiv spre ideea profitului – la tipul clasic de exploatare capitalistă – în mod fatal degenerează în manifestări anarhice, care nu pot fi de bun augur nici pentru interesele reale ale capitalului. Nemulţumirile sociale şi dezordinea investiţiilor dăunează în cele din urmă propriei sale activităţi. Am putea zice că însuşi capitalul, ca să-şi menţină rentabilitatea afacerilor, trebuie să se supună, de bunăvoie, acestei super-viziuni a statului.

Economia dirijată armonizează pulsaţiile economiei liberale cu circuitul productiv al întregii naţiuni. Ea nu respinge ini-ţiativa privată, dar nu poate desconsidera nici alte realităţi eco-nomice, egal de îndreptăţite la viaţă, revendicările muncito-reşti şi totalitatea resurselor materiale ale naţiunii. Acestea din urmă nici nu aparţin unei singure generaţii, ci trebuie să servească drept bază de existenţă unui lung şir de generaţii. Un proces economic sănătos nu se poate dezvolta decât din cooperarea permanentă a celor trei factori. Dificultăţile ce se nasc în economia unei ţări rezultă din accentuarea unui factor al ei în detrimentul celorlalţi. Ei alcătuiesc o treime inseparabilă şi numai în această perfectă armonie pot să asigure prosperitatea materială a unei naţiuni.

Această întreită condiţionare a economiei naţionale reclamă ca fiecare ţară să-şi elaboreze un plan economic. Forţele care lucrează în cadrul ei nu se angrenează de la sine, ca funcţiunile unui organism biologic, ci au nevoie de intervenţia continuă a inteligenţei umane ca să-şi menţină unitatea de acţiune. Plan nu e tot una şi nu înseamnă imediat economie planificată sau dirijism economic. Sensul ce i-l atribuim aici se rezumă exclusiv la ideea “organizării” acestor trei factori, fără a micşora sau mări importanţa vreunuia. Economia dirijată nu urmăreşte să “naţionalizeze” producţia, să o treacă din mâinile particularilor în sarcina statului (doar în anumite sectoare, prea intim împletite cu existenţa lui), ci numai să o aşeze în raporturi mai convenabile cu ansamblul vieţii naţionale.

Conceptul de economie dirijată deşteaptă anumite amintiri din perioada războiului, când Germania şi Italia, constrânse de raritatea materiilor prime şi de necesităţile înarmării, au impus întreprinderilor particulare restricţii severe în mânuirea disponibilităţilor lor. Din cauza ambiguităţii termenului de economie dirijată, preferăm să dăm acestui nou tip de economie, numele de “economie coordonată” *. (Economie liberală, în sensul clasic, aşa cum a fost ea cunoscută în sec. al XIX-lea nu mai există în lume. Mai mult sau mai puţin vizibil, economia tuturor ţărilor s-a transformat în economie dirijată. Semnificativ pentru noua stare de lucruri este că Statele Unite, ţara posibilităţilor nelimitate şi campioana actuală a doctrinei “free enterprise”, n-a putut evita intervenţia statului în procesul economic.)

Aceste concepţii economice şi sociale – de care, pe bună dreptate, se mândresc mişcările naţionaliste -, sunt apreciate astăzi de toate popoarele libere ale lumii. De mai mare importanţă însă decât realizările lor pe plan economic sau social este lupta ce-au purtat-o contra infiltraţiilor comuniste în Europa. Campania antibolşevică a mişcărilor naţionaliste va supravie-ţui tuturor tendinţelor de defăimare şi diminuare a rolului lor istoric. Într-o bună zi, posteritatea va revizui judecata rostită de contemporani la adresa lumii naţionaliste şi atunci mărturia care va avea mai mare greutate va fi sângele vărsat pentru apărarea civilizaţiei europene.

Frontul pe care l-au înjghebat naţionaliştii contra bolşevismului nu are asemănare cu nici una din rivalităţile obişnuite ale istoriei. Pentru că nu se mai înfruntă două popoare, două tendinţe sau chiar două sensuri de existenţă, şi oricare din ele ar birui, puterile binelui nu vor fi împiedicate  să-şi afirme prezenţa în lume, ci, în această luptă neantul spiritual încearcă să obţină o victorie definitivă împotriva esenţelor creatoare din om. De aceea, orice luptător anticomunist, în sens activ şi jertfelnic, devine paladinul întregii umanităţi şi, atâta timp cât serveşte sub această flamură, se bucură de sprijinul şi ocrotirea Prea Înaltului. Rolul de avangardă pe care l-au avut naţionaliştii în lupta contra bolşevismului le dă dreptul să spere că altfel vor fi priviţi mâine, când tot pământul va lua armele ca să apere pe Christos de furia hoardelor din răsărit. Mişcările naţionaliste au întârziat cel puţin cu un sfert de veac pătrunderea bolşevismului în Europa. Să ne reamintim tabloul haotic al continentului nostru după primul război mondial: o învălmăşeală de naţiuni, de stabilitate, de principii. O lume devastată de mizerie căuta cu înfrigurare o ieşire din atmosfera sufo-cantă ce exala din ruinele războiului.

E sigur că fără Mussolini, fără Hitler şi fără întreaga cohortă a naţionalismelor europene, bolşevicii s-ar fi instalat pe continentul nostru încă din 1930. Cucerirea Europei s-ar fi efectuat  ţară după ţară, fără riscurile unui război general, prin simpla progresie a enclavelor comuniste din mijlocul popoarelor.

Intervenţia puterilor naţionaliste în războiul civil din Spania este un alt fapt care se înscrie la activul lor. Internaţionala bolşevică se simţea stânjenită manevrînd numai de pe solul Rusiei. Ei îi trebuia un aliat occidental, o ţară care să coalizeze resursele revoluţionare ale apusului şi de unde Europa, în momentul unei conflagraţii mondiale, să poată fi prinsă între două focuri. Spania îndeplinea aceste condiţii. Un puternic partid comunist se dezvoltase în această ţară, profitînd de tradiţiile revoluţionare ale mişcării anarhiste spaniole şi de starea de suferinţă economică a populaţiei iberice. Pe de altă parte, Spania putea servi şi ca bază de agitaţie pentru popoarele continentului negru şi pentru statele Americii de Sud.

Să ne închipuim o clipă ce-ar fi însemnat reuşita planurilor Moscovei, Rusia Sovietică instalată la Gibraltar, în locul Spaniei de astăzi. Ce răsturnări de situaţii, ce consecinţe tulburătoare pentru cele trei continente! Spania ar fi devenit arsenalul apusean al revoluţiei bolşevice. În câţiva ani, flăcările pornite din acest focar ar fi cuprins întreg bazinul Mării Mediterane, s-ar fi întins peste toată Africa şi ar fi dat un impuls-decisiv mişcărilor comuniste din America Latină, propaganda comunistă în aceste  ţări fiind favorizată şi de comunitatea de origine şi de limbă hispano-americană. Anglia, Franţa, cu vastele lor teritorii africane, Statele Unite, cu interese răspândite pe tot globul, au profitat ca nimeni altul de hecatomba spaniolă şi de sacrificiul voluntarilor naţionalişti.

Spania  naţionalistă a avut onoarea să salveze Europa într-un moment de răscruce al existenţei sale. Lumea democratică poate continua să-l ostracizeze pe Franco, poate trata cu ingratitudine intervenţia lui Hitler şi Mussolini dincolo de Pirinei. Democraţiile occidentale, refuzînd să ia act de amestecul Sovietelor în războiul civil din Spania, au ascultat de un consemn antieuropean şi, dacă n-ar fi fost mai vigilente puterile naţionaliste cu stările create în Peninsula Iberică, această  ţară ar  fi  căzut definitiv în orbita politică a Moscovei.

Un singur moment de rătăcire în această politică tranşantă a mişcărilor naţionaliste, ori de câte ori inamicul din Răsărit a încercat să pătrundă în Europa: Pactul de neagresiune cu Sovietele. Actul care a fost copleşit de laude la vremea lui de către propaganda germană, fiind pus alături de ingenioasele combinaţii diplomatice ale lui Bismark, a provocat debandada  conştiinţei europene, semănînd numai dezordine şi neîncredere între popoare. Foloasele ce le-a cules Germania de pe urma lui au fost neînsemnate, în raport cu pierderea ce a suferit-o. Încheierea lui trăda o criză de structură a lumii naţionaliste, căci numai un front interior minat de incertitudini poate să-şi imagineze posibilitatea unei asemenea tovărăşii.

Gravitatea pactului de neagresiune cu Sovietele nu constă propriu-zis în declaraţia de bună vecinătate dintre cele două  ţări, ci în faptul că se încheiase un pact de agresiune, iar agresiunea era îndreptată împotriva Europei, împotriva spiritului pe care pretindea cel puţin că-l reprezintă  şi Noua Germanie. Îndată după semnarea lui, a urmat invazia Poloniei. Un an mai târziu, întreaga barieră de protecţie a Europei, ridicată de jur împrejurul Rusiei după primul război mondial, se prăbuşise. În loc ca Germania să favorizeze o coaliţie europeană contra Sovietelor, aşezându-se în fruntea ei, se asociază tenebroaselor planuri ale Kremlinului şi pregăteşte ruina popoarelor care trebuiau ocrotite de forţele naţionalismului şi câştigate ca aliaţi în lupta comună. E cu totul de neînţeles cum şi-a putut făuri Hitler planul să desfiinţeze statele mici şi mijlocii ale Europei, pe micii săi rivali, aşa-zicînd, chemînd într-ajutor pe inamicul său principal; în mod normal, trebuia să procedeze în sens invers, adică pornind de la primejdia cea mai mare care ameninţa viitorul german şi apoi clădind, în funcţie de ea, sistemul de apărare. O atare perspectivă excludea posibilitatea oricărui conflict armat în centrul Europei, căci atât Cehoslovacia, cât şi Polonia sau alte state aparţineau, de fapt, aceluiaşi dispozitiv protector. Rezultatele puteau varia, puteau să nu fi fost din cele mai strălucite, chiar mediocre, dar numai pe această carte –  şi pe nici o alta – politica externă a celui de al Treilea Reich ar fi deţinut maximum de succese.

Din punct de vedere german, pactul de neagresiune cu Sovietele este mai mult decât o eroare de strategie politică: ratarea unei misiuni istorice. Chiar dacă acest drum eroic s-ar fi sfârşit într-o catastrofă analogă celei din 1945, ar fi rămas o înfrângere binecuvântată de întreaga omenire.

22 iunie 1941 a reabilitat istoria germană. Dar meritul nu mai aparţine cercurilor conducătoare naţional-socialiste, care   şi-au dat seama, în sfârşit, că avantajele pactului trec toate de partea Moscovei, ci avântului formidabil al milioanelor de soldaţi germani, al maselor naţional-socialiste adunate sub arme, care, prin arşiţă şi furtuni, prin viscole şi îngheţ, înaintează în nesfârşitele stepe ale Rusiei, ca să readucă această ţară în comunitatea popoarelor europene, de care s-a despărţit în 1917, pentru a-i deveni cel mai aprig duşman. Numai că armatei germane i se răpiseră între timp condiţiile cele mai favorabile unei intervenţii în Rusia. Din 1938 şi până în momentul dezlănţuirii atacului spre răsărit, un zid de duşmănii teribile se stabilise în spatele Germaniei. Ea nu mai pornea la luptă cu Europa contra Rusiei, ci trebuia să susţină o bătălie pe două fronturi, contra Rusiei şi contra Europei.

Hitler  însuşi părea mai purificat în sinea lui, când a întors maşina de război spre turlele Kremlinului, mai detaşat de acea pasiune bolnăvicioasă pentru poporul său. Atacînd Rusia Sovietică, el ieşise din traiectoria naţională şi avea sentimentul că îmbracă zalele unui Siegfried al umanităţii. El considera acest gest destul de elocvent ca să domolească duşmăniile cu anglo-saxonii şi să modifice climatul internaţional în favoarea sa. El spera să provoace o destindere pe frontul occidental, lăsînd armatelor sale răgazul să sfârşească marele duel din răsărit. Partida, în ansamblul ei, era pierdută, dar el nădăjduia într-un reviriment al conştiinţei europene, într-o revizuire a poziţiilor iniţiale ale războiului, pe baza schimbării radicale ce o introdusese în teatrul de operaţiuni*. Neînţeleasa lui curtoazie faţă de englezii care  se îmbarcau la Dunkerque era o anticipare a acestui gând. Hitler se simţea incomodat de propriile lui succese şi era înclinat să corecteze favorurile neobişnuite ale soartei, care, tocmai prin uimitoarea lor abundenţă, îl expuneau celor mai mari primejdii.

Numai când a văzut că lupta din răsărit nu trezeşte alt ecou în sufletul adversarilor săi decât bucuria înfrângerii sale sigure, că dincolo de Atlantic nu se urmăreşte altceva decât vânarea capului său, a început să se apere cu înverşunarea unui om ce  ştie că numai disperarea îl mai poate salva. *(Din nefericire, nici acest moment psihologic excepţional nu a fost folosit de Hitler cu un simţ penetrant al realităţii. Declaraţia de război contra Rusiei trebuia urmată de o Chartă a Libertăţilor Europene, care să fie pusă imediat în aplicare. Europa distrusă politiceşte trebuia refăcută într-o formă oarecare, pentru a-şi asocia cât mai multe forţe în gigantica încleştare din răsărit. Aliaţii au răspuns dorinţei de libertate a popoarelor europene cu “Charta  Atlanticului”, iar Hitler nu avea ce să opună propagandei lor, decât  penibila imagine a ţărilor ocupate de el.)

De atunci a început să se legitimize orgia distrugerilor în conştiinţa beligeranţilor. Crematoriile fumegă, oraşele ard. Cele două părţi se iau la întrecere în săvârşirea cruzimilor. Faptul acesta nu scuză nici pe Hitler şi nici pe cei ce l-au imitat, dar explică faza “mijloacelor totale” în care a intrat războiul. Certitudinea că el nu poate avea o altă ieşire decât o înfrângere sau o victorie totală i-a generalizat ororile. Cei ce au refuzat Germaniei posibilităţi onorabile de retragere din impasul în care s-a angajat, au contribuit în egală măsură la pregătirea orei tragice a Europei. În această privinţă, cererea de capitulare necondiţionată, formulată de aliaţi la Casablanca, în ianuarie 1943, a avut aceleaşi consecinţe nefaste pentru viitorul Europei, ca şi cele mai rele acţiuni ale lui Hitler. Această declaraţie a costat milioane de vieţi omeneşti, a prelungit fără nici o necesitate războiul şi a dat drumul invaziei sovietice în Europa. A fost un act dictat de răzbunare, şi nu de raţiune politică, şi cu atât mai puţin de consideraţii umane.

Naufragiul lumii civilizate de astăzi este rezultatul unui conflict de concepţie între două grupuri înrudite de popoare. Catastrofa celui de-al doilea război mondial n-a fost nici inevitabilă şi nici cauzată de un destin duşmănos. Ea s-a produs pentru că au lipsit de o parte şi de alta bărbaţi de stat clarvăzători şi inimoşi, care să îndrume energiile europene spre o colaborare folositoare tuturor popoarelor.

V.  TRAGEDII NAŢIONALISTE

Dintre toate mişcările naţionaliste, numai fascismul şi naţional-socialismul au izbutit să se afirme în plenitudinea forţelor lor. Numai despre ele ştim ce preocupări au avut, ce gânduri le-au mânat în luptă, ce au fost şi ce au voit să facă.

Celelalte mişcări n-au ajuns în stadiul unei cristalizări depline. Imaginea lor s-a desprins numai parţial de pe şantierul istoriei, din cauza unui complex extern mult mai ingrat şi mai dificil de stăpânit. Tocmai când trebuia să se precizeze conţinutul lor în lupta cu realităţile, un stol de duşmănii cumplite le-a tăiat avântul, silindu-le să se retragă de pe scena istoriei. Ceea ce ne-a parvenit din activitatea lor nu reprezintă, aşadar, decât palide reflexe dintr-un interior mult mai bogat, neajutat de împrejurări să se exprime în toată plenitudinea.

Mişcările naţionaliste, în afară de fascism şi naţional-socialism, se caracterizează printr-o apariţie fragmentară şi imprecisă, lăsând în urma lor impresia unei acţiuni prematur încheiate. Dar aceasta insuficienţă de expresie, în care se estompează trecutul lor, e compensată de avantajul valenţelor libere de care mai dispun. Un fenomen social neîmplinit nu poate fi exclus din istorie cu forţa. El rămâne în conştiinţa popoarelor, până ce îşi găseşte noi posibilităţi de exprimare. Prin asta nu vrem să spunem că fascismul şi naţional-socialismul şi-ar fi epuizat înseşi mijloacele de regenerare, ci doar atât că celelalte mişcări sunt mai puţin angajate prin trecutul lor şi, în consecinţă, mai libere pe orientarea lor viitoare şi mai accesibile unei lumi noi.

Obstacolele şi duşmăniile de tot felul, care au întretăiat drumul mişcărilor naţionaliste, se înşiruie într-un crescendo halucinant, ca şi cum forţe misterioase s-ar fi coalizat în întreaga omenire, cu scopul să le stăvilească avântul, oriunde ar îndrăzni să apară. Tabloul adversităţilor nu se rezumă la acele duşmănii obişnuite, provocate de însăşi direcţia de manifestare a mişcărilor naţionaliste, ci, în cuprinsul lui, se grupează inamiciţiile cele mai variate şi mai greu de conceput laolaltă. De la comunişti, trecînd prin sectorul democraţiilor  şi până la principalele forţe naţionaliste, toate puterile epocii noastre au arătat aceeaşi ostilitate eforturilor de renaştere ale popoarelor europene.

Cum era şi firesc, cele mai mari duşmănii le-au stârnit naţionaliştii în lagărul comuniştilor. Între cele două forţe, antagonismul era ireductibil, pentru că emană din esenţele lor doctrinare. Dar grupurile comuniste din diferite ţări nu constituiau decât o minoritate restrânsă din populaţie, aşa încât lupta se desfăşura, oarecum, în condiţii egale, fără ca una din forţe să dispună de alt sprijin în afară de acela al cadrelor proprii şi al spiritului lor combativ. Rezultatul bătăliei atârna de tăria fiecărei tabere, căci nici unii şi nici alţii nu dispuneau de aparatul statului, ca să-i poată întrebuinţa puterea de foc în dauna adversarului. În ţările care au devenit teatrul tragediilor naţionaliste – Franţa, Anglia, Olanda  şi Belgia, Ţările Nordice, Polonia şi Cehoslovacia, România, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria şi Grecia (Spania nu intra în această categorie, urmînd o evoluţie aparte) – puterea politică era deţinută de partidele democratice de centru sau de formaţiuni dictatoriale înrudite cu ele, astfel că “extremele” nu se puteau înfrunta decât în limitele îngăduite de această situaţie.

Nu atât de clare şi precise erau raporturile dintre mişcările naţionaliste şi partidele guvernamentale din aceste ţări. Despre comunism  şi naţionalism ştim că ostilitatea era netă şi categorică de ambele părţi, dar e exagerat să vorbim de o declaraţie de război a naţionaliştilor contra lumii vechi. Obiectivul lor principal era să se substituie carenţei democratice în lupta contra bolşevismului, să intervină într-un conflict pe care vechile partide nu erau pregătite să-l întâmpine cu sorţi reali de izbândă. Naţionaliştii nu se aşteptau la un ajutor efectiv din partea burgheziei, dar nădăjduiau cel puţin să câştige neutralitatea ei binevoitoare, presupunînd, cum era şi firesc, că nici ei nu-i era indiferent cum avea să se sfârşească bătălia angajată cu comuniştii.

Partidele burghezo-democrate n-au împărtăşit aceeaşi judecată suplă şi clarvăzătoare. Prin prisma lor de gândire, lucrurile se înfăţişau sub alte aspecte. Obişnuite de decenii să se perinde la conducerea statelor în cerc închis, să-şi treacă puterea unul altuia, cu titlul unui schimb de servicii, fiind sigure că, cedînd-o, nu se vor despărţi multă vreme de beneficiile ei, aceste partide au evoluat spre o mentalitate de clasă privilegiată, şi-au adjudecat, pentru a zice astfel, domeniul afacerilor publice, refuzînd să conceapă măcar că ar putea ajunge cineva în fruntea statului fără să le ceară lor asentimentul. Când şi-au făcut apariţia grupările naţionaliste, ele n-au văzut altceva în noile formaţiuni politice decât un adversar cu coloana vertebrală prea tare, fără să discearnă elementele obiective care le-au plămădit existenţa. Primejdia, după părerea democraţilor, era egal de acută la dreapta ca şi la stânga, iar lupta trebuia dusă cu egală înverşunare atât contra comuniştilor, cât şi contra naţionaliştilor. Deosebirea de principii între cele două forţe, faptul că pentru una neamul era o profesiune de credinţă, în vreme ce pentru cealaltă nu reprezenta decât o prejudecată de clasă, menită să dispară din conştiinţa indivizilor, nu emoţionau pe conducătorii partidelor burghezo-democratice. Ei n-au mai stat să se încredinţeze care din cei doi rivali şi inamici ai lor ameninţa cu adevărat bazele societăţii şi care răspundea numai noilor stări sociale, ci au azvârlit anatema asupra tuturor grupărilor politice care intraseră îndeajuns în conştiinţa poporului ca să se teamă de concurenţa lor. A fost destul să se constate o scădere a influenţei lor în masa alegătorilor, pentru ca să amalgameze în aceeaşi ură pe naţionalişti şi pe comunişti, socotindu-i deopotrivă indezirabili în incinta statului. Satisfacţia lor era imensă când li se oferea prilejul să-şi verifice teoriile, să scoată în evidenţă similitudinea dintre cele două “extreme”, insistînd cu predilecţie asupra laturii mai puţin semnificative, a tehnicii politice, şi uitînd, cu bună ştiinţă, că oricâte probe de identitate ar îngrămădi, acestea nu pot anula divergenţele profunde care separă naţionalismul de comunism.

Această concepţie a împins pe conducătorii partidelor la un joc şi mai primejdios. De vreme ce nu interesează cine coboară în arena politică, ci oricine ar intra, nerespectînd tutela lor, trebuie doborât, şi, cum naţionaliştii înaintează cu mai mare repeziciune înseamnă că ei, şi nu comuniştii, sunt primejdia numărul 1 a Europei. Comuniştii, fără îndoială, rămân o problemă deschisă, un element de îngrijorare, dar activitatea lor nu-i incomoda peste măsură, ştiindu-i undeva blocaţi pe la periferia societăţii, prin însăşi doctrina lor hibridă, incapabili să strângă sufragiile majorităţii. Naţionaliştii însă au alt răsunet în sufletul mulţimilor. Ei vin înveşmântaţi în prestigiul naţiunii şi fac apel la imponderabilele ei, la acel substrat de energie primară al unei colectivităţi, care, odată dezlănţuit, se revarsă până la marginile organismului naţional. Este adevărat că forţele naţionaliste domoleau violenţa agitaţiilor comuniste, dar, în acelaşi timp, rupeau şi părţi largi din masa electorală a partidelor. Ele aduceau un aer de prospeţime, de înviorare în opinia publică, faţă de care procedeele propagandistice ale partidelor se dovedeau inoperante.

Atenţia democraţilor, în decada premergătoare celui de al doilea război mondial şi mai cu seamă de la instalarea lui Hitler în Germania, a fost în mare parte absorbită pe flancul drept, căutîndu-se cu înfrigurare mijloacele capabile să stăvilească elanul mişcărilor naţionaliste. Represaliile contra comuniştilor n-au încetat în această perioadă, dar, în genere, ele au fost mai blânde şi au servit adeseori ca manevră  acelaşi timp mişcările naţionaliste.

Pentru a respinge asaltul partidelor naţionaliste, democraţiile liberale au abandonat sistemul lor clasic de luptă. Ele şi-au dat seama că, rămânînd pe terenul lor de joc, sunt în primejdie să fie biruite de naţionalişti. Partidele burgheze au ridicat osanale guvernământului democratic numai atâta vreme cât curentul maselor populare le era prielnic şi le-au menţinut în mod constant la putere. Până când nici un concurent serios nu se ivise şi demnităţile parlamentare le erau asigurate, vocea poporului, bineînţeles, nu se deosebea de vocea lui Dumnezeu. Dar de îndată ce au observat că anonimatul urnelor poate ascunde şi surprize, că poporul e pe cale să-şi schimbe preferinţele de partid, fiind în căutarea altor formule şi altor oameni care să-i exprime nevoile, şefii lor s-au arătat mai puţin entuziasmaţi de rezultatele aritmeticii electorale. Ea nu avea nici un cusur atâta vreme cât le confirmă prevederile, dar dacă obscure forţe sociale profită de libertăţile democratice pentru a îndepărta poporul de la cuminţenia lui tradiţională – exclamau îngrijoraţi aceiaşi oameni – nu sunt ameninţate înseşi fundamentele statului, nu sunt expuse dispariţiei înseşi principiile care au creat faima veacului nostru şi n-a sosit momentul să punem capăt acestei agitaţii demagogice ?

Partidele burghezo-democratice, ca să-şi justifice proiectele lor războinice, au recurs la un fals doctrinar şi constituţional. Ele au decretat “democraţia suntem noi” şi, cu această substituire inadmisibilă de termeni (principiul permanent al democraţiei şi existenţa efemeră a partidelor), s-au considerat absolvite de orice scrupul ideologic. În modul acesta, pledoaria de ocazie a unor partide aflate în plină derută pe frontul electoral a devenit, cu timpul, manualul de politică internă al tuturor statelor europene. Concluzia la care ajungea “noul spirit” era că democraţiile sunt îndreptăţite să recurgă la toate armele ca să se apere, chiar şi la acelea care repugnă structurii lor in-terne şi le descalifică. Democraţiile nici nu  aveau nevoie să născocească aceste arme, căci le aveau la îndemână în arsenalul dictaturilor moderne şi al regimurilor totalitare. Conducătorii democraţi au încercat, rând pe rând, întreaga colecţie, la început cu oarecare sfială, dar mai pe urmă cu îndrăzneală şi chiar cu convingerea că n-au nimic să-şi impute, până ce au ajuns la acelea care răspundeau cu mai mare precizie dorinţelor lor. Ei au descoperit, şi nu fără interes, că dictatura nu e chiar atât de odioasă, când se exercită în favoarea lor. De unde, înainte vreme, partidele totdeauna ridicau tonul când li se părea că drepturile individului sunt ameninţate de stat, acum aceleaşi partide foloseau un limbaj autoritar, îndemnînd guvernele să reprime cu energie curentele “subversive” şi “anarhice”. Părîndu-li-se că garanţiile constituţionale nu sunt suficiente pentru protecţia regimului democratic, liderii partidelor le-au amplificat cu o întreagă reţea de legi speciale, iar când au con-statat că valul naţionalismului trece şi peste aceste îngrădiri şubrede, au forţat şi mai mult nota. Au suprimat opoziţia, au dizolvat grupările politice care nu le erau pe plac, arestînd, schingiuind şi terorizînd populaţia ce refuza să se acomodeze ingerinţelor lor. Lucrurile s-au petrecut exact aşa ca şi cum, în cursul unui duel cu sabia, unul dintre adversari, văzînd că celălalt e mai îndemânatic în mânuirea acestei arme, azvârle sabia şi pune mâna pe pistol.

E necesar să adăugăm că observaţiile acestea se adresează mai ales democraţiilor din răsăritul Europei. În ţările de apus, mişcările naţionaliste au avut de suferit multe neajunsuri, dar niciodată prigoana împotriva lor nu s-a înteţit în aşa măsură ca să ajungă la atrocităţi. În aceste ţări, regimul democratic a biruit după lungi dezbateri sociale, după un intens proces de clarificare al conştiinţelor. Respectul libertăţilor cetăţeneşti nu era o formulă deşartă, ci un concept asimilat de populaţie. Nici cadrul politic din aceste state, oricâtă ură ar fi nutrit împotriva mişcărilor naţionaliste, nu putea ignora cu totul spiritul de legalitate care predomina în viaţa publică. De aceea şi măsurile lor represive trebuiau să respecte, cel puţin aparent, ordinea legală şi să nu vină în conflict deschis cu legea.

Tabloul are altă înfăţişare dacă ne întoarcem privirile spre  ţările din răsăritul Europei. La aceste popoare, democraţia nu s-a dezvoltat organic, n-a izvorât din necesitaţi adânci şi durabile, ci s-a suprapus peste stări şi moravuri cu totul deosebite  de acelea care i-au dat naştere în apus. Democraţia s-a impus la aceste popoare cu efectul şi iuţeala unei mode, forţîndu-le să facă un salt, din aşezările trecutului într-un ritm de viaţă necunoscut lor până acum. Din această nepotrivire între fond şi formă, a ieşit democraţia desfigurată, care nu seamănă cu aceea pe care o recunoaştem în apus decât în identitatea numelui. Exterior, nimic nu le distinge. Termenii sunt impecabil imitaţi : aceeaşi constituire a statului de jos în sus, acelaşi sistem clasic de separaţie a puterilor. Contactul cu viaţa politică reală dovedea însă repede că ea se desfăşura în afară de prescripţiile prevăzute de legea fundamentală a ţării.

Caracteristica democraţiilor răsăritene era disproporţionata influenţă a factorului executiv în organizarea statului. Guvernele nu se constituiau după indicaţiile corpului electoral, după numărul de mandate obţinute de fiecare grupare politică, ci înscăunarea lor se făcea anticipînd rezultatul viitoarelor alegeri.

Mai întâi se hotăra, în culisele prezidenţiale sau ale palatelor, cine să ia succesiunea, apoi partidul, consacrat organ de guvernământ, mobiliza toate mijloacele de presiune şi persuasiune ale statului – poliţie, jandarmerie, administraţie, fonduri secrete -, ca să smulgă consimţământul poporului. Poporul era chemat să voteze, aparent drepturile lui nu sufereau nici o atingere, dar, în acelaşi timp, organele administrative şi judiciare se însărcinau să ajusteze expresia voinţei sale la trebuinţele electorale ale guvernului. Aşa se explică acele bruşte şi anormale schimbări de opinie, acea nestatornicie-record a alegătorului în democraţiile răsăritene. Un partid, care nu dispunea decât de un număr infim de mandate, când se afla în opoziţie, ajuns la putere, şi le multiplica în chip inexplicabil.

La popoarele din răsăritul Europei, piesele constitutive ale unui regim democrat – votul universal, libertatea alegerilor, fizionomia parlamentară a guvernului – au servit numai ca elemente de camuflaj ale unei dictaturi oligarhice. Ele reprezentau concesiunile formale pe care le făcea clasa conducătoare din aceste ţări spiritului biruitor al vremii, fără a se supune disciplinei lor intrinseci. În asemenea condiţii, să nu ne mirăm că, în Europa răsăriteană, prigoana contra naţionaliştilor a atins gradul ultim de violenţă.

Aceleaşi pseudo-democraţii, văzînd că mijloacele de represiune, combinate la adăpostul constituţiei în vigoare, nu sunt destul de eficace, n-au pregetat să renunţe şi la această aparenţă de legalitate şi să se împodobească ele însele cu armura şi însemnele dictaturii. Când clasa oligarhică din ţările răsăritului a păşit la instaurarea unui regim autoritar, ea nu intră în luptă cu propriile sale convingeri, ci s-a regăsit şi reconstituit în mediul ei natural de existenţă. Ea numea cu numele ei adevărat o dictatură pe care o exercitase până atunci sub acoperământul democraţiei.

Izbucnirea războiului a creat mişcărilor naţionaliste o situaţie şi mai ingrată. Pe de o parte, aceste mişcări nu deţineau posturi de răspundere în stat şi nu decideau ele destinul ţării lor; pe de altă parte, evenimentele internaţionale le solicitau să-şi declare apartenenţa externă, să se alăture uneia sau alteia dintre taberele aflate în conflict. Mişcările naţionaliste au îndurat consecinţele grele ale războiului, fără a fi avut vreun amestec în dezlănţuirea lui şi în determinarea fizionomiei sale particulare.

După sfârşitul războiului, guvernele aliate, călăuzite mai mult de spiritul de vendetă decât de dorinţa de a desluşi clar ceea ce s-a petrecut în Europa, au găsit foarte natural să califice drept “colaboraţioniste” toate mişcările naţionaliste care se ataşaseră de puterile Axei. Formula aceasta era menită, în gândul lor, să capete amploarea unei sentinţe inapelabile a  istoriei, să devină un fel de memento care să descalifice pentru tot-deauna mişcările naţionaliste. Oricine a fost alături de Germania devenea în ochii aliaţilor, fără nici o altă menţiune, “colaboraţionist” ceea ce, după noul sens al cuvântului, înseamnă un individ care renunţase la demnitatea umană şi la legăturile sacre ale patriei, în schimbul unor beneficii personale.

Presupunînd că ar fi existat unii partizani ai acestor mişcări care, prin atitudinea lor din timpul războiului, să fi dezonorat fiinţa naţionalismului, aceste cazuri izolate nu se pot generaliza, socotind toate mişcările naţionaliste simple anexe ale imperialismului german. Fiecare mişcare naţionalistă a avut drama ei interioară  şi colaborarea cu puterile Axei s-a izbit de dificultăţi imense. Tocmai faptul că aceste mişcări – ceea ce ar părea mai degrabă un paradox – au mers până la capătul înfrângerii alături de Germania, ilustrează într-o formă peremptorie distincţia şi nobleţea idealurilor ce le-au însufleţit şi constituie cel mai bun răspuns insultelor grele ce li se aduc.

Cadrul acestui studiu nu ne îngăduie să examinăm amănunţit reacţiile particulare ale mişcărilor naţionaliste în perioada războiului, dar putem să le reducem la anumite tipuri de manifestare, după analogia situaţiilor în care au fost prinse de vârtejul ostilităţilor. Mişcările naţionaliste au fost puse în faţa unor probleme speciale şi soarta lor a fost diferită, după cum au aparţinut statelor cu care Axa se găsea în conflict sau acelora cu care aceleaşi puteri au întreţinut relaţii de prietenie şi alianţă.

Mişcările ce se aflau în teatrul de operaţiuni al Axei au fost expuse celor mai mari dificultăţi interne şi externe şi au trecut prin cele mai critice momente. Să ne imaginăm ce s-o fi putut petrece în sufletul luptătorilor naţionalişti din Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Grecia, Franţa, Olanda, Belgia, Danemarca, în momentul invaziei germane. Oastea menită să polarizeze eforturile militare ale Europei, pentru a le îndrepta apoi împotriva Rusiei Sovietice, iată că îngenunchea mândria neamului lor şi vărsa sângele compatrioţilor lor. Ce sfâşietor conflict între realitatea crudă a războiului şi înaltele năzuinţe din care s-au plămădit aceste mişcări! Chinul conştiinţelor devenea mai greu de suportat în mijlocul urii şi dispreţului la care erau expuşi din partea populaţiei. Pentru omul de pe stradă, membrii mişcărilor naţionaliste erau uneltele mizerabile ale inamicului, trădătorii mormintelor proaspăt săpate şi ai celor mai sacre idealuri naţionale.

Ce i-a determinat totuşi pe aceşti oameni să înfrunte oprobriul public, stăruind într-o amiciţie care nu era nici măcar compensată de înţelegerea zbuciumului şi a sacrificiului lor ?

Dacă mişcările naţionaliste din ţările ocupate de germani şi italieni ar fi avut de ales numai între puterile Axei şi democraţiile occidentale, nu ne îndoim nici o clipă că ar fi urmat consemnele politice fixate de guvernele lor. Dar, al doilea război mondial avea o altă configuraţie decât cel dintâi, reprezenta o altă grupare a forţelor, căci, în realitate, se înfruntau trei adversari, dintre care doi s-au aliat temporar pentru a scoate din luptă pe cel ce li se părea amândurora mai primejdios. Mişcările naţionaliste nu s-au revoltat contra patriei lor şi nici n-au fost fascinate de puterea colosală a Germaniei, ci s-au scuturat cu oroare de coaliţia democrato-bolşevică. Faptul li se părea a-tât de absurd, atât de lipsit de perspective şi sens, încât, îndepărtându-se de puterile Axei, aveau impresia că nu se mai regăsesc în propria lor conştiinţă. Mişcările naţionaliste au sufe-rit o crudă dezamăgire prin pactul germano-rus şi au respirat uşurate când acest jalnic intermezzo a luat sfârşit. Dar cum puteau ele să accepte o tovărăşie de arme cu bolşevicii, să le stea într-ajutor la invadarea continentului nostru, ştiind prea bine că servesc o cauză detestabilă, că prin acţiunea lor contribuie la ruina şi nefericirea întregii omeniri? Ce s-ar fi ales de civilizaţia europeană, dacă, la aurora istoriei sale, hunii n-ar fi fost întâmpinaţi pe Câmpiile Catalaunice de coaliţia apusului, dacă popoarele germanice şi romanice n-ar fi uitat în acel moment decisiv certurile lor de familie, pentru a-şi apăra în comun fiinţa lor etnică? Iată întrebări care, din retrospectiva timpului, revin cu o intensitate sporită şi ne indică limpede răspunsul. Mişcările naţionaliste n-au văzut o altă ieşire onorabilă din impasul în care au ajuns decât păstrînd cu fermitate direcţia anti-comunistă a luptei lor. Ele au preferat o colaborare ingrată cu Germania şi să fie expuse mai târziu celor mai groaznice răzbunări decât să se împărtăşească din tristul privilegiu al unei victorii alături de bolşevici. Supravieţuitorii acestor unităţi sacrificate nu pot totuşi să-şi reţină bucuria ce o încearcă, văzînd cum, pe drumul parcurs odinioară de grupul lor ostracizat, se încolonează astăzi întreaga omenire.

Vrednice de omagiu sunt mişcările din apusul Europei. Ele nu aparţineau unor ţări direct ameninţate de bolşevici, ca să poată cunoaşte, din propria lor experienţă, efectul mortal al acestei molime a spiritului uman. Era de presupus, aşadar, că îndepărtarea de focarul primejdiei să le facă mai nepăsătoare, mai înclinate la compromisuri. Dacă totuşi şi-au menţinut cu străşnicie convingerile iniţiale, nedespărţindu-se de puterile Axei, aceasta dovedeşte mai mult decât orice alt argument că n-au fost produsul unor imitaţii sterile şi nici opera unor impostori. Numai mişcările izvorâte dintr-un puternic fond de adevăr puteau să reziste conjuncturii defavorabile a războiului, fără a renunţa la principiile pe care şi-au clădit existenţa.

Contingentele de luptători trimise de mişcările naţionaliste din Franţa, Belgia, Olanda şi Danemarca pe frontul răsăritean merită să fie salutate cu entuziasmul datorat marilor fapte de arme. În vitejia şi avântul ce le-au arătat, recunoaştem reîncarnarea acelui faimos spirit care s-a afirmat odinioară pe Câm-piile Catalaunice, care a învins la Tours şi Poitiers, care a stârnit marea mişcare a Cruciadelor şi a despresurat zidurile Vienei asediate de păgâni.

În statele aliate puterilor Axei – Bulgaria, România şi Ungaria -, mişcările naţionaliste au fost cruţate cel puţin de durerea de a veni în conflict cu sentimentele populaţiei. Dar, în ce priveşte posibilităţile de manifestare în cadrul statului, situaţia lor a fost mult mai precară şi mai nefericită decât a mişcărilor din apus. Guvernele care încheiaseră acordurile cu Italia şi Germania au aparţinut aceleiaşi clase de politicieni care le-au suprimat existenţa legală şi le-au azvârlit în lagăre şi închisori. Prigoana n-a încetat nici după ce aceste ţări s-au afiliat puterilor Axei. Nu numai că mişcările naţionaliste n-au fost invitate să-şi asume răspunderile conducerii – în definitiv, era punctul lor de vedere, care se impusese în  politica externă a acestor ţări – dar cercurile guvernamentale s-au arătat atât de nedrepte, atât de năpădite de ură, încât în acordurile lor cu Germania au solicitat şi obţinut sacrificarea mişcărilor naţionaliste. Neliniştea acestor cercuri nu provenea din riscurile pe care le comporta noua orientare externă, cât mai ales din teama că grupările naţionaliste să nu ajungă la putere, profitînd de schimbarea raporturilor de forţă între marile puteri. Europa Nouă, pentru a cărei realizare aceste mişcări au luptat cu un devotament fără margini, nu le-a adus nici o uşurare, nici o bucurie şi nici un cuvânt de îmbărbătare. Aceiaşi tirani la conducere, aceeaşi parodie sinistră a legalităţii, aceleaşi ziduri umede de închisoare, care măcinau viaţa  şi speranţele unei generaţii.

Mai sunt câteva mişcări care nu se încadrează în nici unul din cele două mari grupe trasate de linia războiului.

Cât e de absurdă acuzaţia de “colaboraţionism”, când e întrebuinţată fără discernământ, fără examinarea condiţiilor particulare de zămislire şi manifestare ale fiecărei mişcări, ne-o demonstrează, mai mult decât necesar, cazul grupărilor “Ustaşa” din Croaţia şi al “Gărzilor Hlinka” din Slovacia. Aceste mişcări aparţin unei faze întârziate a “naţionalului”. Croaţii şi slovacii se considerau colectivităţi etnico-istorice distincte de vecinii lor şi n-au fost mulţumiţi cu hotărârile luate de aliaţi, la conferinţa de pace a primului război mondial. “Ustaşa” şi “Gărzile Hlinka” sunt expresia acestei energii naţionale neîmplinite, a acestei agitaţii din adâncuri a popoarelor, care nu-şi găseşte alinare până ce nu s-a concretizat într-un stat independent. Ele marcau o etapă în lupta de emancipare politică a Croaţilor şi Slovacilor, desigur, cea mai conştientă şi mai fermă în realizarea ideii. Obiectivul lor nu diferea de al altor naţiuni, care, cu secole şi decenii înainte, şi-au împlinit uni-tatea naţională.

Cum de această năzuinţă firească, pe care fiecare popor o poartă în sângele lui de la naştere, a ajuns să fie calificată de grupul puterilor victorioase crimă de război? Oare faptul că germanii sau italienii i-au ajutat pe croaţi şi slovaci să-şi dobândească o suveranitate proprie e  suficient pentru a reuni elementele unui delict internaţional ? Popoarele, în setea lor de a-şi cuceri libertatea naţională, nu se întreabă de unde le vine ajutorul şi nici nu pot alege. Ele nu ştiu dacă istoria le oferă un nou prilej, şi acela care le stă înainte nu-l pot lăsa neîntrebuinţat. Ceea ce spunem nu trebuie interpretat ca şi cum sârbii sau cehii ne-ar sta mai departe de suflet, nu pledăm cauza şi interesele unora împotriva celorlalţi, şi am dori ca toate aceste popoare să ajungă la o formulă statornică de înţelegere, ci refuzăm concepţia de drept internaţional, inaugurată de aliaţi, după care o luptă naţională este înjosită  şi condamnată numai pentru că s-a purtat alături de un grup de popoare, cu care ei, întâmplător, se aflau în conflict. Croaţii şi slovacii s-au aliat puterilor Axei, pentru că numai aceste state le-au înlesnit naşterea lor politică. Din ideologia grupărilor “Ustaşa” şi “Gărzile Hlinka” nu lipsea nici coordonata naţionalistă propriu-zisă, numai că ea era depăşită de necesităţile de consolidare ale noilor state.

O  poziţie independentă de evenimentele anterioare ocupă falangismul spaniol. Această mişcare a rămas în afara ariei marelui război, încât destinul ei a fost numai periferic influenţat de puterile Axei. Cooperarea falangistă cu Germania şi  Italia s-a mărginit la aspectul anticomunist al războiului şi s-a realizat într-o formă neoficială. Falanga nu putea lipsi de la o îndatorire care depăşea marginile politicului şi reprezenta o chestiune de onoare şi de viziune a evenimentelor. Ea şi-a trimis  diviziile de voluntari pe frontul de răsărit, dar a urmat în acelaşi timp şi consemnele unei politici externe de neutralitate.  Ţara avea nevoie de o convalescenţă prelungită după imensele pierderi de oameni şi avuţii, suferite în cei trei ani de război civil. Ceea ce trebuia evitat, înainte de toate, era o nouă zguduire internă. Disciplina, unitatea în jurul capului suprem al statului, era singura garanţie a refacerii interne.

Mişcarea falangistă s-a achitat de acest rol cu abnegaţie. Nota patriotică, a menţinerii statului, a independenţei lui, a mândriei specific spaniole, a decis toate actele Falangei.

Atitudinea prevenitoare a Falangei faţă de exigenţele politicii n-a rămas fără urmări asupra potenţialului ei creator. Orice concesie politică prelungită, chiar cu cele mai bune intenţii, se face cu o pierdere de substanţă proprie. Împrejurările actuale, ruptura adâncă dintre Est şi Vest, concentrările uriaşe de forţe de o parte şi de alta a cortinei de fier, vin într-ajutorul restaurării interioare a Falangei. Ele pot să-i creeze un nou mo-ment de afirmare, care se va dovedi de cel mai mare preţ în ziua când statul spaniol, eliberat de grijile externe, va păşi pe ca-lea reformelor de structură. Mişcarea falangistă e indispensabilă pentru renaşterea şi consolidarea Spaniei. Dacă presiuni din afară ar izbuti să o dizloce din viaţa politică a ţării, întreaga operă de pacificare internă ar fi din nou expusă primejdiilor şi istoria Spaniei ar lua iarăşi aspectul unui permanent război civil.

Cu aceste suferinţe nu s-a încheiat calvarul mişcărilor naţionaliste. După ce au suportat atacurile neîntrerupte ale democraţiilor şi au rătăcit “pe culmile disperării”, la izbucnirea războiului, n-au fost cruţate de lovituri nici din partea propriilor lor tovarăşi de drum. Când s-au înfăţişat înaintea principalelor puteri naţionaliste cu trecutul lor, cu luptele lor, cu rănile lor şi cu răspunderile de viitor, au fost tratate mai mult ca nişte rude sărace la poarta palatelor somptuoase. Lumea din care s-au desprins mişcările naţionaliste era cunoscută prin moravurile ei sterpe, dar lumea care înainta cu paşi falnici în istorie era aşteptată să-i întâmpine cu inima plină de speranţe, închipuindu-şi-o mai bună, mai dreaptă, mai larg deschisă frumuseţilor spirituale. În locul unei omeniri senine şi primitoare, mişcările naţionaliste au întâlnit aceeaşi imagine mohorâtă, aceeaşi atmosferă viciată de egoismele naţionale.

Italia fascistă, în ultimul deceniu al existenţei sale, n-a arătat un interes deosebit mişcărilor naţionaliste; Germania naţionalist-socialistă, dimpotrivă, s-a afirmat printr-o prezenţă totală în spaţiul lor de acţiune. Ea falsificase sensul de realizare a Europei Noi, dîndu-i un conţinut pangermanic, căutînd să exploateze puterea de sacrificiu a lumii naţionaliste, pentru scopurile ei imperialiste. Mişcărilor naţionaliste li s-au impus norme, servituţi, atitudini care nu conveneau armoniilor lor lăuntrice şi nu aduceau nici un folos cauzei comune. Toată acea-stă S.S.-izare a unor întregi grupuri naţionaliste, din Franţa, Olanda, Belgia, Danemarca, Ucraina a fost o iniţiativă de nefericită inspiraţie, o retroversiune a unor elanuri naturale, care le-a diminuat forţa combativă şi le-a înstrăinat de popor. Frumuseţea şi vigoarea mişcărilor naţionaliste constau tocmai în specificul tendinţelor lor, în forma lor aparte de manifestare, în care se reflectă talentele şi vrednicia fiecărui neam. Un univers alcătuit dintr-o masă omogenă de indivizi, chiar dacă însuşirile lor, luaţi unul câte unul, ar depăşi media umană, nu mai prezintă nici un interes creator. Un astfel de univers se consumă din propria lui platitudine, din epuizarea motivelor de nelinişte, din stilizarea externă a resurselor lui.

În acest triptic al suferinţelor naţionaliste, noi vedem trei încercări, trei acte purificatoare. Dacă mişcările naţionaliste ar fi avut parte de o existenţă uşoară, probabil că, în vâltoarea succeselor, s-ar fi risipit repede şi comoara lor lăuntrică. Dar aşa, izbite din toate părţile şi de nenumărate ori, au fost mereu constrânse la revizuiri, la confruntări, la examinarea îndoielilor şi trierea experienţelor. Ceea ce ele n-au putut să exprime în afară s-a repercutat în interior, rotunjindu-le concepţia de viaţă a primelor începuturi. Iată de ce credem că aceste mişcări nu  şi-au spus ultimul cuvânt în istorie. Va veni o vreme când întreaga omenire îşi va aminti de experienţa lor tragică.

VI.  PREMISELE UNEI ISTORII VALABILE

Ce perspective le rămân deschise, de acum înainte, mişcărilor naţionaliste? Cititorii şi prietenii, mai ales, se vor grăbi să spună: întoarcerea la trecut, la forma nealterată a fenomenului naţionalist, pentru a relua din prima lui fază un proces istoric greşit îndrumat. Aceasta soluţie vine într-un anumit fel de la sine – ca o rezultantă a dezbaterilor anterioare – şi totuşi nu trebuie să ne încredinţăm ei fără rezerve. Istoria are un curs ireversibil. O proiecţie greşită pe ecranul ei nu se poate repeta, aşa cum ne stă în putinţă să reproducem, ori de câte ori voim, o experienţă de laborator. Şi noi facem aceeaşi recomandare, adică, să se reia firul pierdut în vălmăşagul frământărilor contemporane, dar în cu totul alt scop: pentru a controla gravitatea deviaţiilor suferite de naţionalism, pentru a prinde din nou pe retină linia lui dreaptă de manifestare.

Dar, odată ce ne-am împrospătat imaginea credincioasă a naţionalismului, urcîndu-ne către izoare, ar fi dăunător şi fără rost să stăruim în trecut, încercînd să-i refacem etapele, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între timp. Fenomenul naţionalist a dat naştere unei mentalităţi, a modelat gândirea câtorva generaţii şi, ca atare, e iluzie speranţa acelora ce ar vrea să-l ştie înmormântat. Dar e tot atât de falsă şi poziţia acelora care ar refuza să ia act de experienţa lui eşuată şi ar voi să vadă naţionalismul realizînd singur o lume nouă. Încrederea în naţionalism a fost grav zdruncinată în două decenii de falsă prezentare istorică şi ea nu mai poate fi recâştigată decât pe bază de acorduri cu alte forţe politice, cu alte curente de idei.

Acest punct de vedere ar putea să nu găsească primirea cea mai bună în rândurile naţionaliştilor. Ce am câştiga, ni se va spune, dintr-o soluţie de compromis? Oare nu se alterează caracterul fenomenului? Îngrijorările, trebuie să recunoaştem, sunt legitime, dar ele se vor risipi de îndată ce vom preciza cadrul şi condiţiile acestei tovărăşii de viitor.

Coaliţia la care ne gândim nu e alcătuită din figuranţii de moment ai istoriei. Nu înţelegem să “salvăm” naţionalismul, alipindu-l de un complex fugitiv al ei, care să dăuneze apoi structurii sale de bază. Formula la care ne gândim reprezintă o sinteză a spiritului european, o selecţie a experienţelor de viaţă, prin care au trecut toate popoarele continentului nostru. 2000 de ani de istorie europeană ne îngăduie să privim în urma noastră şi să descoperim care sunt suporturile ei principale, care sunt coloanele ei de susţinere, care sunt premisele ei valabile. Procedînd la această largă defalcare a spiritului european, din panorama trecutului se desprind trei factori de im-portanţă vitală pentru destinul civilizaţiei noastre: Creştinismul, Democraţia şi Naţionalismul.

Identificarea lor coincide din orice punct de vedere am porni cercetările. Dacă ne referim la realităţile istorice, constatăm cu ce insistenţă s-au impus aceşti trei factori în viaţa popoarelor europene. Întreaga  lor dezvoltare e dominată de una sau de alta din aceste tendinţe. A fost o perioadă în care creş-tinismul reprezenta forţa determinantă în societate ; o alta, în care problema libertăţilor individuale a avut întâietate, asupra tuturor celorlalte iniţiative de organizare socială, iar, în epoca noastră, naţionalismul a depăşit ca interes pe ceilalţi doi fac-tori. Fiecare din aceste arhetipuri europene, activînd singur în istorie, s-a afirmat prea mult pe sine însuşi, cu prea mare avânt, ca şi cum toate aspectele vieţii s-ar fi reunit în el, încât rând pe rând au căzut în exagerări. Dar tocmai excesele ce le-a suferit omenirea de pe urma lor dovedesc cât e de adânc substratul din care au izbucnit la lumină.

Dacă luăm ca punct de plecare omul, cu necesităţile lui intrinseci, rezultatele nu diferă. Creştinismul, naţionalismul şi democraţia epuizează toată gama libertăţilor umane şi eliberează pe individ de toate sclaviile posibile şi imaginabile. Numai convergenţa lor, numai acţiunea lor simultană ridică pe om la rangul de persoană umană. Fiecare din aceşti factori reprezintă o revoluţie spirituală, un act de eliberare a individului de sub jugul unor rânduieli tranzitorii, care îi împiedică dezvoltarea nestânjenită a facultăţilor sale creatoare: prin creştinism, s-a emancipat interior de sub stăpânirea păcatului, prin democraţie, exterior, de sub dominanţa claselor sociale, iar misiunea naţionalismului este să-l elibereaze de sub tirania orgoliului naţional.

Dacă ne referim la raporturile logice dintre cele trei noţiuni, constatăm o perfectă îmbinare între ele. Încercarea de a gândi laolaltă aceste noţiuni nu numai că nu constituie o extravaganţă, dar este singurul mod de a le înţelege cu claritate. Luate în accepţiunile lor nefalsificate, creştinismul, naţionalis-mul şi democraţia se cheamă una pe alta şi se sprijină reciproc. Esenţial în această confruntare este să nu le considerăm prin prisma unor definiţii superficiale, să nu tragem concluzii asupra lor dintr-un material insuficient studiat.

Să analizăm, mai întâi, relaţiile dintre democraţie şi naţionalism, concepţii care, de decenii, sunt prezentate ca excluzîndu-se una pe alta, ca fiind într-o duşmănie iremediabilă(un scriitor român naţionalist, Aurel C. Popovici, a scris chiar o carte ca s-o demonstreze; apărută la începutul veacului nostru, ea se intitula “Naţionalism sau Democraţie”). Sistemul de guvernământ democratic este o invenţie care se adresează socialului, un produs al geniului omenesc, aplicat domeniului de organizare al colectivităţilor. Naţionalismul nu este o tehnică, nu este o creaţie a intelectului nostru, ci o realitate dată, o stare de spirit a unui popor, care se revelează treptat conştiinţei sale. Democraţia serveşte ca mijloc de expresie a acestei realităţi nevăzute. Ceea ce se petrece în adâncurile sufleteşti ale unui popor, variaţiile conştiinţei sale, amplitudinea şi tonalităţile ei diverse, democraţia înregistrează şi valorifică. Sufragiul universal, parlamentul, legea sunt instrumente de expresie ale conştiinţei naţionale, evident, când nimic nu se opune funcţionării lor normale. Dacă n-am presupune acest suport naţionalist democraţiei, ce rost am atribui buletinului de vot? La ce ar servi operaţiunile electorale? La exprimarea unei vagi şi nedefinite voinţe cetăţeneşti? Această voinţă nu devine inteligibilă decât raportată la o anumită ţară şi la un anumit popor. Există o opinie publică franceză, o opinie publică engleză, o opinie publică italiană, ceea ce corespunde la tot atâtea atitudini faţă de eveniment, la tot atâtea modalităţi de a rezolva problemele momentului, câte popoare sunt. Opinie publică înseamnă Naţionalismul proiectat asupra unui fapt oarecare, asupra unui interes imediat al colectivităţii naţionale. Ea se afla într-o perpetuă agitaţie şi chestiunile pe care le abordează sunt mereu altele. Dar observatorul atent va descoperi că reacţiile opiniei publice nu sunt întâmplătoare, că ele urmează o curbă proprie, care exprimă tocmai permanenţele unui neam. În loc de a asculta bătăile de inimă ale naţiunii şi a merge în cadenţa lor, partidele au tendinţa să se substituie ei ca realităţi de sine stătătoare. Din organe intermediare, al căror rol este să colecteze multitudinea părerilor individuale, reducîndu-le la anumite ti-puri de bază, ele tind spre o existenţă proprie, diluînd reflexele conştiinţei naţionale şi falsificîndu-i sensul istoric de manifestare.

Cel de-al treilea element al sintezei politico-istorice de mâine transfigurează aceste valori, prelungindu-le în lumea adevărurilor eterne. Cum am arătat şi în capitolul închinat feno-menului naţionalist, popoarele, ca să depăşească “naţionalul”, perioada agitaţiilor externe, şi să intre în “naţionalism”, faza cunoaşterii de sine, trebuie să se dezbare de orgoliu, acceptînd învăţătura lui Christos. Ca să-şi întoarcă privirile de la acţiuni prădalnice spre interiorul lor, spre bogăţia nepieritoare a investiţiilor divine, trebuie să recunoască mai întâi suveranitatea lui Dumnezeu.

Nu poate exista naţionalism fără creştinism şi nu poate exista democraţie animată de virtute, aşa cum o dorea Montesquieu, fără naţionalism.

Enunţînd aceste teze, noi nu afirmăm nicidecum că ele se vor realiza de la sine. Noi spunem doar atât: necesităţile generale ale popoarelor împing cursul istoriei în această direcţie. Nu ca o mişcare ineluctabilă, ca un marş irezislibil al evenimentelor, în care noi nu credem, ci ca un dispozitiv creator al civilizaţiei europene, lămurit în frământarea a două milenii de istorie. Sub ocrotirea acestor trei factori, se poate păşi cu încredere înainte, bătălia e angajată pe drumul cel bun, toate elementele strategice fiind întrunite ca rezultatele să nu recepţioneze. Naţionalismul, democraţia şi creştinismul reprezintă premisele unei istorii valabile. Dar forţa care să le actualizeze şi să le facă să răzbească în lume se degajează din interiorul omului, din trăirile lui sufleteşti. Procesul colectiv e rezultanta a milioane de procese individuale. Istoria popoarelor poate fi brăzdată la un moment dat de anumite tendinţe, dar ele nu vor birui de la sine, ci numai promovate de elanul indivizilor. Nu e de ajuns să constaţi că fenomenul a luat naştere, că evoluţia lui este în curs, pentru ca şi succesul lui să fie asigurat. Ci trebuie să-l serveşti clipă de clipă. Tendinţele unei epoci re-prezintă numai un material difuz, care poate să capete o formă istorică adecvată, dar poate tot aşa de bine să fie înstrăinat şi întrebuinţat în altă parte, pentru scopuri mai puţin legitime. Aspiraţiile de emancipare ale maselor muncitoreşti, de pildă, sunt o manifestare caracteristică veacului nostru. Dar cu aceeaşi materie primă se clădeşte socialismul, se clădeşte comunismul, naţionalismul, sindicalismul, democraţia creştină, ceea ce înseamnă că rezultatele variază după cuantumul energetic care se cheltuieşte pentru fiecare ideal politic.

A sosit momentul ca istoria să fie scoasă din stadiul tatonă-rilor şi al incoerenţelor şi să fie orientată spre ţeluri prospecti-ve. Istoria nu este numai ceea ce a fost, ci şi ceea ce va fi. Ea în-registrează isprăvile popoarelor, dar le şi anticipează, în sens de creaţie continuă, de luptă zilnică pentru a-i imprima directi-ve valabile.

Spiritele de formaţie practică nu se vor lăsa convinse de analiza expusă mai sus. Consideraţiile de ordin istoric, subiectiv, logic şi metafizic, pot foarte bine să confirme valoarea complexului naţionalism-democraţie-creştinism, dar noi trăim într-o anumită epocă cu necesităţile şi preocupările ei concrete. Întrebarea este dacă treimea în discuţie se dovedeşte eficace pentru criza care ne zguduie, dacă ea ne poate servi la ceva şi nouă, oamenilor de astăzi, care avem drama noastră. Cu alte cuvinte, naţionalismul, creştinismul şi democraţia să treacă împreună şi proba politicului, încercând să rezolve problemele contemporane.

În paginile care urmează, vom arăta că cele trei elemente constitutive ale civilizaţiei europene pot fi eficace şi în domeniul politic, adică acolo unde evenimentele cer o soluţie grabnică.

Omenirea e împărţită astăzi în două tabere, Estul şi Vestul, comunismul şi democraţia. Acea faimoasă lozincă, a luptei dintre cele două lumi, abia acum îşi dezvăluie întreaga semnificaţie. Actualmente nu mai există nici o soluţie intermediară între cele două blocuri ostile, nici un alt grup de forţe care să constituie o rezervă şi un refugiu pentru popoarele ce ar voi să rămână neutre.

Se petrece un lucru nelinştitor cu principiile democratice. Ele nu înregistrează succese în acest “tournoi” mondial, nu zguduie conştiinţele, făcîndu-le accesibile marilor decizii. Formula democratică a ajuns atât de inofensivă şi inexpresivă, încât înşişi bolşevicii au adoptat-o din motive tactice, numind  statele supuse dominaţiei lor democraţii “populare” sau “progresiste”. Un asemenea trucaj de poziţii occidentale, o răsturnare de valori, căci nimeni nu se încumetă să împrumute terminologia propagandistică a adversarului, atât timp cât mai posedă energii proprii. Confuzia devine avantajoasă numai dacă domneşte debandada spirituală în lagărul inamicului, în aşa măsură încât, acolo, noţiunile fundamentale s-au încurcat şi mulţimile sunt dezorientate. Niciodată bolşevicii nu s-au numit “fascişti”, dar îndrăznesc să se cheme democraţi, cu toate că detestă acest sistem de guvernământ şi luptă pentru nimicirea lui. Aceasta înseamnă că vocabularul democratic nu mai are suficientă priză asupra oamenilor, că şi-a pierdut din eficacitate, din forţa probatorie asupra conştiinţelor. Pentru aceeaşi raţiune, democraţiile occidentale se servesc mai bucuros de expresiile “anticomunism” şi “antibolşevism”, când vor să-şi fixeze atitudinea faţă de Internaţionala roşie, părîndu-li-se a fi mai pline de miez decât propria lor denumire.

În realitate, se face o mare nedreptate “democraţiei”. Căci ea nu e altceva decât o tehnică, un mod de percepere a opiniilor şi, din acest punct de vedere, nici un alt sistem n-ar putea-o înlocui. Neputinţa semnalată nu aparţine propriu-zis “democraţiei”, care, în sine, e intangibilă, tocmai pentru că nu aderă la un conţinut oarecare, ci priveşte societatea burghezo-capitalistă, asociată principiilor ei de guvernământ. A lupta pentru democraţie nu e totuna cu a lupta pentru idealul burghez. Drepturile individului nu sunt identice cu abuzurile capitalismului. Referinţele apusului pentru un termen negativ indică cu precizie criza ideologică în care se zbat popoarele europene. Burghezo-capitaliştii simt golul din sufletele lor, îşi dau seama că n-au ce să opună comunismului, că idealul prosperităţii economice s-a sleit, şi, atunci, în lipsă de altceva mai bun, se definesc prin negaţie, zicîndu-şi “anticomunişti”. Democraţia nu poate fi opusă comunismului, căci o tehnică nu se poate măsura cu un ideal.

Cunoscînd neantul interior al burgheziei, e legitim să ne întrebăm dacă bătălia în curs de desfăşurare poate fi purtată în numele unei negaţii, dacă agăţîndu-se de o poziţie defensivă, Occidentul e la înălţimea dificultăţilor prezente. Pentru a da un răspuns temeinic, trebuie să aruncăm privirile în tabăra adversarului, iscodind ce pregătiri se fac acolo, ce energii îi susţin moralul, ce structură are luptătorul bolşevic? Nu reproducem decât o părere de circulaţie curentă, semnalînd abnegaţia şi elanul revoluţionar al luptătorului comunist. Abstracţie făcînd de obiectivul tenebros al acestei mişcări, partizanii comunismului sunt posedaţi de o fervoare de discipoli, citeşti în ochii lor o scăpărare de cremene, care nu iartă  şi nu cunoaşte îngăduinţa. Cât priveşte armata sovietică, a arătat ce poate în bubuitul de tunuri de la Stalingrad. Imensităţile Rusiei şi ale Siberiei ascund secrete de război nebănuite de statele majore aliate, dar cele mai mari surprize le rezervă apusului sufletul oamenilor care mâine vor invada Europa.

Ce contrapondere spirituală, ce mobilizare de energii vor opune popoarele europene acestor formidabile zăcăminte de ură acumulate de zeci de ani în sufletul câtorva generaţii? Idealul burghez, aşa cum a devenit de pe la sfârşitul veacului al XIX-lea, e static şi anti-eroic. El cultivă virtuţile minore, iar da-că poartă grija şi de soarta statului e numai cu gândul să fie salvate interesele individuale. Cum se va despărţi această lume, care nu are altă preocupare decât să achiziţioneze bunuri şi să le consume în linişte, de satisfacţiile unei vieţi îmbelşugate, pentru a se arunca în văpaia unui război de proporţii apocaliptice? Un război care se adresează omului ca entitate a istoriei, care cere sacrificiul total al individului, renunţarea la toate bunurile personale, pentru a da toată măsura vitejiei, elanului şi dezinteresării?

Indivizii care îşi epuizează forţele în agitaţii cotidiene nu pot să priceapă aceste avertismente ale destinului. Când totuşi îi cuprind neliniştile, îşi potolesc îngrijorările, invocînd superioritatea tehnică a Apusului. Aceste speculaţii nu sunt lipsite de fundament, dar şi de o anumită doză de naivitate, când ne gândim la masele de oameni care, dincolo de cortina de fier, zi şi noapte făuresc armele distrugerii. Presupunînd totuşi că avansul industrial al Occidentului se va menţine încă un timp oarecare, nu interesează oare şi calitatea oamenilor care vor mânui armele ieşite din fabrici? Se pot înarma braţele şi dezarma, concomitent, sufletele?

Însuşi Planul Marshall nu este decât un expedient al problemei. Ajutorul american poate să întârzie procesul de pătrundere a comunismului în Europa apuseană, dar nu-l va slăbi niciodată până la punctul de a-l face neprimejdios. Nimeni nu tăgăduieşte, comunismul se dezvoltă de predilecţie într-un mediu social bântuit de mizerie, dar ar fi naiv şi absurd să se spere exclusiv într-o dezlegare de acest gen a situaţiei. După zeci de ani de educaţie politică neîntreruptă, s-a ajuns la o stabilizare a mentalităţii comuniste în pătura de jos, la o cristalizare, independent de condiţiile materiale ale vieţii. Ele se pot îmbunătăţi, pot deveni chiar excelente, dar nu vor schimba sensibil felul de a gândi al muncitorului. Există un puternic curent comunist chiar în pătura muncitorească cu un standard de viaţă egal şi chiar superior micilor burghezi. Căci omul “nu trăieşte numai din pâine”, ci îi trebuie şi hrană spirituală. Muncitorul de astăzi vrea ceva mai mult decât un salariu mai bun. Cere o consideraţie mai mare, o egalitate pe plan moral, o grijă de fiinţa lui interioară, şi această împlinire crede el că o poate găsi în comunism. Comunismul speculează mizeria socială, dar el a depăşit faza în care putea fi combătut exclusiv pe terenul său. Bunăstarea materială propusă de americani Europei poate stingheri pentru moment planurile comunismului, dar el va trece din nou la ofensivă, la cel dintâi semn de criză economică a statelor occidentale sau de şovăire în măsurile lor de protecţie. Puterile occidentale să nu confunde efectele binefăcătoare ale acestei transfuzii de sânge, aplicate în extremis unui bolnav, cu însănătoşirea lui reală.

Fără a tăgădui valoarea imensă a ajutorului american, e necesar totuşi să fie privit cu mai multă circumspecţie, pentru a nu-l expune eşecului, atribuindu-i virtuţi şi speranţe care nu îi sunt proprii. Planul Marshall acordă un moment de răgaz Europei, dar nu reface vigoarea sufletului ei devastat. Pentru ca rezultatele Planului Marshall să nu se irosească zadarnic, trebuie să se pornească concomitent o ofensivă spirituală, o campanie de lămurire şi dinamizare a sufletului european.

 

Cu toate că se recunoaşte caracterul ideologic al încordării actuale dintre Est şi Vest, se persistă totuşi în greşeala de a se menţine întreaga luptă într-un climat defensiv. Comunismul reprezintă o ideologie în marş, o doctrină revoluţionară, şi el nu poate fi combătut decât de o forţă cel puţin tot atât de dinamică şi hotărâtă. Dacă s-ar face un plebiscit european, fără îndoială că cea mai mare parte din locuitorii continentului nostru s-ar declara împotriva comunismului, dar ceea ce se înţelege prin asta este mai mult un anticomunism pasiv, fără aderenţe interioare, fără accentul marilor decizii. Aşa cum se înfăţişează astăzi tineretul european, cu lipsa lui de preocupări mai înalte, cu vidul spiritual ce-l manifestă ostentativ, nu poate decât să eşueze lamentabil în faţa tineretului comunist, fanatizat şi gata de război.

Iată de ce democraţiile apusene, sărăcite de vechiul lor conţinut, de origine burghezo-capitalistă, trebuie să facă apel la un element compensator, la experienţa şi capacitatea de luptă a mişcărilor naţionaliste. Comunismul, această revoluţie fără ideal constructiv, trebuie atacat în absurditatea lui doctrinară, dezvăluind cursele ce le întinde sufletelor neavertizate. Şi atunci, dacă aceasta este singura cale de a disloca Comunismul din istorie, cum s-ar putea renunţa tocmai la contribuţia acelor care îi cunosc mai bine fiinţa, care l-au demascat şi combătut fără întrerupere, de la naşterea lor politică ?

Alianţa dintre naţionalism şi democraţie, cum am arătat, se bazează pe afinitatea lor de principiu, dar cu egală energie e indicată şi de momentul actual al politicii internaţionale. Dacă e ceva ca să ne mire, apoi nu este acordul ce s-ar încheia între ele, ci întârzierea care se observă în realizarea lui. Numai minţi întunecate sau răzbunătoare ar putea refuza participarea la acest act de reconciliere a sufletului european, cu consecinţe salutare pentru viitorul civilizaţiei noastre. După agresiunea comunistă din Coreea, lumea occidentală a fost prinsă de febra înarmărilor.

După multe şovăiri, pericolul comunist a fost în sfârşit recunoscut. Se reiau vechile alianţe şi se încheie altele noi. Un singur lucru nu e destul de atent examinat în planurile de apărare ale Europei: starea de spirit a popoarelor chemate să înfrunte mâine bolşevismul. Naţiunile europene sunt contaminate de defetism. Ai impresia că însuşi instinctul lor de conservare nu mai funcţionează normal, pentru că nu sesizează îndeajuns primejdia mortală care le ameninţă. Fiecare naţiune se leapădă de povara unui eventual război şi ar vrea, dacă se poate, să-l încredinţeze altora. O victorie fără sacrificii – obţinută pe căi miraculoase, printr-o intervenţie de ultima oră – iată ceea ce aşteaptă ele în fond. Această stare de spirit este generală. Comunismul nu e atât de puternic prin ceea ce reprezintă efectiv, cât mai ales prin enormul contingent al acelora care se sustrag de la o rezistenţă tenace. Problema principală a strategiei occidentale este de a înarma sau nu Germania, de a încadra sau nu Spania în pactul Atlanticului, de a face sau nu din Franţa pivotul principal al apărării, de a mări sau a nu mări numărul diviziilor italiene. Toate aceste proiecte sunt necesare, dar, dacă, concomitent cu eforturile înarmării, nu se duce şi o acţiune viguroasă de trezire a energiilor spirituale ale popoarelor europene, valoarea angajamentelor lor militare e în primejdie să scadă catastrofal. Numai din bravi cetăţeni se poate constitui o armată vitează. Când mentalitatea mulţimilor e minată de îndoieli, e firesc ca şi armatele să reflecte aceeaşi detestabilă stare de spirit. E mult mai important, pentru izbânda planurilor apărare ale Europei, să se ştie dacă în Germania, în Franţa, în Italia, în Danemarca, în Belgia etc., s-a realizat sudura interioară a naţiunii, căci numai în aceeaşi măsură va creşte şi potenţialul lor de luptă. Un război de proporţiile celui ce se anunţă nu poate fi dus pe bază de partide, numai blocul naţiunilor poate să iasă în întâmpinarea inamicului. E o absurditate să fie eliminată din luptă tocmai partea cea mai viguroasă a naţiunii şi aceea care este mai mult angrenată în evenimentul zilei: naţionaliştii. Războiul împotriva Rusiei – dacă izbucneşte – nu va fi un război de tip capitalist, ci un război naţionalist.

Se  cunoaşte cine întreţine această atmosferă de duşmănie între naţionalism şi democraţie. Bolşevicii au profitat cu mare măiestrie de amintirile întunecate ale războiului. Orice individ sau grupare politică ce sunt călăuzite de un patriotism luminat şi luptă pentru crearea unui front unic al forţelor anticomuniste devine automat în propaganda lor “nazist” sau “fascist”. Ori de câte ori popoarele din apus încearcă să-şi lege rănile trecutului, să-şi refacă unitatea naţională, grav zdruncinată de pe urma celui de-al doilea război mondial, de atâtea ori oficinele de propagandă ale Kominformului agită spectrul reînvierii naţionalismelor de tip agresiv. Şi trebuie să o spunem că ei izbutesc în mod regulat să tulbure atmosfera internaţională şi să împiedice revenirea la o viaţă politică normală. Adevărul este că împrejurările s-au schimbat atât de mult în ultimul deceniu, încât puterea industrială predominantă pe glob va găsi întotdeauna mijloace ca să prevină reînarmarea ţărilor care ar mai nutri gânduri de revanşă sau de dominaţie mondială. Chiar dacă ar mai exista naţionalişti în Germania, căci de această ţară e vorba în primul rând, preocupaţi de ideea reînvierii regimului hitlerist, o împlinire aievea visului lor nostalgic e dincolo de limita imaginabilului. Intenţia lor, dacă se va concretiza cândva în domeniul politicii active, nu va avea decât efecte negative; ele ar furniza material de agitaţie comuniştilor şi ar îngreuna procesul de unificare a forţelor europene. Dar pe planul realităţilor obiective, aceste tendinţe vor ieşi mereu înfrânte. Mai vătămătoare decât propaganda directă a  internaţionalei comuniste, care poate fi în cele din urmă dejucată, cunoscîndu-i-se originea şi intenţiile, este acţiunea de infiltrare a bolşevicilor în rândurile democraţiilor. O imensă coloană a cincea bolşevică populează lumea politică a Apusului. Ea constituie un fel de prelungire subterană a Kremlinului şi, lucrînd în umbră, maşinaţiile ei sunt mult mai primejdioase decât acţiunile Politbiroului. Cea mai bună dovadă e atitudinea bizară a democraţiilor apusene în timpul şi după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, linia de prudenţă excesivă ce-au adoptat-o în toate contactele cu Sovietele: concesiunile enorme ce s-au făcut la Teheran, Yalta şi Potsdam, trădarea vechilor aliaţi, părăsirea Europei răsăritene, predarea fără luptă a Chinei şi lipsa unei reacţii sistematice contra presiunii sincronizate a partidelor comuniste din întreaga lume.

Una din temele favorite de agitaţie ale acestor forţe invizibile – care, până mai ieri, când războiul se purta contra puterilor Axei, erau de o intransigenţă sălbatică – este că un al treilea război mondial ar fi tot atât de dăunător şi învingătorilor, pentru că, din tot ce a clădit civilizaţia umană de milenii, n-ar mai rămâne decât un morman de ruine. Alarma care se dă e departe de a servi unor scopuri umanitare; ceea ce se urmăreşte înainte de toate este să se împiedice cristalizarea unei atitudini categorice a lumii apusene faţă de Rusia Sovietică. Toată lumea e de acord că un al treilea război mondial ar fi cea mai rea dintre catastrofe, dar a cui e vina că omenirea a ajuns la această scadenţă dramatică a existenţei  sale? În 1945, Aliaţii aveau încă prilejul, cu concursul cercurilor conducătoare naţional-socialiste – şi acesta era cel mai mic rău – să alunge pe ruşi din Europa, printr-o schimbare de front a armatei germane. Germania, slabită, n-ar mai fi putut exista ca forţă totalitară. Rusia Sovietică ar fi încetat să mai fie. Între anii 1946-1947 nu era nevoie de război, ci de o atitudine energică din partea Statelor Unite, pentru ca Rusia să se cuminţească, retrăgîndu-şi armatele înapoia vechilor ei frontiere. Bomba atomică inspi-ra la vremea aceea o teroare sacră. De ce nu s-a ţinut seama de avertismentul rostit de Winston Churchill, la Fulton? De ce i  s-au acordat Rusiei toate facilităţile de timp şi mijloace ca să-şi creeze o industrie atomică? Iar acum, după ce sistematic s-a renunţat la orice măsura de prevedere, li se propune popoarelor ce se mai bucură de scutul libertăţii, să se resemneze la o pace nesigură, să-şi abandoneze viitorul în mâinile unor oameni fără scrupule, care nu nutresc alte gânduri decât să-şi vadă magaziile încărcate de arme pentru a se năpusti într-un iureş final asupra lor.

Se crede oare că, prelungindu-se “sine die” incertitudinile momentului, se măresc şansele unei păci durabile? Există numai două modalităţi de a evita războiul: sau lumea apuseană îşi recunoaşte neputinţa şi se oferă bucată cu bucată Molohului sovietic, sau să se aştepte din partea lui Stalin o întoarcere la sentimentele creştine. Dar, cu această ultimă alternativă abordăm domeniul miracolelor, unde singur Dumnezeu poate să ne învrednicească cu un răspuns.

Când am subsumat conflictul actual ideologicului, am spus prea puţin. O controversă socială, o dispută filosofică, o ciocnire de cenaclu literar pot tot atât de bine să devină conflicte ideologice. Bătălia care s-a încins astăzi pe toată suprafaţa globului implică un sens mai adânc decât divergenţele mai sus semnalate, o depăşire a umanului şi o ancorare în religios.

Dincolo de interesele popoarelor, de libertăţile lor naţionale ameninţate, ea este angajată şi pe planul finalităţilor metafizice. Aspectul actual al luptei este mai degrabă al unei răfuieli universale, al unor zaruri aruncate pentru toate valorile cunoscute nouă, începînd de la cele mai modeste, acelea care îmbrăţişează viaţa zilnică a individului, până la înălţătoarele revelaţii divine. Bolşevismul nu este un fenomen explicabil pe bază de analogii istorice. Asemănarea cu Genghis-Han sau cu alte tipuri de imperialisme devastatoare nu aduce nici o clarificare subiectului. Aceste evocări sunt mai de grabă false indicatoare, anume scoase în evidenţă ca să rătăcească sufletul popoarelor.

Bolşevismul este imperialismul negaţiei, al forţelor demonice care asaltează pământul. Triumful lui ar însemna năruirea tuturor speranţelor de răscumpărare ale istoriei. Ofensiva răsăritului este ofensivă de smulgere a persoanei umane din sfera graţiei divine.

De vreme ce din partea comuniştilor se izbeşte în misterul creaţiei şi războiul ce-l poartă e de fapt îndreptat împotriva lui Dumnezeu, din partea Apusului trebuie să se dea o replică de egală valoare. Conducătorii popoarelor trebuie să se ridice la aceeaşi viziune universală, nepierzîndu-se în controverse mărunte, politico-economico-sociale. Aceste contingente ale vieţii au locul lor în ansamblul operaţiunilor, dar, oricât ne-ar asedia prezenţa lor, nu trebuie să se uite nici  o clipă că bătălia se dă pe esenţele ultime ale lumii. Participarea creştinismului e reclamată de amploarea strategică a bătăliei.

Creştinismul este un punct de convergenţă al tuturor idealurilor omeneşti. Dacă până acum li s-a iertat oamenilor  să-i renege binefacerile, considerîndu-l o afacere privată a individului, astăzi numai forţele lui ne mai pot salva. Răul se afirmă cu atâta vehemenţă în lume, încât numai apariţia stindardelor lui Hristos poate să împiedice puterile întunericului de a cuprinde întregul pământ. Victoria Apusului e nesigură, atâta vreme cât nu vom arunca în luptă marile rezerve de energie pe care le adăposteşte cerul nostru interior.

De pe câmpul de bătălie din Spania, unde Ion Moţa* lupta pentru apărarea lui Christos, el adresa această rugăminte celor rămaşi acasă:   *(Ion Moţa, întemeietor al Mişcării Legionare, căzut în războiul civil din Spania, în lupta împotriva comuniştilor. Cuvinte luate din Testamenul său, pag.27.) „Ceasul de azi e un ceas greu. De împlinirea datoriilor noastre, în acest ceas, atârnă faptul că rândurile viitoare de oameni, copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri să se bucure ori apoi să plângă în ziua Naşterii Domnului”.

„Să nu lăsăm pe urmaşii noştri să piardă binefacerile sufleteşti ale Naşterii Mântuitorului. Să nu Ie  lăsăm o ţară fără Biserici, fără icoane, fără ocrotirea mâinii lui Dumnezeu. Să nu lăsăm copiilor noştri o viaţă în care vor fi pierdut pe Christos.”

VII. NAŢIUNI, SAU  MASE  SOCIALE?

În cartea lui devenită celebră, „La Democratie en Amerique”, scriitorul francez Alexis de Tocqueville, propunîndu-şi să lămurească fundamentele revoluţiei democratice, ajunge la concluzia că existenţa reală a democraţiei nu începe cu Revoluţia Franceză, că originile fenomenului sunt mult mai îndepărtate, trebuind căutate chiar din Evul Mediu. Revoluţia Franceză este un episod important al ei, dar nici cel dintâi şi nici cel de pe urmă. Democraţia, după Tocqueville, se caracterizează printr-o mişcare de egalizare a indivizilor în cadrul statului, de nivelare a claselor sociale, şi această alunecare a istoriei spre păturile neprivilegiate se observă încă din timpul Cruciadelor. Procesul de aliniere politică şi socială a indivizilor a continuat să se afirme cu o intensitate sporită şi după Revoluţia Franceză. El s-a adâncit în cadrul naţiunilor însingurate, dar s-a şi extins, atrăgînd în orbita lui, rând pe rând, toate popoarele lumii. Mişcarea de egalizare pare înzestrată cu o forţă de propagare universală, căci nici o putere omenească nu o poate abate de la cursul ei.

Spirit profund religios, Tocqueville vedea în acţiunea de netezire a istoriei mai mult decât un fapt de dimensiuni omeneşti: o poruncă Dumnezeiască, un suflu care bate din cer, in-dicînd încotro trebuie să se îndrepte destinul popoarelor.

Sinteza istorică a lui Tocqueville şi-a păstrat până astăzi intactă valabilitatea. Ea a fost atât de exactă în prezentare, încât a încetat de a mai fi propriu-zis o prognoză. Ideea egalitară nu numai că şi-a continuat marşul ei victorios de când Tocqueville şi-a formulat teoria, dar se apropie de punctul ei de saturaţie, de momentul în care se va epuiza însuşi rezervorul uman din care îşi trage puterea.

De la el încoace, problema a preocupat pe numeroşi scriitori şi gânditori ai epocii noastre. Dintre cei mai vechi, Auguste Comte, Hegel şi Nietzsche, dintre cei mai noi, Ortega y Gasset, Huxley şi Jaspers au analizat prefacerile ce le-a suferit societatea sub influenţa spiritului plebeu şi au dat alarma asupra dezechilibrului care o ameninţă din cauza ridicării grabnice a nivelului său istoric. Cu deosebirea că nu se mai vorbeşte acum atât de mult de vasta panoramă a fenomenului, înfăţişată cu atâta măiestrie de Tocqueville, cât mai ales de produsul lui imediat, de grupele sociale care au beneficiat de pe urma dezvoltării sale. Acum intră în circulaţie şi noţiunea de “masă”, pentru a sublinia caracterul de invazie pe care l-a luat apariţia mulţimilor pe scena istoriei. Pe vremea când Tocqueville şi-a scris cartea, contingentele pe care le vărsa poporul în cadrul statului nu erau atât de numeroase, dar, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu progresele teh-nicii şi industrializării, s-a accentuat şi migraţia mulţimilor de la sat la oraş. Milioane de fiinţe sunt smulse din rosturile lor străvechi pentru a servi ca mână de lucru noilor întreprinderi. Tehnica, unită cu capitalul, au grăbit într-o măsură incomparabil mai mare decât Revoluţia Franceză procesul de nivelare a claselor sociale.

“Masa” mai are şi altă semnificaţie. Termenul a fost împrumutat din ştiinţele fizice, unde se referă la comportamentul uniform al materiei, la reacţia cantitativă a fenomenelor naturii. Întrebuinţarea lui în domeniul socialului arată că s-a avut în vedere o analogie de situaţii. Şi masele populare s-ar înfăţişa cu o fizionomie nedefinită, care le apropie de o masă fizică. Indivizii care le compun se aseamănă atât de mult în gânduri, atitudini, gusturi şi plăceri încât par repetiţia aceluiaşi clişeu psihologic. Fiecare reproduce un stil de viaţă anonim, o mentalitate care nu e a lui, ci a grupului din care face parte.

Mulţimile răzleţite ale unui popor, de prin sate şi cătune, nu sunt mase. Un ţăran aparţine unei ierarhii sociale bine stabilite. Lumea în care trăieşte el reprezintă un cosmos uman aparte, cu obiceiurile, tradiţiile şi structura lui specifică şi, în acest mic univers social, reprezintă şi el ceva, un nume, un destin, un loc în societate. Societatea în care trăieşte se interesează de existenţa lui şi el, la rândul său, influenţează viaţa tuturor. Transplantat la oraş, acelaşi ţăran îşi pierde personalitatea socială şi devine un adaos numeric, o fiinţă amorfă. Trebuie să facem deosebirea, aşadar, între mulţimile unui popor, cu rânduielile lor sociale de mii de ani, şi masele unui popor, care provin din dezmembrarea şi nivelarea celor dintâi. Din sufletul individului dezrădăcinat de la vatra strămoşească, se scurge treptat substanţa care îl diferenţiază şi se înmulţesc în schimb influenţele care-l fac egalul tuturor care, provenind dintr-un mediu uniform, uniformizează şi viaţa indivizilor asupra cărora se exercită.

Tocqueville, ca şi toţi gânditorii la care ne-am referit mai înainte, nu fac operă de speculaţie pură. De la ştiinţă trec în etică şi politică. După părerea lor, se pare că se poate interveni în evoluţia maselor, pentru a corecta formele lor dezordonate de manifestare. Toţi sunt de acord că masele au devenit un factor important al istoriei şi nu mai pot fi ţinute în carantină la periferia societăţii. Dar tot ei se întreabă cu îngrijorare încotro se va îndrepta acest plus de vitalitate al popoarelor, scormo-nită de apariţia tehnicii ? Căci efluviile de energie ale popoa-relor pot servi tot atât de bine la făurirea unei epoci istorice de o rodnicie şi distincţie nemaicunoscută până acum, sau, dacă vor fi lăsate să se dezvolte la întâmplare, fără o conştiinţă premergătoare a obiectivelor de înfăptuit, vor determina biruinţa mediocrităţii, dând lovitura de graţie culturii europene.

Din nenumăratele soluţii care se oferă spiritului pentru a dezlega criza actuală a societăţii, una singură e valabilă, aceea care şi-a luat ca piedestal realităţile. Din ignorarea lor, din considerarea  lor  parţială,  se  nasc  soluţii  incomplete  sau  total lipsite de eficacitate. În cazul de faţă, fiind vorba de un fapt istoric, trebuie să ne orientăm după entitatea creatoare de istorie, după factorul care serveşte ca suport permanent al manifestărilor ei. Cine face istoria? Ce forţă, ce organism acţionează resorturile ei ? Ne gândim la istoria concretă, istoria care poate fi reperată cu mijloacele minţii noastre, lăsînd la o parte chestiunea unei intervenţii supranaturale. Problema care se pune este, aşadar, de a descoperi subiectul creator de istorie. Şi, ca să nu ne îndepărtăm de la terenul în care ne-am angajat, să vedem dacă nu cumva masele ne oferă cheia explicativă a istoriei, dacă nu deţin ele perspectiva ultimă a evenimentelor sau, dacă această chemare le este interzisă, spre ce realităţi de grad superior ne conduc ?

Se speculează enorm asupra maselor, se reliefează, ca un fel de vină, caracterul lor anonim, amorf şi iresponsabil, dar se pune mai puţin preţ pe ceea ce le separă, pe diferenţierile care întrerup din loc în loc întinderea lor uniformă. Nu există o masă omogenă de oameni pe suprafaţa pământului, o masă care să prezinte aceleaşi proprietăţi, de oriunde am lua materialul de probă, din China sau America, din Africa sau Europa. Noţiunea de masă trebuie amendată, aşadar, reconsiderată, specificîndu-se că este vorba de mase “naţionale”, de masele unui popor oarecare. Aceasta nu ne impiedică să concepem masa şi în afară de particularităţile naţionale, ca un concept aparte, dar nici nu trebuie să împingem abstracţiile atât de departe încât să anuleze realităţile.

Multitudinea  naţională a maselor se explică prin originea lor. Masele, înainte de a fi devenit mase, au zăcut în spaţiul biologic şi istoric al unei naţiuni. Ele se desprind din sfera interioară a unui popor şi vin pe lume însemnate cu sigiliul său etnic. Ele nu sunt entităţi autonome, ci reprezintă un stadiu în dezvoltarea popoarelor, o modificare a substanţei naţionale. Masele nu pot fi rupte de naţiune, căci ele nu sunt altceva decât naţiunea într-o desfăşurare mai largă de forţe. Masele continuă să rămână şi să acţioneze în istorie ca mase “naţionale”.

Masele ne conduc spre naţiuni. Mase monolitice, fără nici o specificaţie naţională, nu există nicăieri pe lume. N-a apărut încă specia umană “anaţională”, un individ care să nu fie nici român şi nici grec, nici francez şi nici englez, iar, dacă totuşi întâlnim pe undeva un astfel de specimen, trebuie să-l catalogăm printre curiozităţi. Masa germanică poate să semene în multe privinţe cu masa galică, dar, în felul lor de a gândi  şi concepe realităţile, vor precumpăni întotdeauna elementele ca-re provin din sfera naţiunii. În momentele decisive, glasul care se ridică din adâncurile unui neam se va dovedi mai tare decât nihilismul aparent al maselor.

Apariţia maselor indică doar atăt: că popoarele au intrat într-o nouă fază de realizare, că serii considerabile de indivizi ies din inerţia lor milenară, favorizate de tehnică şi industrie. Dar întotdeauna e vorba de o revoluţie care se petrece pe platforma naţiunilor. Cele care câştigă sau pierd nu sunt masele, care nu sunt înzestrate cu finalităţi proprii, ci naţiunile. S-au petrecut şi în alte epoci istorice schimbări sociale care au afectat soarta a numeroase popoare şi a întinse regiuni de pe glob, dar, la rândul lor, schimbările acestea “s-au schimbat” şi ele, în vreme ce naţiunile care au suferit aceste transformări dăinuiesc până astăzi. Feudalismul a îmbrăţişat pe vremuri viaţa întregii Europe, revoluţia democratică a avut aceleaşi repercursiuni generale, dar nici una şi nici alta din aceste structuri sociale n-a devenit terminusul istoriei. Masa e un fenomen social tot atât de general. Dar dacă începe epoca maselor, aceasta nu înseamnă că s-a încheiat epoca naţiunilor, căci un succedaneu, un fenomen de grad secund, nu se poate substitui fenomenului principal, aceluia de la care îşi trage existenţa.

Istoria e teatrul luptelor, pasiunilor, frământărilor ce se produc între naţiuni. Climatul în care se dezvoltă naţiunile se modifică neîncetat, sub influenţa unor valori supranaţionale: marile religii, marile filosofii, marile descoperiri ştiinţifice, marile zguduiri istorice şi marile cataclisme din natură. Dar aceşti factori de natură spirituală sau materială constituie numai o reţea de împrejurări exterioare naţiunilor, care le schimbă ambianţa, le pun noi probleme, fără a se putea substitui vreodată existenţei lor. Aceste forţe acţionează din afară, în vreme ce popoarele îşi plăsmuiesc destinul din interiorul lor. Dealtfel, marile curente de idei nu se adresează indivizilor singuratici, ci naţiunilor. Abia  după  ce naţiunile şi-au însuşit aceste idei, a început răspândirea lor în lume. Care sunt datele triumfale din istoria bisericii creştine, dacă nu datele la care s-au încreştinat popoarele europene ?

Astăzi lucrurile s-au schimbat, cum pretind unii? Naţiunile sunt condamnate să dispară şi secolele viitoare nu vor mai cunoaşte aceste entităţi sociale ? Forţele conjugate ale tehnicii şi masei vor distruge tiparele naţionale şi întreaga umanitate va lua un aspect uniform ?

Aceste sumbre prevestiri se dovedesc total lipsite de fundament. Să trecem în revistă câteva fapte. Oare secolul al XIX-lea, secolul  civilizaţiei tehnice şi al apariţiei maselor, nu şi-a adăugat şi faima de a fi fost şi “secolul naţionalităţilor” ? Nu datează din această epocă unitatea politică a Germaniei, a Italiei, a României, a Bulgariei, a Serbiei şi a Greciei? Dar de atunci încoace a încetat această mişcare? Nu s-au creat alte naţiuni după primul război mondial? Polonia, Cehia, Estonia, Lituania? Şi mişcarea aceasta nu merge înainte, nu s-a întins şi la alte continente? Nu s-au creat sub ochii noştri, statele naţionale asiatice? Filipinele, Burma, Industanul, Pachistanul, Indochina, Libanul şi Siria? Înşişi evreii, lipsiţi de două mii de ani de căminul lor naţional, şi-au creat un stat propriu. Nu infirmă a-ceste întâmplări extraordinare toate profeţiile negre, care se rostesc pe socoteala naţiunilor? Unde sunt semnele lor de pieire, când şi triburile încep să se scuture din amorţeala lor de milenii ?

Parafrazîndu-l pe Tocqueville, care credea în propagarea universală a fenomenului egalitar, atribuindu-i o origine supranaturală, mişcarea de deşteptare naţională a popoarelor nu este universală şi irezistibilă, şi nu pare şi ea călăuzită de o mâ-nă divină ?

La această înflorire neobişnuită a spiritului naţional nu puţin a contribuit şi tehnica. Tehnica, factor de nivelare, se adevereşte a fi şi un factor de diferenţiere. Fără posibilităţile moderne de producţie şi circulaţie, e dificil să ne imaginăm că popoarele asiatice ar fi ajuns atât de repede în stadiul conştiinţei de sine. Nu le-au oferit înşişi europenii armele spirituale şi materiale cu care să se revolte împotriva dominaţiei lor şi să-şi câştige independenţa? Dar cu tot rolul considerabil ce-i revine tehnicii în viaţa omului modern, ar fi absurd să ridicăm acest factor, apărut abia în timpul din urmă, la valoarea naţiunii.

De vreme ce naţiunile crează istoria, înseamnă că toate problemele contemporane, stat, cultură, tehnică, uniuni continentale, planuri economice, trebuie să fie readuse în cadrul naţiunii şi soluţiile lor privite ca o prelungire a perspectivei naţionale. Problema masei nu poate fi nici ea dezlegată, ignorînd existenţa şi necesităţile naţiunii.

Mai întâi, trebuie să ne dezobişnuim a privi masele ca o calamitate a epocii noastre. Apariţia maselor e un fenomen normal al istoriei. Tehnica n-a făcut altceva decât să grăbească ritmul de desfăşurare al procesului, dîndu-i un caracter de tumult, de invazie, dar nu stă nici la originea lui şi nici nu-l condiţionează. Ea este un accident în irezistibila mişcare de nivelare a societăţii. Chiar fără intervenţia brutală a tehnicii moderne, s-ar fi produs mişcarea maselor, căci era înscrisă în ordinea imanentă de realizare a naţiunilor. Tendinţa egalitară zace în neliniştea creatoare a naţiunilor, în izvoarele cele mai profunde ale vitalităţii lor. Şi este specific europeană. E religia creştină care, cu viziunea ei universală, a îngăduit naţiunilor europene să ofere istoriei tributul total al forţelor creatoare.

Mişcările analoge din Asia şi Africa sunt numai reflexele marilor întâmplări de pe pământul Europei.

Masele, pătrunzînd în Agora, nu fac altceva decât să-şi ia în primire locul ce li se cuvine de când s-a deschis prima pagină a istoriei. Nu e deloc normal ca o pătură subţire din populaţie să conducă destinele unui neam, iar restul, milioane şi milioane de fiinţe, să trăiască la periferia statului. Naţiunile limitate la această slabă participare istorică se află într-un stadiu incomplet de dezvoltare. Normal este ca ansamblul naţiunii să se întreţină activ şi conştient cu toate problemele ei vitale. O naţiune este cu atât mai puternică cu cât baza ei de creaţie este mai largă, cu cât un mai mare număr de cetăţeni se interesează şi se sacrifică pentru idealurile ei.

Ce este mişcarea egalitară a lui Tocqueville, dacă nu efortul repetat al naţiunilor de a se descoperi pe ele însele?

Diversele ei peripeţii marchează fazele de dezvoltare ale conştiinţei active ale unui popor. Progresia egalitară este progresia forţelor lui creatoare. Din masa oamenilor fără istorie, se desprind treptat grupuri de indivizi care îşi reclamă drepturile la făurirea destinului naţional. Revoluţia Franceză a deschis o spărtură largă în edificiul statului, tehnica şi capitalismul au distrus şi ultimele îngrădiri ale vechii ordini sociale, transformînd curentul egalitar într-un adevărat torent. Procesul nu e încheiat. El se va adânci până ce separaţia artificială dintre po-por şi naţiune va dispărea cu totul.

Dacă e ceva care trebuie să ne alarmeze, apoi nu este multitudinea de oameni care intră în istorie, ci incapacitatea vechii clase conducătoare de a înţelege semnificaţia fenomenului. În definitiv, clasa burghezo-capitalistă, pe de o parte, cu principiile democratice, pe de alta cu realizările tehnice, a izgonit pe oameni din aşezările lor străvechi şi i-a azvârlit în zgomotul străzii şi uruitul maşinilor. Ei sunt responsabili dacă toată această lume cuminte şi aşezată de la sate s-a precipitat spre oraşe. Atunci tot ei trebuia să prevadă şi deplasarea de mentalitate care urma inevitabil să se producă în sânul acestei populaţii dezrădăcinate. Criza societăţii contemporane nu este atât de mult provocată de apariţia maselor, cât e datorată spiritului întârziat al păturii conducătoare, care n-a adaptat statul noilor situaţii. A azvârli răspunderea pe mase, înseamnă a deplasa vinovăţiile acolo unde ele nu pot fi nicidecum căutate.

Masele reprezină o primejdie numai în măsura în care lipseşte o elită. Indivizii care alcătuiesc aceste mase dezrădăcinate se găsesc într-un moment critic al existenţei lor, într-o fază de tranziţie, şi, pentru a trece acest examen, au nevoie de un sprijin. Sarcina elitei este să îmbrăţişeze cauza maselor şi prin înţelepciune şi răbdare, să le facă iarăşi folositoare naţiunilor. Masele s-au rupt din ordinea străveche care a domnit până atunci în societate, dar nu s-au rupt de spiritul naţiunilor, pe care continuă să-l servească şi în noile condiţii de viaţă. Impulsul lor natural le împinge să se reconstitute în cadrul naţiunii. Elitele care îşi însuşesc acest program nu forţează realităţile şi nu pretind lucruri opuse tendinţelor generale ale maselor, sunt înainte mergătoarele unei acţiuni care, neprecizate în obiective, preexistă în sufletul lor.

Cum vechea elită nu mai corespunde acestor cerinţe, înseamnă că dezlegarea crizei contemporane nu este posibilă decât în măsura în care va apărea o nouă elită. Noua elită va fi favorizată din punct de vedere al selecţiei, căci baza ei de recrutare se întinde acum pe întreaga populaţie a unei ţări. Din milioane de indivizi care participă la viaţa politică, e de presupus că se vor diferenţia mai multe valori decât din acea pătură subţire de cetăţeni, care conducea până acum destinele unui neam. O elită se constituie însă în jurul unui ideal, al unei axe doctrinare. Nu există elită aservită evenimentului, sau cu obiective de conjunctură. Nu trebuie confundată elita cu asociaţiile de oportunşti ai vieţii politice, care uzurpă numele ei. Întrebarea este, aşadar, ce doctrină, ce concepţie de viaţă va servi ca punct de concentrare a elitei contemporane? În orice caz, ea trebuie să fie o direcţie spirituală, care să unifice contradicţiile fundamentale ale timpului nostru. Rolul noii elite este să structureze energiile masei, în funcţie de substanţa naţională ce o conţine.

O singură doctrină poate să rezolve problema maselor într-o formă durabilă şi profitabilă tuturor: naţionalismul. El reprezintă forţa imanentă a unei naţiuni şi această forţă se distribuie la toţi indivizii care o compun.

Fiecare individ, oricât de neînsemnată ar fi existenţa lui, poartă în suflet grăuntele destinului naţional. Pentru ca naţionalismul să se realizeze este nevoie ca în prealabil să se trezească energiile sale latente. Un popor amorţit nu va putea fi şi un popor naţionalist. Mişcarea egalitară promovează naţionalismul, pentru că, datorită apariţiei sale, mulţimile care, până atunci, duceau o existenţă vegetativă, se eliberează din complexul lor de inferioritate socială şi se avântă spre regiunile superioare ale naţiunii. Masele sunt aşadar aliaţii naturali ai Naţionalismului.

Naţionalismul, tot atât de vechi ca şi umanitatea, abia în epoca noastră a putut să apară ca factor determinant al istoriei,   pentru că numai acum s-au declanşat energiile etnice. Vechile privilegii de clasă nu reprezentau numai un mijloc de opresiune a maselor populare, ci şi forţa ostilă dezvoltării unei naţiuni. Istoria veridică a unui popor nu poate începe decât odată cu actualizarea tuturor disponibilităţilor lui creatoare.

Naţionalismul preîntâmpină  şi primejdiile nivelării totale, provocînd o mişcare inversă în sânul maselor, de natură antiegalitară. Blocul inform al masei se descompune, sub acţiunea doctrinei naţionaliste, în indivizi înzestraţi cu o concepţie de viaţă şi cu o problematică proprie, iar aceştia, pe măsură ce se înmulţesc, îi schimbă caracteristicile. Naţionalismul divide masa în individualităţi şi personalităţi. Omul mijlociu, caracteristic masei, nu poate deveni naţionalist decât cu preţul unei mari încordări sufleteşti. Pentru a descoperi în sine însuşi şi în mediul înconjurător fiinţa naţiunii, trebuie să facă apel la forţele intuiţiei şi ale contemplaţiei. Această concentrare spirituală, această convertire a vieţii de la exterior la interior, înfrânge egalitarismul. Individul intens preocupat de soarta naţiunii sale se emancipează de formulele stereotipe de gândire şi judecata lui capătă un pronunţat accent personal. O nouă aristocraţie se va naşte, bazată exclusiv pe puterile sufletului. Bineînţeles că aceste prefaceri, aceste distanţări de la om la om, se petrec numai pe plan spiritual; pe plan politic, principiile democratice vor continua să reglementeze raporturile dintre indivizi.

Soluţiile care caută să rezolve problema maselor, fără participarea naţiunii, sunt cele mai frecvente şi mai aplaudate astăzi. După cel de-al doilea război mondial, naţionalismul n-a ieşit numai înfrânt pe plan politic. A ieşit surghiunit şi pe planul gândirii teoretice. S-a creat prejudecata că această concepţie e definitiv scoasă din circulaţie. A evita naţionalismul înseamnă a evita naţiunea, a nu lua act de realitatea primară a istoriei, de substratul care susţine întregul proces al creaţiei umane.

Socialismul şi statul european supranaţional – două mari concepţii care îşi dispută astăzi favoarea opiniei publice – sunt proiecte de planificare umană. Ele tind să şteargă şi diversitatea etnică a maselor, care e sursa însăşi a posibilităţilor lor de reînnoire. Nu înţelegem ce ridicare a nivelului lor spiritual poate să urmeze când masele naţionale vor fi devorate de un bloc inform de 400-500 milioane de suflete? Nu vedem cum o-mul mijlociu, caracteristic masei, îşi va reface fiinţa interioară când va fi smuls din cadrul naţiunii sale şi vărsat într-o gloată fără nume. Dimpotrivă, azvârlirea lui într-un spaţiu social nedefinit îl va deposeda de toate punctele de sprijin ale conştiinţei sale.

Chiar şi ideea libertăţii personale, considerată şi de Tocqueville ca singura garanţie contra nivelării totale a societăţii, nu poate schimba sensibil înfăţişarea brutală a maselor, dacă nu se asociază cu naţionalismul. Suportul libertăţii este creaţia. Dacă omul n-ar fi înzestrat cu impuls creator, sau dacă acest impuls se atrofiază prin teroare, atunci nici nu s-ar zbate să-şi câştige libertatea exterioară. Aceasta înseamnă că nu-i destul să creăm şi să menţinem climatul libertăţii politice, dacă nu creăm concomitent şi un climat al creaţiei. Libertatea exterioară, în sine, rămâne un mare semn de întrebare, cel mult o condiţie favorabilă, dacă nu e întovărăşită de libertatea inte-rioară, dacă individul nu e îndrumat să umple cadrul social al libertăţii cu rodnicia persoanei sale.

Există o creaţie tehnică şi o creaţie culturală. Creaţia tehnică oferă produse în serie, negociabile şi transmisibile în toate  ţările. Cultura e opusul nivelării, al imitaţiei, al transplantării valorilor dintr-o ţară într-alta. Ea întotdeauna îmbracă un caracter naţional şi răspândirea ei la alte popoare nu joacă decât rolul unui stimulent. Individul, ca să se valorifice în domeniul culturii, trebuie să urmeze acelaşi drum: să utilizeze energia specifică unei culturi, care emană întotdeauna dintr-un spaţiu naţional. A fi om de cultură înseamnă în primul rând a stăpâni coordonatele spirituale ale naţiunii.

Libertatea individuală e inseparabil legată de creaţie şi creaţia de ordin superior, cultura, e inseparabil legată de naţionalism. Din discuţiile acestea s-ar putea trage concluzia că noi am vedea în mişcările de federalizare ale Europei o primejdie. Noi nu combatem ideea unei atari Uniuni. Omenirea va face un pas hotărâtor înainte, în ziua în care naţiunile vor înceta să se sfâşie între ele şi îşi vor cheltui toate energiile lor în sens constructiv.

Dar speranţele legate de  realizarea unei Uniuni europene depind, mai ales, de aplicarea moderată a acestui principiu. Europa unită nu este un scop revoluţionar, dacă prin revoluţie înţelegem o transformare spirituală a omului. Faptul că masele vor putea circula de la un capăt la altul al Continentului nu va ameliora cu nimic felul lor de a gândi. De ce să atribuim acestei Uniuni nişte virtuţi pe care nu le posedă prin ea însăşi? Europa unită reprezintă numai un cadru, un spaţiu politic mai amplu, care, pentru a deveni fertil ar trebui să fie însufleţit cu un conţinut ideologic.

Există o margine pozitivă a conceptului federalist, dincolo de care începe să devină vătămător. Mişcările federaliste contemporane urmăresc o construcţie organică a Europei, adică vor să obţină consimţământul popoarelor la realizarea ei, în loc să-l smulgă prin acte de forţă şi cotropire, aşa cum au conceput Europa Unită Napoleon, şi, în zilele noastre, Hitler, Mussolini şi Stalin. Acest fapt arată că ele recunosc fiinţa şi integritatea naţiunilor şi în toate programele pe care le elaborează trebuie să fie consecvente cu această realitate de bază. Criteriul fundamental care trebuie să  îndrume mişcările federaliste, după propria lor mărturisire, este respectul integrităţii şi trebuinţelor specifice fiecărei naţiuni. O federaţie de state europene nu se poate face cu scopul de a zdruncina temeliile de viaţă ale naţiunilor, ci pentru a le feri de primejdiile mortale care le ameninţă din cauza mijloacelor ultra-destructive cu care se poartă războaiele astăzi.

Dacă mişcarea federalistă urmăreşte constituirea de jos în sus a Europei viitoare, pe baza adeziunii libere a fiecărei naţiuni, atunci e de neînţeles cum de s-au putut naşte în sânul ei direcţii care să tăgăduiască acest principiu, care tind să sacrifice realitatea naţională, înglobînd-o unor scheme fără viaţă. Una din aceste idei, lipsită de conţinut real, este că Europa de mâine ar putea fi clădită după modelul Statelor Unite. Aşa cum, pe acest continent, o sumedenie de state mai mici s-au grupat sub scutul unei administraţii centrale, după acelaşi calapod trebuie să se procedeze şi în Europa. Când federaliştii se entuziasmează pentru organizaţia politică de peste Ocean, uită un lucru elementar. În Statele Unite există o singură naţiune şi statul federal care a luat naştere la Washington este expresia unităţii etnice care s-a închegat acolo pe  baza  vechiului  fond  anglo-saxon. Statele mai mici, care şi-au dat adeziunea la crearea unui stat mai mare, au reprezentat particularităţile locale ale aceleiaşi naţiuni. Să luăm un alt exemplu: statele germanice di-nainte de Bismarck erau construcţii politice apărute pe trun-chiul aceleiaşi naţiuni şi prin natura lor încercau să se grupeze  într-un stat mai mare, care să îmbrăţişeze întreaga naţiune germană. În Europa, lucrurile se prezintă altfel. În limitele ei tră-iesc o mulţime de naţiuni. Fiecare stat acoperă sfera de viaţă a unui singur popor. Unitatea europeană nu se poate împlini după măsurătoarea americană. În Europa trebuie să se procedeze mai degrabă empiric, de la caz la caz, de la unităţi şi interese regionale, evitîndu-se formulele de împrumut sau prea generale.

O Europă care s-ar federaliza în graba unui entuziasm de moment, fără a ţine seama de efervescenţa continuă a spiritului naţional, s-ar dezmembra tot atât de repede. Sau, dacă o putere din afară s-ar crede chemată să facă ordine pe continentul european, atunci s-ar repeta clişeul politic rămas moştenire de la Napoleon sau Hitler. Şi cu rezultate analoge. Această putere va trebui să fie paznicul ordinii pe care a instituit-o, trecînd peste voinţa liberă a popoarelor, şi opera ei va dăinui numai atâta vreme cât va fi prezentă şi forţa care să o susţină.

Naţionalismul restabileşte şi în domeniul federalismului înţelegerea clară a lucrurilor. El dispune de două mari posibilităţi de acţiune: pe de o parte, conservă şi întăreşte caracterul naţional, fiinţa intimă a popoarelor, pe de altă parte, crează un climat de comuniune între naţiuni. Acest spirit de fraternizare face posibilă uniunea statelor naţionale şi garantează viabilitatea noii aşezări. Naţionalismul pregăteşte, în mentalitatea po-poarelor, ceea ce federalismul îşi propune să înfăptuiască. De pe plan naţional, pe planul internaţional, tranziţia se face fără dificultăţi, căci proiecţia spirituală a naţiunilor clarifică şi raporturile lor reciproce. O naţiune, care a ajuns într-o fază iluminată a istoriei sale, vede în existenţa fiecărui popor un miracol şi consideră creaţiile popoarelor un dar divin, de care trebuie să se bucure întreaga omenire.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.