Odă micului dobitoc I – Dezbaterea

Ion CristoiuMicul dobitoc, perfect democratic, prima dată face afirmaţii şi apoi nu se străduieşte deloc să le demonstreze. El a fost scăldat de când era şi mai mic în mii de teorii generale, paralogisme și tautologii şi ştie. Ăsta e chiar primul lucru care se poate spune despre el și primul său atribut. El ştie! Atât! Iubeşte cuvintele cele mai greu de pronunţat şi expresiile cele mai elaborate. Simte câte o tresărire, o fericire interioară greu de egalat ori de câte ori are ocazia să le pronunţe, cuvintele, sau să elaboreze instant, la ocazii, aşa-zisele demonstraţii, largi și sforăitoare. Şi dacă situaţia nu îi permite să le folosească… „La dracu cu această întreagă realitate atotstăpânitoare, dar atât de nepotrivită!”… îşi spune micul dobitoc într-un ungher al minţii sale care manifesta cândva un dram de inteligenţă şi „glagorie” de bun simţ moşnenită, probabil, de la bunici. El este gata să schimbe realitatea, întrega realitate, pentru uzul unui termen elevat sau pentru parcursul liniar al unei teorii generale şi generoase, „proprietate privată”. Iar când povestea îl suscită… l-ai pierdut.

Pentru că totul şi toate sunt o poveste pentru dânsul. Asta, bineînţeles, înainte ca destinul să fi impus, la un anumit moment dat, prezenţa sa. El e primul care obiectivează şi tocmai de aceea trebuie să fie acolo, în studioul de televiziune sau în faţa calculatorului. El este primul care transformă ceea ce s-a întâmplat în realitate textuală a lucrurilor care pot fi comprehensibile. De abia cu el lucrurile devin de înţeles, capătă sens, devin realitate, iar realitatea este numai una, a lui, iar lucrurile au un singur sens, o singură perspectivă… a lui. În felul său este inegalabil, unic şi irepetabil.

Deşi se pronunţă la comun, el nu o poate face decât pentru a împărtăşi, împărţind, sau pentru a împărţi, împărtăşind. Poate că alţii au spus sau au mai spus, dar el a afirmat. Ei….  De unde îşi trage autoritatea nu este niciodată o întrebare demnă de răspuns. Există undeva pe acolo un… ceva oarecare, care seamănă leit cu libertatea, chiar şi pentru proşti sau naivi, care i-a dat dreptul să vorbească. Şi apoi el vorbeşte şi scrie… El ştie! El e “formatorul”… de opinii. Şi îşi merită numele, într-adevăr. Dacă ar fi ceva mai inteligent – ceea ce nu i se mai poate întâmpla – şi-ar da seama că nu trebuie să tânjească să formeze opinii, ci doar concepţiile de viaţă ar trebui să-l atragă, dacă îl ţine. Ar realiza că aici e marea bătălie, şi nu în ceea ce e vremelnic şi uşor, prin definiţie.
Dar micul dobitoc democratic nu mai are de mult acces la ceea ce este mare, reprezintă în sine şi spune, mai mult de la sine, adevărul. Pe el îl găseşti în lucrurile mărunte. În savuroasa dezbatere – o adevărată “bătălie” democratică mai întotdeauna indecisă, care are “virtutea” inegalabilă de a produce mai întotdeuna numai învingători… la fel de indecişi – el nu se străduieşte să descopere adevărul lucrurilor. Adevărul este depăşit! Savoarea intelectuală a acestor dezbateri stă în cu totul altceva: să inventezi noi faţete. În adevăr, unicul și inseparabilul de realitate adevăr, nu este loc pentru prea mulți. Iar micul dobitoc o realizează cumva și de aceea nici nu se străduiește să poposească pentru prea multă vreme pe lângă Sfinx. El știe că, oricum s-ar așeza, cu a sa perspectivă îngustă mereu se va găsi la umbră. El are nevoie de deșert, de deșertul de lumină.  
Îl găseşti mai mereu cu câte un “aspect” în gură, cu câte o “lumină”, cu câte o “perspectivă” asupra “fenomenului”.
De altfel, în cazul său, diferenţa dintre a descoperi şi a inventa se şterge subit. Găseşte explicaţiile cele mai facile în lecturile gratuite, în parafrazele parafrazelor şi în citatele cităreţilor. El poate fi identificat cel mai uşor în uşurinţa cu care se refugiază în aşa-zişii clasici. La momentele rare, de derută, în care realitatea îndrăzneşte să îl contrazică prea flagrant şi chiar “neruşinat”, micul dobitoc este neiertător: el recurge la “autoritate”. Descoperit, el atunci este, pur şi simplu, instinctual. Simte că este pusă în discuţie însăşi existenţa sa şi instinctul de conservare îl face să lovească ca orice brută imbecilă.
Nu mai este câtuşi de puţin nici democrat, şi nici elevat, atunci când beţivul Churchill îl serveşte cel mai bine şi chiar îl apropie de “măreţia” marilor dobitoci. El este chiar fericit! „Democraţia este cel mai bun dintre toate sistemele posibile”. „V-am făcut!”, le spune micul dobitoc democratic tuturor celor care au îndrăznit să se caţere pe Sfinx doar pentru ca să arate că nu este chiar atât de înalt, astfel încât se vede şi rahatul, sau, şi mai bine, numai rahat. „Dacă nu vă convine, nu aveţi decât să plecaţi! Asta este realitatea mea!”

Loading...
loading...

4 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.