Odă micului dobitoc II – Atotcunoașterea

Octavian Andronic Vorbe greleMicul dobitoc democratic „ştie să vorbească”. Asta este prima şi singura dovadă pe care trebuie să o facă. Este vorba despre o asemenea obligaţie echivalentă cu atribuţiile stabilite prin fişa postului. Astfel, analistul cosmopolit care se găseşte în studioul de televiziune pentru a discuta oarece chestiuni politice sau „transpolitice” nu se poate limita atunci când evenimenţialul îl va ataca cu vreo problematică economică, financiară, de mediu sau orice altceva, de pe pământ, din apă sau din aer, inclusiv un accident de avion sau un cutremur. El nu poate fi luat prin surprindere! Produce instantaneu opinii a căror valabilitate şi validitate sunt incontestabile.

Ciudăţenia cea mai mare dintre toate este că, cu tot inopinantul situaţiei, nu i se întâmplă niciodată să greşească. Este pregătit pentru… orice. Nu există nici politician, nici analist ori comentator care să retracteze. Nu! Ei pot avea „precizări”, „nuanţări” sau „explicaţii”, şi asta doar pentru a fi înţeleşi pe deplin. Se presupune astfel că din noianul, din infinitul de cunoaștere, micul nostru dobitoc nu a dat destul, din considerente obiective, evident, precum timpul, întotdeauna limitat.
Dezbaterea intelectuală este lovită de nulitate în esenţă, atât timp cât poziţiile rămân ireconciliabile. În teoria democratică, dezbaterea ar trebui să ducă la armonizarea poziţiilor şi la cea mai bună dintre soluţiile posibile. Acest lucru nu se întâmplă niciodată în vreo dezbatere. „Dezbaterea publică”, o expresie de un ridicol copleşitor, are şi mai puţine şanse de a fi ceea ce se pretinde, pe măsură ce, matematic şi statistic, se multiplică emiţătorii de „opinii”. Dar, din nou, şi această noţiune nu este decât una dintre “minunile” democratice, fără o existenţă şi manifestare reală, la fel de ciută şi fragilă, lovită de acelaşi simulacru şi formalism, ca şi sistemul, în întregul său.
Zeiţa Concordia nu îşi arată chipul niciodată nici în „dezbaterile publice”, nici în cele politice. În cele din urmă, nu se întâmplă vreodată altfel: protagoniştii pleacă şi mai convinşi că au dreptatea de partea lor şi că adversarii greşesc. Ce fel de dezbateri mai sunt acestea?! Se trece peste un raţionament de o logică de cel mai pur firesc și bun-simţ: dintre două puncte de vedere opuse, finalmente și fatalmente, dacă vreți, unul trebuie să fie corect, iar altul lovit de eroare.
Rezultatul nu este decât unul singur: relativizarea tuturor noţiunilor cu care ar putea lucra o minte sănătoasă: „adevăr”, „dreptate”, „corectitudine”, „principialitate”… Niciun principiu nu rămâne în picioare, nicio convingere nu este neafectată, nicio idee nu mai continuă să existe în sine…
Aceste dezbateri care îi au ca protagonişti pe analişti şi politicieni sunt lovite de acelaşi soi de conformism ideologic (singurul care operează, în realitate) ca şi şedinţele de partid din trecut. Nota dominantă este papalageala, trăncăneala şi aflarea în treabă în apărarea unei anumite „politici”, dar mai ales a propriei poziţii.
Un astfel de exemplar “fantastic” prin lipsa oricăror limite ale cunoaşterii este Tudor Barbu. A început ca analist militar şi nu mai poate fi oprit! Este fecund și inepuizabil, îşi dă cu părerea despre orice şi este specialist în toate domeniile laolaltă şi în fiecare în parte. Politic, economic, diplomatic, istoric, ştiinţific, social. Omul acesta chiar le ştie pe toate…

Dar micul dobitoc democratic are școala „misterelor” și exercițiul „inițiatic” al regurgitării. Un om cinstit nu ar putea niciodată să-și asume o idee sau cunoștință enunțată de altcineva adineauri, sau chiar ieri. Nu, până nu va avea certitudinea asimilării și asumării, prin rumegare concentrată și îndelungată, nu o va putea face. Ar simți slăbiciunea și timiditatea asociate cu necinstea și furtișagul, cu un instinct justițiar intim. Asta nu i se întâmplă micului dobitoc, care poate lua în proprietate idei și cunoștințe abia enunțate de alții, cu singurul regret public că nu le-a spus el primul, și singurul regret personal, neexprimat și neaprofundat, că nici nu ar fi putut s-o facă.

Îmi amintesc de o emisiune de pe TVR 1, de prin anii ’90, «Știință și imaginație» trebuie să fi fost, moderată de Alexandru Mironov, la care am avut plăcerea de a-l urmări pe Ion Iliescu. La toată politica, istoria, și ce mai vreți dumneavoastră, pe care le stăpânea, într-un spațiu cât o țară în care era lăsat să se manifeste, Ion Iliescu se exprima, de această dată, în domeniul științei, a literaturii științifico-fantastice, a astronomie și în toate domeniile conexe și subsidiare. Omul nu avea limite, iar eu, copil fiind, căzusem într-o admirație vecină cu adulația. Mai târziu, nu foarte târziu, din fericire, am realizat că toată ”cunoașterea” și ”autoritatea” în respectivele vaste domenii trebuie să se fi datorat, pur și simplu, unei problematici exacte a emisiunii, care trebuie să-i fi fost pusă la dispoziție anterior, dublată de câteva rezumate elaborate de un colectiv bine orientat. Iar restul a fost… știință. 

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.