După prăbuşirea marxismului în Europa orientală şi în Rusia, lumea se întreabă cu nelinişte şi teamă ce drum va trebui să întreprindă în viitor pentru a fi ferită de astfel de experienţe de guvernare ca cele petrecute în ultimii 70 de ani, care au costat câteva zeci de milioane de vieţi omeneşti… Şi fără să mai vorbim de imensele suferinţe prin care au trecut atâtea popoare inocente.
Cum s-ar putea evita o nouă invazie a doctrinelor satanice care pervertesc omul şi-l transformă într-un Cain biblic al propriului său frate?
Nu este suficient ca omul să se simtă liniştit că a scăpat de ameninţarea ce venea din Răsărit şi de pericolul unui război atomic. Este nevoie ca fiecare să examineze realitatea care-l înconjoară pentru a putea descifra linia viitorului imediat.
Care este, prin urmare, formula salvării umanităţii, ţinînd seama de experienţa trecutului şi de înţelepciunea predecesorilor noştri ?
În timpurile trecute – cu secole în urmă -, epoci în care populaţia globului era rară, când imense suprafeţe ale globului erau necunoscute, se putea spera într-o reparare a răului comis de oameni(invazii, războaie, etc). Cu simpla trecere a timpului, rănile colective dispăreau şi umanitatea îşi relua mersul spre un viitor mai bun. Astfel, după invaziile barbare, a urmat o lungă perioadă de prosperitate pentru Europa întreagă.
Astăzi, însă, situaţia este total deosebită.
În spaţiul în care trăim -spaţiu în care trăiesc îngrămădiţi miliarde de indivizi – devorăm fără încetare bogăţiile naturale. Cei care au mai puţin râvnesc la cei ce au mai mult; în acelaşi timp bogaţii şi cei puternici vor să menţină într-o stare de sclavie permanentă pe cei mai slabi. Conflicte potenţiale există în toate colţurile lumii. Popoarele au scăpat de bolşevism, dar grijile vieţii şi ameninţarea unor noi spirite autoritare nu au dispărut încă.
Trăim un moment decisiv al istoriei lumii.
De aceea, nu numai spiritele cugetătoare, – filozofi, teologi, savanţi – ci orice membru al familiei umane trebuie să se simtă preocupat de viitor. Fiecare trebuie să sondeze cărările viitorului şi să nu se lase surprins de o nouă catastrofă.
Noi nu ne îndreptăm spre o epocă în care umanitatea – graţie ştiinţei şi tehnicii – ar putea scăpa de griji şi duce o viaţă liniştită.
Zile tulburi ne aşteaptă din nou… Zile de încercări grele, ce nu se pot înfrunta cu succes decât prevăzînd ceea ce se poate întâmpla mâine, pentru a putea elimina din timp cauzele care ar putea provoca noi dezastre.
Oricum, trebuie să se ţină seama de avertismentele care se primesc zi de zi, din multe părţi ale globului, în acest sens. Trebuie descifrate semnele prevestitoare care se îmbulzesc la orizont. Numai dacă sunt interpretate corect pot fi atacate în consecinţă.
Prin ceea ce urmează, nu dorim să dăm indicaţii de natură politică. Acestea se înscriu în atribuţiile normale ale celor ce guvernează lumea.
Ne vom limita numai de a fixa cadrul în care trebuie să se mişte şi să acţioneze omenirea dacă vrea să evite o nouă catastrofă.
Vom puncta liniile generale ce trebuie respectate de orice om politic ce vrea să lase generaţiilor viitoare o societate mai bună şi mai justă.
Există un mănunchi de adevăruri fundamentale, valabile tuturor naţiunilor, de cunoaşterea şi aplicarea cărora, în viaţa politică, depinde salvarea tuturor.
În micile capitole ce urmează vom încerca să explicăm principiile care stau la baza dezvoltării popoarelor, principii ce trebuie să fie cunoscute şi respectate pentru a asigura progresul şi supravieţuirea lor.
I. Creștinismul
Creştinismul este principiul nemuritor al existenţei omeneşti. Nu ne referim în acest text la individul solitar şi la comandamentele pe care trebuie să le respecte el pentru a câştiga viaţa eternă. Aceste comandamente sunt indicate în catehism. Pe de altă parte, credincioşii, în marea lor majoritate, le urmea-ză cu respect.
Ceea ce vrem să expunem aici este rolul creştinismului în viaţa popoarelor şi a omenirii întregi. Creştinismul nu poate fi eliminat din domeniul politic al societăţii civile, nici din diferitele forme de guvernământ al popoarelor.
Ateo-marxismul s-a prăbuşit în Estul-european pentru că s-a angajat într-o luptă aprigă cu popoarele căzute sub dominaţia lui, pentru a le smulge din credinţa lor în Dumnezeu. Această experienţă inumană şi barbară avea ca scop să văduvească popoarele de bogăţia lor cea mai preţioasă, spiritualitatea creştină, şi să o înlocuiască cu o concepţie materialistă. Fapt la care trebuie să se gândească toţi cârmuitorii statelor.
Ideea de Dumnezeu trebuie să predomine în toate deciziile de ordin politic, atât în elaborarea unei legi de bază (de exemplu Constituţia) ca şi în afacerile curente ale Statului. Dacă individul este considerat răspunzător în viaţa lui de dincolo pentru faptele personale (conform Comandamentelor Decalogului), responsabilitatea sa creşte enorm când întreprinde acţiuni ce afectează colectivitatea întreagă. De măsurile ce se iau, de dispoziţiile ce se dau, depinde bunăstarea sau nenorocirea a milioane de oameni.
Oamenii sunt cei care fac istoria şi răspunderea în faţa acesteia este a lor. Dar ei, prin condiţia lor umană, trebuie să cugete că, atunci când decid soarta unui popor, există o putere mai mare care vegheazăasupra destinului acestuia. Nu trebuie să se uite că şi acţiunile politice se află sub controlul invizibil al Celui de Sus.
Omul se bucură de o libertate totală atât în viaţa sa particulară cât şi atunci când se găseşte în fruntea unui popor.
El -şi numai el – răspunde de ceea ce se întâmplă în lume. Dar există o lege imuabilă care se aplică tuturor, nu importă treapta socială pe care este situat individul: “a învinge răul prin forţa binelui”, cum a spus Sfântul Pavel.
Să nu facem aşadar acte inspirate de puterea răului. Mai mult încă: trebuie să mobilizăm forţele Binelui contra celor ce sunt în serviciul răului şi să le gonim din societatea noastră, în fundul tenebrelor de unde au venit.
Astfel, nu este suficient să gândim la salvarea noastră personală, ci va trebui să smulgem din indiferenţa lor pe semenii noştri, încercînd să facem împreună o Armată a lui Cristos, cu care să putem învinge forţele răului.
Naţiunile, în viaţa lor istorică, nu-şi pot permite să săvârşească orice fel de acte – chiar dacă s-ar părea că sunt în concordanţă cu interesele lor- fără să ţină seamă de Legile Divine. Ele pot, fără îndoială, să urmeze căile cele mai abrupte; dar consecinţele vor fi, fără îndoială, funeste! Chiar dacă astăzi ele au obţinut un succes politic (cu preţul unei trădări, a unui război injust, sau a asupririi altor colectivităţi), mâine, tot acest eşafod bazat pe suferinţele altora, se va prăbuşi din cauza propriilor păcate.
Dumnezeu îşi va întoarce faţa Sa de la acest sacrilegiu. Creştinii sunt oameni ai păcii, dar, de asemeni, sunt şi ai războiului, când valorile fundamentale ale vieţii sunt atacate de către inamicii creştinătăţii. La fel cum spune Ionel Moţa în testamentul său: “Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Cristos. Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?”
Când indiferenţa se instalează şi se generalizează în societate, indivizii refuzînd să ia act de suferinţele altor oameni şi altor popoare – aşa cum s-a întâmplat timp de 70 de ani de dominaţie comunistă în Rusia şi în alte ţări- înseamnă că este vorba de un semn de declin al creştinismului. Această atitudine de uitare şi abandon nu se numeşte creştinism, căci creştinul, prin însăşi propria viaţă interioară, trebuie să se simtă solidar cu toţi fraţii de credinţă de pe întreg globul. Cum a putut Lumea Liberă să privească vărsările de sânge din Estul European fără să reacţioneze? Este un mister care nu se explică decât prin puternicele implicaţii ale forţelor răului în stucturile Lumii libere.
Să sperăm că popoarele nu vor uita niciodată teribila lecţie a istoriei prin care au trecut recent. Să sperăm de asemeni că vor avea voinţa de a forma, într-o zi, un Bloc de conştiinţe combative, de fiecare dată când creştinismul va fi din nou a-meninţat.
II. NAŢIONALISMUL
Trăim într-o epocă în care naţionalismul se afirmă însăşi ca o realitate în lumea întreagă. Se adevereşte astfel că anii de teroare extremă, scurşi în Rusia şi în alte ţări, nu au reuşit să smulgă din inimile oamenilor iubirea de patrie.
Naţionalismul a ţâşnit ca o forţă elementară în toate ţările, provocînd căderea unui imperiu care părea considerat definitiv.
Cum de s-au păstrat impulsurile naţionalismului în sânul popoarelor, după atâţia ani de teroare şi de sclavie? Explicaţia este simplă. Naţionalismul nu este un fenomen pasager. Nu este un produs al istoriei. Nu este o apariţie trecătoare, legată de o anumită perioadă. El este o constantă a istoriei.
Acolo unde există un popor, naţionalismul este de asemeni prezent. Sistemele de guvernământ apar, dispar, reapar… Dar naţionalismul intră în compoziţia, în structura tuturor, chiar dacă el nu are un nume propriu sau chiar este numit altfel.
Nu există naţiune în lume care să nu fi fost călăuzită în cursul istoriei sale de elanuri naţionaliste. Acesta este un şuvoi, un talaz de apă vie, care curge fără încetare în profunzimile unei naţiuni, procurîndu-i energiile necesare pentru a se afirma în mijlocul altor popoare, ca o entitate specifică cu o vocaţie politică proprie.
Naţionalismul exultă capacitatea de sacrificiu a individului, determinîndu-l să rămână permanent în serviciul naţiunii sale, sacrificîndu-şi chiar şi viaţa, dacă este nevoie, pentru a o apăra.
Atâta timp cât există o naţiune, există de asemeni această stare de spirit specifică ce se numeşte naţionalism. Naţiunile nu sunt conglomerate istorico-geografice, aşa cum afirmă anumiţi autori. Ele sunt colectivităţi dotate cu un suflet propriu. Iar acest suflet naţional nu este creaţia omului. Nu purcede din gândirea lui, nici din aspiraţiile lui. Este o revelaţie Divină. Astfel, cum Dumnezeu l-a creat pe om, tot El a creat şi naţiunile.
De aceea, o Naţiune apare în lume în momentul în care o nouă flacără divină coboară din Cer. Această manifestare celestă se încarnează într-un grup omenesc. Din acest moment colectivitatea aleasă se diferenţiază de altele, formînd o entitate aparte.
Aşa se explică de ce o naţiune nu dispare niciodată din istorie, în ciuda tuturor greutăţilor ce le întâmpină. Inamicii o pot reduce la sclavie, o pot umili, martiriza, dar nu vor reuşi să transforme starea sa specifică; numai dacă ar recurge la lichidarea fizică totală printr-un masacru colectiv.
Acţiunea de dezvoltare a unei naţiuni provine din Sferele Divineşi trebuie să fie înapoiată Creatoruluimult fructificată.
Conform concepţiei noastre nu sunt numai indivizii aceia care vor reînvia la sfârşitul timpurilor… De asemeni, Naţiunile care vor primi veşmintele imortalităţii vor trebui să treacă prin faţa Mielului pentru a justifica viaţa lor pământeană.
Naţionalismul este infrastructura spirituală a Naţiunilor, independent de cursul ce-l va lua istoria lor, cu înălţări şi căderi. Fiind expresia Sufletului Naţional, naţionalismul nu se poate stinge niciodată şi nu poate fi eliminat niciodată din substanţa unui popor, chiar dacă acesta ar fi supus la presiunile cele mai brutale de inamicii lui.
Naţiunea posedă un Eu colectiv care se reflectă în toate actele sale… Imaginea externă a unei Naţiuni, cu luptele sale, cu suferinţele sale şi cu greşelile sale, reprezintă proiecţia acestui Eu colectiv. Şi se numeşte Naţionalism.
III. DEMOCRAŢIA
Democraţia nu este un atribut propriu al popoarelor. Ea nu este nici măcar ceva intrinsec şi organic, legat de existenţa lor, cum sunt Creştinismul şi Naţionalismul.
Democraţia este o operă strict omenească, un produs al istoriei, al evoluţiei sale în timp. După prăbuşirea totalitarismelor, Democraţia a ajuns, în zilele noastre, să predomine în lume, fiind considerată de către majoritatea popoarelor ca cea mai bună formă de guvernământ.
Care este superioritatea Democraţiei faţă de alte sisteme de guvernământ: regimul autoritar, dictatura, absolutismul monarhic, recentele regimuri cu trăsături marxiste şi naţional-socialiste?
Expresia democratică pare că este mai aproape de fiinţa umană, de necesităţile ei intelectuale şi morale. Democraţia asociază individul la opera guvernământului, în primul rând prin votul pe care individul este chemat să şi-l exprime periodic; apoi, prin posibilităţile ce se deschid fiecăruia la o ascensi-une socială. Şi chiar, în timp, o scară de pătrundere spre cele mai înalte funcţiuni de Stat. Bineînţeles, nu toţi indivizii ajung să-şi satisfacă aspiraţiile lor de ascensiune personală, dar oportunităţile le sunt deschise tuturor.
Acest avantaj al democraţiei -porţile deschise tuturor – nu este lipsit de anumite justificări. Naţiunile sunt formate din indivizi. Toată greutatea existenţei naţiunii cade pe umerii acestora: economie, cultură, apărare. Este natural ca individul să pretindă, în schimbul lucrului şi sacrificiilor ce i se cer pentru întreţinerea vieţii naţionale, să ia şi el parte la procesul politic. Nu trebuie să rămână la impresia că Naţiunea este condusă fără el.
În acest caz individul nu mai poate fi considerat ca un simplu atom inert în complexul Statului. El devine un factor responsabil în buna funcţionare a acestuia. În aceste condiţii, individul nu mai este obligat să suporte cu resemnare poverile ce i le impune autoritatea. Cu atât mai mult cu cât exercitarea unui anumit control al gestiunii publice îi este recunoscut prin Constituţie.
Democraţia îi dă individului o anumită prestanţă care-l înalţă pe plan social şi moral. Bineînţeles el nu este un factotum în Stat, căruia, adesea, nu-i poate înţelege mecanismul complicat. Dar are sentimentul că participă la rezoluţiile care decid soarta poporului său. Astfel, Naţiunea Suverană se reflectă în voinţa individului prin alegeri şi prin alte acte de interes public la care el participă.
Democraţia este o formulă atrăgătoare pentru masele populare, în contrast cu regimurile autoritare care menţin individul în afara sferei de putere.
Dar, trebuie să precizăm că democraţia nu este aceeaşi pe tot globul. Există mari diferenţe între Statele care se pretind democratice. Eticheta este aceeaşi, dar conţinutul variază sensibil.
Aceste consideraţiuni se referă la democraţiile de tip occidental, ca Anglia, Franţa, Statele Unite ale Americii. Ele nu sunt valabile pentru democraţiile de tip “balcanic”, unde predomină abuzurile şi înşelăciunile în perioadele electorale şi continuă apoi şi în perioada guvernamentală.
La fel, nu pot fi asimilate Forumului Democratic Occidental, democraţiile recent constituite în, ceea ce numim, lumea a treia.
Chiar dacă abuzurile electorale din partea autorităţilor în vigoare nu ar exista, cetăţenii ţărilor recent emancipate din tutela colonialismului nu sunt încă pregătiţi politic şi, mai puţin încă, educativ, pentru a exercita deschis, şi în deplină cunoştinţă, drepturile ce le conferă Constituţia. Aceste democraţii de factură nouă pot fi considerate cel mult Democraţii în curs de maturizare şi, nicidecum, Democraţii autentice.
Modelul adevărat rămâne, bineînţeles, cel occidental. Democraţiile de tip balcanic trebuie să se desprindă de defectele ce le caracterizează, iar cele recent constituite trebuie să îmbunătăţească condiţiile lor de funcţionare prin educaţia politică a cetăţenilor lor.
Democraţia nu este o omni-putere. Ea are limitele sale, care se nasc din propria sa origine: îşi are rădăcinile în istorie.
Suveranitatea poporului nu se poate amesteca, sau interveni, în sfera Divinului şi nici a Naţionalului. Aceste două sectoare sunt intangibile şi inaccesibile democraţiei unde votul nu intervine deloc. Sferele lor nu pot fi puse în discuţie într-un Parlament, pentru că este vorba aici de Supranatural.
Creştinismul şi naţionalismul fac parte integrală din Stat şi determină orice operă de legiferare, dar ele nu pot fi obiectul unei legi.
Relaţiile dintre Stat şi Biserică sunt adeseori tratate şi delimitate prin concordate sau alte aranjamente legislative. Dar materia tratată este de ordin administrativ şi nu atinge domeniul rezervat Bisericii. Când se produc ingerinţe în viaţa religioasă sau în Ethosul unei naţiuni, înseamnă că Democraţia şi-a depăşit mandatul şi s-a transformat în instrument de forţă care urmăreşte descompunerea Bisericii şi a Statului Naţional.
IV. ORDINEA NATURALĂ A LUMII
După prăbuşirea comunismului în estul Europei, toate popoarele lumii sunt în căutarea unei formule noi pentru reorganizarea relaţiilor internaţionale. Problema este cu atât mai acută, cu cât enormele mase umane, acumulate pe pământ şi gata să explodeze, cer o soluţie urgentă pentru nevoile lor. În special cele de ordin economic, pentru a nu fi tentate de a căuta o ieşire spre noi conflicte şi chiar războaie. Problema depă-şeşte interesele locale şi se proiectează ca o ameninţare pentru supravieţuirea omenirii, în pragul celui de-al treilea mileniu.
Un curent de gândire, foarte puternic în zilele noastre, avînd ca adepţi filozofi, doctrinari şi, de asemeni, politicieni proclamă cu toţii necesitatea – pentru soluţionarea crizei actuale – regrupării Statelor Naţionale în unităţi mai mari – în Megastate – care, prin proporţiile şi forţele lor, ar avea la dispoziţie mijloace necesare pentru rezolvarea dificultăţilor în care se zbate omenirea astăzi.
Pentru a se constitui în astfel de Supra-State, naţiunile ar trebui să renunţe încet, încet la suveranităţile lor democratice, pentru a putea fi conduse de o administraţie “unică”, dotată în acelaşi timp cu putere legislativă şi executivă. Autorităţile locale, ca şi guvernele naţionale ar fi subordonate deciziilor luate de această putere centrală. Aşadar, s-ar naşte un fel de Guvernământ Continental, care s-ar suprapune voinţei popoarelor şi s-ar substitui organismelor ieşite din alegeri.
Sub ochii noştri se profilează deja procesul de unificare al Europei Occidentale şi transformarea ei într-un Stat fără frontiere, care să dispună de o monedă unică, de un sistem de apărare propriu şi de o politică exterioară comună.
Considerăm că astfel de construcţii nu sunt viabile. Ele pot fi destinate eşecului pentru că se află în conflict cu Ordinea Naturală a Lumii. Omenirea este formată din popoare care sunt entităţi independente. Popoarele sunt organisme sociale vii, înzestrate cu aspiraţii şi idealuri proprii, care nu pot fi ignorate sau anulate de o instanţă centrală fără a provoca reacţiuni.
Naţionalismul popoarelor nu poate fi pus sub tutelă de un supra-guvernământ care ar dispune autoritar de bogăţiile lor şi de capacitatea lor de creaţie.
O pluralitate de interese determină anumiţi oameni politici să gândească la structurarea unei Federaţii sau a unei Confederaţii de State ale Europei. Aceste construcţii artificiale nu s-ar bucura, însă, de adeziunea popoarelor care ar intra în compoziţia lor. Le va fi imposibil să reziste tulburărilor sociale şi conflictelor interioare care s-ar putea naşte.
Se poate imagina o forţă militară suficient de puternică pentru menţinerea ordinii, dictată de Guvernul Central contra revoltei populare. Dar, în cazul acesta, am avea de-a face cu o nouă eră colonială şi o nouă tiranie.
Situaţia ar fi bizară.
Un grup de administratori anonimi, gata să confişte libertatea popoarelor şi să impună tuturor ideile şi interesele lor, care convin, bineînţeles, numai acestui centru restrâns de pu-tere.
O asociaţie de popoare, în vederea unui interes comun, nu poate fi imaginat decât pe baza conceptului enunţat de De Gaulle: “Europa Patriilor”, care corespunde cu mai multă logică mentalităţii europene. Cu această idee se poate ajunge mult mai uşor la înţelegerea cetăţenilor de naţionalităţi diferite, de necesitatea unei colaborări strânse a Naţiunilor, în beneficiul tuturor. Dar respectînd identitatea istorică şi naţională.
O Europă supra-naţională este un non-sens, căci această situaţie ar putea altera însăşi substanţa popoarelor cărora vrem să le asigurăm o bunăstare şi o fericire în viitor.
Conducătorii popoarelor trebuie să se orienteze în aranjamentele lor politice internaţionale ţinînd cont de specificul popoarelor chemate să participe la o nouă antantă comună şi să încerce să armonizeze ethosul naţional cu interesele generale ale comunităţii proiectate.
V. ALIANŢA ÎNTRE DEMOCRAŢIE ŞI NAŢIONALISM
Ofensiva accelerată a „Mondialismului”, patronată de Capitalismul internaţional şi sălbatic (cum l-a caracterizat un înalt prelat al Bisericii), va provoca o replică neaşteptată în lumea popoarelor: alianţa între democraţie şi naţionalism.
Ar părea imposibil ca acest pronostic să se realizeze într-o zi şi chiar pare insolit sau fantastic. În general se afirmă că există un antagonism iremediabil între Naţionalism şi Democraţie. Pentru că -se spune- Naţionalismul exaltează orgoliul unei voinţe de a guverna o Naţiune, ceea ce ar putea da naştere unei forme de guvernământ autoritar sau chiar unei dictaturi. Şi, în nici un caz, Naţionalismul nu s-ar putea acomoda cu esenţa Democraţiei.
Naţionalismul a împins câteodată la formarea de State imperialiste, aşa cum ne arată cu prisosinţă Fascismul şi Naţional-socialismul german, în epoca noastră.
“Şi totuşi se învârteşte.”, cum ar spune Galilei. Şi nu pentru că noi dorim sau detestăm ca această apropiere între Naţionalism şi Democraţie să se întâmple. Dar, pentru că acest act intră în natura lucrurilor de a se produce. Această alianţă trebuie să se cimenteze volens-nolens.
Există probleme mult mai necesare şi inevitabile, care trebuie acceptate imperativ, pentru a scăpa de un pericol mai iminent decât altul. Este ceea ce se întâmplă sub ochii noştri.
Există situaţii care cer acţiuni ce nu se puteau accepta cu decenii în urmă.
Aşa este şi cu Alianţa Naţionalism-Democraţie. Ea a devenit astăzi o necesitate politică, chiar dacă anumitor oameni li s-ar părea că este o apropiere contra legilor naturii.
În adevăr, aşa-zisele Guverne Mondiale, în formare astăzi în unele continente şi mâine putînd acoperi toată planeta, ameninţă deja – în egală măsură – atât existenţa Naţiunilor cât şi sistemele democratice de guvernare.
Un Guvern Mondial se va suprapune dominant deasupra vieţii popoarelor, reducîndu-le la simple conglomerate etnice. Energiile lor creatoare nu vor mai servi pentru dezvoltarea culturii naţionale. Totul se deviază spre finalităţi strict materiale, spre profit şi acumulare de bogăţii.
Dar, în acelaşi timp, Mondialismul dă lovitura de graţie şi Democraţiilor, căci anulează voinţa naţională, care se exprimă prin partide şi Parlament, înlocuindu-le cu o Administraţie Centrală. În locul guvernelor ratificate prin alegeri, apar cercuri anonime de funcţionari, care înlocuiesc atât legislativul cât şi executivul din orice ţară.
Noi “comisii”, care nu sunt obligate de nici o răspundere faţă de naţiune, fac legi valabile pentru mai multe State. Şi tot ele, aceste “comisii”, veghează la aplicarea lor.
Prin acest procedeu, procesul democratic este dărâmat din temelii, căci dispar adevăratele instituţii prin care se exprimă voinţa popoarelor.
În faţa unui Guvern Mondial atotputernic – care va dispune şi de mijloace coercitive – Naţiunea nu va mai avea nici un drept de acces în Stat şi, bineînţeles, nici o posibilitate de a fa-ce apel la democraţie.
Dintr-o singură lovitură se vor suprima cele două centre ale Statului: Naţiunea şi Democraţia. Oamenii se vor trezi con-duşi de o altă forţă care nu emană deloc din voinţa lor. Astfel, va dispărea şi atât de trâmbiţata Naţiune Suverană, ca şi De-mocraţia drepturilor omului. Va rămâne numai o masă de indivizi, fără identitate naţională şi spirituală, care va accepta, în indiferenţa generală, deciziile impuse de această instanţă supremă şi anonimă, a cărei origine şi compoziţie nu va fi cunoscută de nimeni.
Pentru a împiedica acest dezastru al civilizaţiei noastre – de a-şi termina zilele într-un amestec hibrid de popoare şi rase guvernate de un Centru Anonim şi Puternic – nu există decât un singur leac: alianţa între cele două columne de susţinere a lumii moderne, Naţionalismul şi Democraţia. Căci amândouă sunt ameninţate în aceeaşi măsură şi trebuie, prin urmare, să formeze un bloc de voinţe indestructibile, ca să se opună cu putere inamicilor lor din umbră.
Nu trebuie permis ca Materialismul, învins în Estul european, să revină sub forma Capitalismului sălbatic al mondialiştilor, căci, în acest caz, naţiunile vor redeveni sclavele altor “Politbirouri”, dezvoltate sub o altă etichetă, şi care ar decide destinul lumii.
Vom rămâne mereu captivi, sclavi !
Poate vom fi mai bine îmbrăcaţi şi mai bine hrăniţi. Vom trăi în amăgirea unei bunăstări, a unei îndestulări decorative, dar, în forul lor interior, oamenii ar rămâne sclavi! Ei ar merge fără să gândească spre propria lor degradare.
Pentru a nu ajunge victime ale acestui final întunecat, salvarea nu poate fi decât crearea acestui Front comun între Democraţie şi Naţionalism.
