Genocidul la absolut

Singurele bombardamente atomice nonexperimentale din istorie s-au petrecut în urmă cu 63 de ani, când Statele Unite ale Americii, aflate în stare de război cu Imperiul Japoniei, au efectuat două atacuri nucleare asupra a două oraşe japoneze, Hiroşima, pe 6 august, şi Nagasaki, pe 9 august 1945, în cadrul aşa-numitului «Proiect Manhattan», care s-au soldat cu uciderea instantanee a peste 200.000 de oameni, dintre care peste 96% au fost civili. Două bombardamente infame lipsite de orice rațiune de război, operațiuni abominabile ale celor care încă și astăzi cu maximă ipocrizie predau lecții universale de umanitate.

Este de departe cea mai dezonorantă acţiune militară din istoria oamenilor. Efectele în morţi nu pot fi acoperite sub expresia ”victime colaterale”, folosită de unii istorici, din simplu motiv că nu a fost vorba despre lipsa de acurateţe a unor atacuri aeriene, ci despre un atac deliberat asupra unor ţinte civile, dacă pot fi numite astfel două oraşe întregi. Să utilizăm expresii ca “întâmplare nefericită“, “tragică eroare” sau “accident”, consacrate în limba de lemn a ”democraţiilor autentice”, este stupid.

Războiul din Europa se încheiase prin capitularea necondiţionată a Germaniei. Bătălia pentru Okinawa se încheiase cu victoria americanilor, care pierduseră 72.000 de soldaţi în decursul celor 87 de zile de confruntări cu viguroasa forţă japoneză de apărare a insulei. Partea japoneză înregistrase peste 230.000 de victime, dintre care 150.000 de civili, oraşul Tokyo şi întreaga Japonie erau bombardate de luni de zile fără întrerupere, industria de război japoneză ajunsese într-o asemenea stare deplorabilă încât echipa planoare şi avioane cu fuselaj de lemn, în lipsa metalului necesar, cu motoare Mitsubishi mult prea grele, economia niponă era distrusă şi, mai mult, confruntaţi cu sceptrul unei înfrângeri implacabile, o serie întreagă de comandanţi de frunte ai Armatei Imperiale îşi făcuseră seppuku, decapitând astfel conducerea strategică a ţării.

În aceste condiţii, împăratul Hirohito, la 22 iunie 1945, a ordonat guvernului să întocmească rapid un plan de încetare a războiului. Diplomaţii niponi au încercat din răsputeri să atragă Uniunea Sovietică în rolul de arbitru pentru negocierile de pace, însă fără niciun succes. Aliaţii acceptau capitularea necondiţionată şi nimic mai mult, aşa încât consiliul guveranamental nipon, cei Şase Seniori, a decis, la sfârşitul lui iulie, să ia în calcul această opţiune, cu unul până la trei amendamente, dintre care cel mai important era garantarea existenţei instituţiei imperiale pe scena politică japoneză de după capitulare.

Premierul nipon din aceea perioadă, Fumimaro Konoe, declara că, în mod fundamental, principalul motiv care a dus la intenţia Japoniei de a capitula a fost reprezentat de intensele bombardamente cu napalm asupra capitalei şi a ţării.

Istoricul Tsuyoshi Hasegawa este de părere că nici bombele atomice şi nici bombardamentele invocate de către premier nu au determinat capitularea Japoniei, ci, fără doar şi poate, refuzul Uniunii Sovietice de a reînnoi Pactul de Neutralitate Sovieto-Japonez şi declaraţia de intrare în război împotriva Japoniei.

Deosebit de elocventă este opinia generalului american Curtis LeMay, comandantul operaţiunilor de bombardare cu proiectile incendiare şi nucleare a Japoniei din martie 1945 până la sfârşitul războiului: „Presupun că, dacă nu am fi învins, aş fi fost inculpat ca criminal de război“. Controversatul LeMay, printre altele, participase la misiunea Schweinfurt- Regensburg, aşa-numita ”Joia Neagră a aviaţiei”, din pricina masivelor pierderi de vieţi omeneşti şi aeronave, desfăşurată pe 14 octombrie 1943 şi îndreptată împotriva uzinelor producătoare de avioane de luptă din Germania. Odată ajuns pe teatrul operaţional din Pacific, a înţeles că tactica de bombardament precis la lumina zilei, de un real succes în Europa la începutul războiului, aplicată de aliaţi şi în Japonia, nu avea sorţi mari de izbândă. Principalele cauze erau condiţiile meteorologice, întrucât traiectoria bombelor lansate de la mari altitudini era deviată de puternicii curenţi de aer ce străbăteau insula. De asemenea, bombardamentul strategic care devastase complexele industriale ale Germaniei era ineficient aici, unde două treimi din industrie erau dispersate în locuinţe şi făbricuţe cu mai puţin de treizeci de angajaţi. Generalul LeMay a trecut la bombardamente incendiare, de la altitudini cuprinse între 1.500 şi 2.000 de metri, asupra aglomerărilor urbane din jurul oraşelor Tokio, Nagoia, Osaka şi Kobe.

Dată fiind intensitatea confruntărilor de pe insula Okinawa, precum şi imensitatea arsenalului american dislocat acolo, obiectivul primordial al industriei de război nipone era furnizarea de echipament şi tehnică militară forţelor imperiale angajate în acea bătălie. Aşa că, în ciuda faptului că aceste atacuri s-au bucurat de un succes la început limitat, LeMay era hotărât să utilizeze noua tactică împotriva vulnerabilelor oraşe japoneze, pentru a zădărnici aprovizionarea trupelor nipone de pe Okinawa. Au continuat şi bombardamentele de la joasă înălţime, pe timp de zi, asupra ţintelor strategice.

Pentru celebrul bombardament asupra oraşului Tokyo din noaptea de 9 spre 10 martie 1945, LeMay a dispus înlăturarea mitralierelor defensive de la bordul a 325 de bombardiere B-29, le-a echipat cu mine incendiare E-46, bombe cu magneziu, fosfor alb şi napalm, ordonându-le piloţilor să zboare în formaţie la 1.800-3.000 de metri deasupra capitalei nipone. Rezultatul a fost devastator: 100.000 de civili ucişi, 250.000 de clădiri distruse şi 25 de kilometri pătraţi din teritoriul oraşului incendiaţi, toate acestea în mai puţin de trei ore. Echipajele din coada plutonului au declarat că mirosul de carne de om arsă ajungea până în cabinele lor. Iniţiată în martie, apoi derulată aproape continuu între jumătatea lunii iunie 1945 până la finalul războiului, campania a distrus centrele urbane a peste 66 de oraşe japoneze, aducând efortul de război al Japoniei la un grad de productivitate aproape nul.

La începutul lunii august, 1945, Japonia era oricum în pragul capitulării, cu armata decapitată şi fără resurse pentru continuarea războiului. Germania fusese învinsă şi Italia trecuse de partea Aliaţilor, deci Axa Tripartită încetase să existe. Singurele rezerve ale militarilor niponi rămăseseră shintoismul, bushido şi calea samuraiului.

Dar lumea trebuia să afle că politica izolaţionismului militar american din perioada interbelică luase sfârşit şi că puterea militară a Unchiului Sam era devastatoare.

Pe 8 august 1945, Uniunea Sovietică, din partea căreia Japonia aşteptase mediere pentru încheierea păcii, avea să declare război Imperiului Soarelui, la două zile de la explozia primei bombe atomice, ”Little Boy”, în Hiroşima, şi doar cu o zi înainte de lansarea celei de-a doua, ”Fat Man”, asupra oraşului Nagasaki.

Generalii Dwight D. Eisenhower, viitorul preşedinte al SUA, dar şi Douglas Mac-Arthur, comandantul Armatei din Pacific, Carl Spaatz, comandantul Forţelor Strategice Aeriene din Pacific, amiralul William D. Leahy, şeful staffului preşedintelui Truman şi amiralul Chester W. Nimitz, comandantul şef al flotei SUA din Pacific sunt numai câteva dintre personalităţile militare din acea vreme care s-au împotrivit atacurilor nucleare asupra unei Japonii deja înfrânte.

Pe 15 august 1945, Japonia a anunţat capitularea sa în faţa Puterilor Aliate, semnând Declaraţia de Capitulare la 2 septembrie 1945, eveniment care a însemnat încetarea oficială a ostilităţilor celui de-Al Doilea Război Mondial.

Numeroase organizaţii internaţionale consideră cele două atacuri nucleare crime de război şi crime împotriva umanităţii. Proiectul «Manhattan» este, potrivit fostului ambasador american la ONU, John Bolton, unul dintre principalele motive pentru care Statele Unite ale Americii nu doresc să fie parte a Statutului de la Roma al Tribunalului Penal Internaţional.
America a ucis femei, copii şi bătrâni, de-a valma, şi a făcut-o într-un mod gratuit, ducând crima de război şi genocidul asupra civililor la apogeu.

Războiul se sfârşise iar japonezii nu mai luptau decât pentru onoare, mai încercând doar cu disperare să găsească o soluţie de salvare, în conformitate cu preceptele tradiţiilor lor.
De la 10 martie 1945, când peste 100.000 de civili muriseră sub bombe, Tokyo era supus loviturilor directe, americane. Flota niponă fusese complet distrusă la 6-7 aprilie în largul Okinavei. În mai, chinezii eliberaseră Nankin-ul, în iunie americanii puseseră piciorul în Mindanao şi la 2 august Birmania fusese eliberată. Încă de la 14 iulie se executau, direct, bombardamente maritime asupra teritoriului nipon, complet încercuit şi izolat. Aliaţii deţineau controlul total prin supremaţia aero-navala şi era chestiune de zile până când Japonia ar fi capitulat.

Dar în laboratoarele americane ale morţii se născuse, cu sprijinul documentaţiei şi savanţilor nemţi recent recuperaţi, arma nucleară, arma viitorului. Şi, cu un cinism înfiorător, un grup de lideri cu interese planetare a decis că aceasta trebuie încercată pe viu.
Drept urmare, la 6 şi 9 august 1945, peste 150.000 de oameni au fost prefăcuţi, în câteva secunde, în scrum şi alte milioane şi-au purtat de atunci încoace, ori s-au născut, se nasc şi se vor naşte purtând …pecetea morţii!

Cui a folosit? Aceloraşi ”aleşi” pentru care oamenii se reprezintă în cifre.

Cele două supraputeri sunt la fel de vinovate. În loc să medieze pacea pentru un vecin care nu o atacase niciodată, Uniunea Sovietică a ales să declare război la 8 august 1945 pentru aceleaşi interese care fac abstracţie de viaţă. Iar interesul sovietic s-a numit Harbin şi Mukden, Dairen, Port Arthur şi Sahalin, rapid ocupate, teritorii care nu au aparţinut Rusiei niciodată.