Chavez, Evo și Obama I

0
85

Fac o oprire din treburile care-mi ocupă în întregime timpul în aceste zile pentru a scrie câteva cuvinte despre oportunitatea singulară pe care o oferă pentru ştiinţa politică a 66-a sesiune a Adunării Generale a Naţiunilor Unite.
Evenimentul anual cere un efort deosebit din partea acelora care-și asumă cele mai înalte responsabilităţi politice în multe ţări. Pentru aceștia, constituie o încercare grea; pentru amatorii acestei arte, care nu sunt puţini pentru că pe toţi îi afectează în mod vital, este greu să se sustragă de la tentaţia de a observa spectacolul interminabil, dar instructiv.
Există, în primul rând, o infinitate de teme acute şi conflicte de interese. Pentru marea parte a participanţilor este necesar să ia poziţie în fapte care constituie flagrante încălcări ale principiilor. De exemplu: ce poziţie să adopţi faţă de genocidul pe care-l comite NATO în Libia? Vrea cineva să dovedească că sub conducerea sa guvernul ţării sale a sprijinit monstruoasa crimă comisă de Statele Unite şi aliaţii din NATO, ale căror arme sofisticate, cu sau fără pilot, au desfăşurat peste 20 de mii de misiuni de atac contra unui stat mic din Lumea a Treia care numără abia şase milioane de locuitori, justificând cu aceleaşi motive pe care le-au folosit pentru a ataca şi invada Serbia, Irak, Afganistan şi astăzi ameninţă s-o facă în Siria sau orice altă ţară din lume? N-a fost tocmai Guvernul Statelor Unite amfitrion al ONU, care a ordonat măcelul din Vietnam, Laos şi Cambodgia, atacul mercenar de la Golful Cochinos în Cuba, invazia în Santo Domingo, ”Războiul murdar” în Nicaragua, ocuparea Granadei şi Panama de forţele militare ale Statelor Unite şi masacrul panamezilor la El Chorrillo? Cine a promovat loviturile militare şi genocidul din Chile, Argentina şi Uruguay, care au costat zeci de mii de morţi şi dispăruţi?

Nu vorbesc despre lucruri petrecute acum 500 de ani, când spaniolii au iniţiat genocidul în America; sau acum 200 de ani, când iancheii i-au exterminat pe indienii din Statele Unite sau i-au făcut sclavi de africani, deşi „toţi oamenii se nasc liberi şi egali”, cum spunea Declaraţia de la Philadelphia. Vorbesc despre lucruri petrecute în ultimele decenii şi care se petrec astăzi. Aceste fapte trebuie reamintite şi repetate ori de câte ori are loc un eveniment de importanţa şi relevanţa reuniunii care are loc în aceste zile la Organizaţia Naţiunilor Unite, unde este pusă la încercare integritatea politică şi etica guvernelor. Multe dintre ele reprezintă ţări mici şi sărace care au nevoie de sprijin şi cooperare internaţională, tehnologie, piaţă şi credite, pe care puterile capitaliste dezvoltate le-au manipulat după plac.

În ciuda monopolului neruşinat asupra mediilor de informare şi metodele fasciste ale Statelor Unite şi aliaţilor pentru a dezorienta şi înşela opinia publică mondială, rezistenţa popoarelor creşte şi acest lucru se poate aprecia în cadrul deabaterilor care au loc la Naţiunile Unite. Nu sunt puţini liderii din Lumea a Treia, în pofida obstacolelor şi contradicţiilor arătate, care şi-au expus cu curaj ideile. Chiar vocile care vin din America Latină şi Caraibe nu mai au accentul de lacheu şi ruşinos al OSA, accent care a caracterizat luările de cuvânt ale șefilor de stat în deceniile trecute.

Doi dintre ei s-au adresat în acest for: preşedintele bolivarian Hugo Chavez, amestec de rase, cum este poporul din Venezuela, şi Evo Morales, de pură rasă indigenă milenară. Ambii şi-au expus concepţiile la această reuniune, unul printr-un mesaj şi celălalt prin viu grai, răspunzând discursului rostit de preşedintele iancheu. TELESUR a transmis cele trei discursuri. Graţie acestuia am putut afla din noaptea de marţi 20 mesajul preşedintelui Chavez, citit pe îndelete de Walter Martinez în programul său ”Dossier”.

Obama şi-a rostit discursul în dimineaţa zilei de miercuri ca şeful statului amfitrion al ONU, iar Evo l-a rostit pe al său în primele ore ale după-amiezii din aceeaşi zi.

Ca să fiu succint voi lua paragrafele esenţiale din fiecare text. Chavez n-a putut asista personal la reuniunea la nivel înalt de la Naţiunile Unite, după 12 ani de luptă fără odihnă în care şi-a pus în pericol viaţa şi şi-a afectat sănătatea, astăzi luptând cu abnegaţie pentru deplina refacere. Era greu totuşi ca mesajul său curajos să nu abordeze tema cea mai critică a istoricei reuniuni. Îl transcriu aproape integral: „Adresez aceste cuvinte Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite (…) pentru a reafirma, astăzi şi la această tribună, sprijinul total al Venezuelei la recunoaşterea Statului palestinian, la dreptul Palestinei de a deveni o ţară liberă, suverană şi independentă. Este vorba de un act de justiţie istoric faţă de un popor care poartă în sine, dintotdeauna, toată durerea şi suferinţa lumii.

Marele filozof francez Gilles Deleuze (…) spune cu accentul adevărului: ‘Cauza palestiniană este, înainte de toate, ansamblul de nedreptăţi de care acest popor le-a suferit şi continuă să le sufere’. Și mai este, îndrăznesc să adaug, o permanentă şi neînfrântă voinţă de a rezista, care de-acum este înscrisă în memoria eroică a condiţiei umane. (…) Mahmud Darwish, vocea infinită a Palestinei posibile, ne vorbeşte cu sentimentul şi conştiinţa acestei iubiri: ‘N-avem nevoie de amintire/ pentru că în noi este Muntele Carmelo/ şi sub pleoapele noastre este iarba Galileii./ Nu spune: dacă am alerga spre ţara mea ca râul!/ Nu spune!/ Pentru că suntem în carnea ţării noastre/ şi ea este în noi.’
Contra celor care susţin, amăgitor, că ceea ce s-a întâmplat cu poporul palestinian nu este un genocid, acelaşi Deleuze susţine cu implacabilă luciditate: ‘În toate cazurile se încearcă a se face ca şi cum poporul palestinian nu numai că n-ar trebui să existe, ci că nici n-ar fi existat vreodată. Este, cum să spun, gradul zero al genocidului: să decretezi că un popor nu exită; să-i negi dreptul la existenţă.’
…Rezolvarea conflictului din Orientul Mijlociu trece, în mod obligatoriu, prin a-i face dreptate poporului palestinian; acesta este singurul drum pentru a cuceri pacea.
Doare şi indignează că cei care au suferit unul din cele mai rele genociduri din istorie au devenit nişte călăi ai poporului palestinian; doare şi indignează că moştenirea Holocaustului este Nabka. Și indignează, pe scurt, că sinonismul continuă să facă uz de şantaj cu antisemitismul contra celor care se opun fărădelegilor şi crimelor lui. Israel a devenit instrumentul şi instrumentalizează, cu neruşinare şi laşitate, memoria victimelor. Și o face pentru a acţiona, cu totală impunitate, contra Palestinei. În treacăt, nu este de prisos să precizăm că antisemitismul este o mizerie occidentală, europeană, la care nu participă arabii. De asemenea, să nu uităm că este poporul semit palestinian cel care suferă de epurarea etnică practicată de statul colonialist Israel. …Una este să respingi antisemitismul, şi alta, foarte diferit, să accepţi pasiv ca barbaria sionistă să impună un regim de apartheid poporului palestinian. Din punct de vedere etic, cine respinge primul trebuie să condamne pe al doilea.
…sionismul, ca viziune a lumii, este absolut rasist. Cuvintele Goldei Meir, cu cinismul lor terifiant, sunt o dovadă elocventă: ‘Cum să retrocedăm teritoriile ocupate? Nu ai cui să le retrocedezi. Nu există ceva denumit palestinieni. Nu era cum se credea, că există un popor denumit palestinian care să se considere el însuşi palestinian şi că noi am venit, i-am alungat şi le-am luat ţara. Ei nu există.’
Citiţi şi recitiţi acest document care se cunoaşte în istorie ca Declaraţia de la Balfour din anul 1917: Guvernul britanic şi-a arogat autoritatea de a le promite evreilor un cămin naţional în Palestina, ignorând deliberat prezenţa şi voinţa locuitorilor acesteia. Trebuie să fie stabilit clar că în Țara Sfântă au convieţuit în pace, timp de secole, creştini şi musulmani, până când sionismul a început s-o revendice ca proprietate a sa în întregime şi exclusivă. Încheindu-se Al Doilea Război Mondial, a fost exacerbată tragedia poporului palestinian, consumându-se expulzarea de pe teritoriul său şi, în acelaşi timp, din istorie. În 1947 rezoluţia mârşavă şi ilegală 181 a Naţiunilor Unite recomandă divizarea Palestinei într-un stat evreu, un stat arab şi o zonă sub control internaţional (Ierusalim şi Belen). S-a atribuit (…) 56% din teritoriu sionismului pentru constituirea statului său. De fapt, această rezoluţie încălca dreptul internaţional şi ignora flagrant voinţa marii majorităţi a arabilor: dreptul la autodeterminare al popoarelor devenea literă moartă. …Contrar a ceea ce Israel şi Statele Unite vor să facă lumea să creadă, prin transnaţionalele media, ceea ce s-a întâmplat şi continuă să se întâmple în Palestina, să spunem cu Said, ‘nu este un conflict religios: este un conflict politic, de factură colonială şi imperialistă; nu este un conflict milenar, ci contemporan; nu este un conflict care a apărut în Orientul Mijlociu, ci în Europa’.
Care era şi care continuă să fie sâmburele conflictului? Este privilegiată discuţia şi consideraţiile despre securitatea Israelului şi nu se spune nimic despre cea a Palestinei. Aşa poate fi coroborată istoria recentă: este de-ajuns să amintim noul episod de genocid dezlănţuit de Israel prin operaţiunea ”Plumb topit” în Gaza.
Securitatea Palestinei nu se poate reduce la simpla recunoaştere a unei limitate autoguvernări şi autocontrol poliţienesc în ”enclavele” de pe malul occidental al Iordanului şi în fâşia Gaza, lăsând pe dinafară nu numai crearea Statului palestinian, în frontierele anterioare anului 1967 şi cu Ierusalimul estic drept capitală, drepturile cetăţenilor săi şi autodeterminarea ca popor, ci şi compensarea şi întoarcerea în Patrie a 50% din populaţia palestiniană, care se află dispersată în toată lumea, aşa cum o stabileşte rezoluţia 194.
Este incredibil cum o ţară (Israel) care îşi datorează existenţa unei rezoluţii a Adunării Generale poate fi atât de dispreţuitoare faţă de rezoluţiile care emană de la Naţiunile Unite, denunţa părintele Miguel D’ Escoto când cerea încetarea masacrării poporului din Gaza, la finele lui 2008 şi începutul lui 2009.
Este imposibil să ignori criza Naţiunilor Unite. În aceeaşi Adunare Generală am susţinut, în anul 2005, că modelul Naţiunilor Unite s-a epuizat. Faptul că a fost amânată dezbaterea chestiunii palestiniene şi că este sabotată făţiş este o nouă confirmare a acestui lucru.
Deja de câteva zile Washington face cunoscut că va opune veto în Consiliul de Securitate la ceea ce va fi o rezoluţie majoritară a Adunării Generale: recunoaşterea Palestinei ca membru deplin al ONU. Împreună cu naţiunile surori care formează Alianţa Bolivariană a Popoarelor din America Noastră (ALBA), în Declaraţia de recunoaştere a Statului palestinian, am deplâns de pe acum faptul că o atât de justă aspiraţie poate fi blocată pe această cale. Aşa cum ştim, imperiul, în acesta şi alte cazuri, vrea să impună standardul dublu pe scena mondială: este dubla morală a iancheilor care încalcă dreptul internaţional în Libia, dar permite ca Israelul să facă ce pofteşte, devenind astfel principalul complice la genocidul palestinian în mâna barbariei sioniste. Să ne amintim de cuvintele lui Said care pune degetul pe rană: ‘Datorită intereselor Israelului în Statele Unite, politica acestei ţări în jurul Orientului Mijlociu este israelocentrică’.
Vreau să închei cu glasul lui Mahmud Darwish în memorabilul său poem: ‘Pe acest pământ este ceva pentru care merită să trăieşti: pe acest pământ este doamna pământului, mama începuturilor,/mama sfârşiturilor. Se numeşte Palestina. Continuă să se numească Palestina. Doamnă: eu merit, pentru că tu eşti doamna mea, eu merit să trăiesc.’ Va continua să se numească Palestina: Palestina va trăi şi va învinge! Să aibă viaţă lungă Palestina liberă, suverană şi independentă! (Hugo Chavez Frias, Preşedintele Republicii Bolivariene a Venezuelei)”
Când a început reuniunea, în dimineaţa următoare, cuvintele lui erau deja în inima şi mintea celor întruniţi acolo. Liderul bolivarian n-a fost niciodată inamic al poporului evreu. Om de o sensibilitate deosebită, detestă profund crima brutală comisă de nazişti cu copii, femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, în lagărele de exterminare unde au fost victime ale unor crime atroce şi încercarea de exterminare a ţiganilor, de care totuşi aproape nimeni nu-şi mai aduce aminte şi nu sunt menţionaţi. De asemenea, sute de mii de ruşi au pierit în aceste lagăre de exterminare consideraţi rasă inferioară după concepţia rasială nazistă.

Când Chavez s-a întors în ţara sa, venind din Cuba, în noaptea de joi, 22 septembrie, s-a referit cu indignare la discursul rostit de Barack Obama la Naţiunile Unite. De puţine ori l-am auzit vorbind cu atâta decepţie despre un lider pe care-l trata cu un anumit respect, ca pe o victimă a propriei istorii de discriminare rasială din Statele Unite. Niciodată nu l-a considerat capabil de a acţiona cum ar fi făcut George Bush şi păstra o amintire respectuoasă cuvintelor schimbate cu el la reuniunea de la Trinidad-Tobago.
„Ieri am ascultat un ansamblu de discursuri, alaltăieri, de asemenea, la Naţiunile Unite, discursuri preţioase ca cel al preşedintei Dilma Rousseff; discurs de înaltă valoare etică, precum cel al preşedintelui Evo Morales; un discurs pe care l-am putea cataloga drept un monument de cinism, discursul preşedintelui Obama, este un monument de cinism pe care îl trăda chiar propria figură, faţa lui era un poem; un om adresând chemarea la pace, imaginează-ţi tu, Obama chemând la pace, cu ce morală? Un monument istoric de cinism discursul preşedintelui Obama. Discursuri precise, lămuritoare, am ascultat: cel al preşedintelui Lugo, cel al preşedintei argentiniene, pe poziţii curajoase în faţa lumii.”
Când a început sesiunea la New York, în dimineaţa zilei de miercuri, 21 septembrie, preşedintele Statelor Unite, – după cuvântarea Preşedintei Braziliei, cu care au început dezbaterile, şi după prezentarea de rigoare – a ocupat podiumul şi şi-a început discursul.
„În şapte decenii, – a început el – când ONU a împiedicat izbucnirea unui al treilea război mondial, continuăm să trăim într-o lume marcată de conflictul şi plaga sărăciei; când ne proclamăm iubirea noastră pentru pace şi ura faţă de război, continuă să aibă loc în lume convulsii care ne pun pe toţi în pericol.”
Nu se ştie care ar fi momentul în care, după Obama, ONU a împiedicat un al treilea război mondial.
„Am asumat funcţia în momentul a două războaie pentru Statele Unite, unul contra extremismului, care ne-a dus la război; în primul rând, Osama Bin Laden şi organizaţia lui, Al Qaeda, erau liberi. Astăzi am stabilit o nouă direcţie, la finele acestui an operaţiunile militare din Irak se vor termina, vom avea relaţii normale cu o ţară suverană, membră a comunităţii de naţiuni. Această alianţă se va întări odată cu întărirea Irakului, cu forţa lui de securitate, cu guvernul său, poporul şi aspiraţiile lui.”
Despre ce ţară vorbeşte în realitate Obama?
„Punând capăt războiului din Irak, Statele Unite şi aliaţii lor vor începe tranziţia în Afganistan; avem o ţară în Afganistan care îşi poate asuma responsabilitatea viitorului propriei ţări, pe măsură ce vom scoate propriile noastre forţe şi vom construi o alianţă solidară cu poporul afgan. Atunci nu trebuie să mai existe nicio îndoială că valul de război se retrage.
Mi-am asumat puterea pe când mii de americani serveau în Afganistan şi Irak, la finele acestui an numărul lor se va reduce la jumătate şi va continua să scadă. Acest lucru este fundamental pentru suveranitate, atât în Irak, cât şi în Afganistan, şi esenţial şi pentru întărirea ONU şi a Statelor Unite, când construim propria noastră ţară; de asemenea, ieşim de acolo cu o poziţie puternică. Acum 10 ani era o rană deschisă şi fiare contorsionate, o inimă frântă în centrul acestui oraş; astăzi, când se ridică un nou turn, simbolizează reînnoirea New York-ului; azi Al Qaeda este sub o presiune mai mare ca niciodată, conducerea ei a fost doborâtă, Osama Bin Laden, un om care a omorât mii de persoane din vreo duzină de ţări, nu va mai pune în pericol pacea lumii.”
Al cui aliat a fost Bin Laden, cine l-a antrenat şi înarmat ca să-i combată pe sovietici în Afganistan? N-au fost ţările socialiste, nici revoluţionarii din nicio parte a lumii.
„Acest deceniu a fost foarte dificil, (…) dar azi ne aflăm la o răscruce a istoriei, cu posibiltiatea de a ne mişca decisiv în direcţia păcii, pentru a o face trebuie să ne întoarcem spre înţelepciunea celor care au creat această instituţie. Naţiunile Unite şi Carta lor insistă să ne unim pentru a menţine pacea şi securitatea internaţională.”
Cine are baze în toate părţile lumii, cine este cel mai mare exportator de arme, cine posedă sute de sateliţi spion, cine investeşte peste un milion de miliarde de dolari anual în cheltuieli militare?
„Anul acesta a fost un moment de mari transformări, mai multe naţiuni au avansat pe carea menţinerii păcii şi securităţii şi mai mulţi indivizi îşi cer dreptul la a trăi în pace şi libertate.”
Citează apoi cazurile Sudanului de Sud şi Coastei de Fildeş. Nu spune că în primul transnaţionalele ianchee s-au aruncat asupra rezervelor de petrol din această ţară nouă, al cărei preşedinte în chiar această Adunare a ONU, a spus că este o resursă valoroasă, dar epuizabilă şi propunea folosirea raţională şi optimă a acesteia. Nici nu a spus Obama că pacea în Coasta de Fildeş a fost atinsă cu ajutorul soldaţilor colonialişti ai unui eminent membru al războinicei NATO care tocmai a lansat mii de bombe asupra Libiei. Apoi nu menţionează nici Tunisia şi atribuie Statelor Unite meritul mişcării populare care a răsturnat regimul din această ţară, un aliat al imperialismului.
Și mai de mirare, Obama vrea să ignore că Statele Unite au fost responsabile de faptul că în Egipt s-a instalat un guvern tiranic şi corupt al lui Hosni Mubarak, care, încălcând principiile lui Nasser, s-a aliat cu imperialismul, a sustras ţării sale mii de milioane şi a tiranizat acest popor viteaz.
„Acum un an, – afirmă Obama -, Egiptul avusese un preşedinte timp de aproape 30 de ani. Timp de 18 zile ochii lumii au fost aţintiţi în piaţa Taghir, unde egiptenii din toate păturile societăţii, tineri, copii, femei, bărbaţi, musulmani şi creştini, îşi cereau drepturile universale. Am văzut în acele manifestaţii forţa non-violenţei care i-a purtat de la New Delhi la Selma şi am văzut că schimbara a ajuns în Egipt şi în lumea arabă prin mijloace paşnice.”
„Zi după zi în faţa gloanţelor şi armelor, poporul libian nu a renunţat la libertatea lui şi, când au fost ameninţaţi de acea atrocitate pe care am văzut-o în ultimele secole, ONU şi-a respectat Carta, Consiliul de Securitate a autorizat măsurile necesare pentru a evita un masacru în Libia. Liga Arabă a cerut această intervenţie, a fost o alianţă şi o coaliţie pentru a evita avansarea forţelor lui Gaddafi.”
„Ieri, liderii unei Libii noi i-au luat locul aici, cu noi, şi săptămâna aceasta Naţiunile Unite şi Statele Unite deschid ambasadele noi la Tripoli. Iată cum trebuie să funcţioneze comunitatea internaţională şi ar trebui să funcţioneze naţiunile care se unesc pentru a căuta pacea şi securitatea şi indivizii care-şi revendică drepturile. Noi toţi avem responsabilitatea de a sprijini noua Libie, noul guvern libian care vrea să transforme această promisiune într-o binecuvântare pentru toţi libienii.
Regmul lui Gaddafi s-a terminat, Gbagbo, Ben Ali Mubarak, deja nu mai sunt la putere. Osama Bin Laden a plecat şi ideea că schimbarea poate veni numai prin violenţă a fost îngropată odată cu el.”
Observaţi forma poetică cu care Obama tratează problema lui Bin Laden, oricare ar fi fost responsabilitatea acestui vechi aliat, executat cu un foc în cap în faţa soţiei şi copiilor şi aruncat în mare de pe un portavion, ignorând obiceiurile şi tradiţiile religioase ale peste un miliard de credincioşi şi principiile juridice elementare stabilite de toate sistemele penale. Asemenea metode nu duc şi nu vor duce niciodată la pace.
„Ceva se întâmplă în lumea noastră, – continuă discursul despre Libia – modul în care au stat lucrurile este cum vor fi în viitor. Mâna tiraniei s-a terminat, tiranii au fost ignoraţi şi puterea o are acum poporul. Tinerii resping dictatura, resping minciuna că unele rase, unele popoare, unele etnii nu merită democraţia.
Promisiunea de pe hârtie că toţi ne naştem liberi şi cu acelaşi drept este tot mai aproape de a deveni realitate. (…) Măsura succesului este dacă persoanele pot trăi într-o libertate, demnitate şi securitate sustenabile, iar ONU şi membrii săi trebuie să facă cele necesare pentru a sprijini aceste aspiraţii fundamentale şi avem multe de făcut în acest sens.”
Imediat se leagă de altă ţară musulmană unde, cum se ştie, serviciile de spionaj americane, împreună cu cele din Israel, asasinează sistematic savanţii cei mai remarcabili ai tehnologiei militare. Imediat ameninţă Siria, unde agresivitatea iancheilor poate conduce la un masacru mult mai înspăimântător decât cel din Libia: „Astăzi, bărbaţi, femei şi copii au fost asasinaţi şi torturaţi de regimul din Siria, mii au fost asasinaţi, mulţi în perioada sacră a Ramadanului, mii au trecut frontiera din Siria. Poporul sirian a arătat demnitate şi curaj în căutarea dreptăţii, protestând paşnic şi murind pentru aceleaşi valori pe care această instituţie le apără. Ei bine, problema este simplă: o să sprijinim poporul sirian sau pe opresorii lui? ONU deja a aplicat sancţiuni liderilor sirieni. Sprijinim transferul de putere care să răspundă dorinţei poporului sirian şi mulţi ni s-au alăturat în acest efort; dar pentru binele Siriei şi al păcii şi securităţii în lume trebuie să vorbim pe o singură voce: nu există scuză pentru lipsa de acţiune. A sosit momentul ca Consiliul de Securitate să sancţioneze regimul din Siria şi să sprijine poporul sirian.”
Oare a rămas vreo ţară exclusă de la ameniţările sângeroase ale acestui ilustru apărător al securităţii şi păcii internaţionale? Cine a acordat Statelor Unite asemenea prerogative?
„În regiune trebuie să răspundem chemărilor pentru schimbare. În Yemen, femei, copii, bărbaţi s-au adunat în pieţe, în fiecare zi, cu speranţa ca hotărârea lor şi vărsarea de sânge să ducă la o schimbare. Poporul american sprijină aceste aspiraţii. Trebuie să acţionăm cu vecinii şi partenerii din lume pentru a căuta un drum care să ducă la o tranziţie paşnică a guvernului lui Saleh şi care să facă alegeri libere şi juste cât mai curând posibil.
În Bahrein s-au luat măsuri pentru reformă la dările de seamă. Suntem mulţumiţi cu acest lucru, dar este nevoie de mult mai mult. Suntem prieteni ai Bahreinului şi vom continua să cerem guvernului şi oponenţilor să găsească o cale de dialog semnificativ care să ducă la schimbări paşnice şi să îndeplinească dorinţele poporului. Credem că patriotismul din Bahrein poate fi mai mare decât sectarismul care-i separă; este dificil, dar se poate obţine.”
Nu spune niciun cuvât despre faptul că acolo se află una dintre cele mai mari baze militare din regiune şi că transnaţionalele ianchee controlează şi dispun după bunul lor plac de rezervele de petrol şi gaz din Arabia Saudită şi Emiratele Arabe.
„Credem că fiecare naţiune trebuie să aibă drumul propriu pentru a obţine satisfacerea aspiraţiilor popoarelor. Nu putem fi de acord cu toate acelea care se exprimă politic, dar întotdeauna vom apăra drepturile universale sprijinite de această Adunare, drepturi care depind de alegeri libere şi juste, guverne transparente şi care răspund, respectă drepturile femeilor şi minorităţilor, justiţia egală şi dreaptă. Asta merită poporul nostru. Acestea sunt elementele păcii care pot dura.
…Statele Unite vor continua să sprijine naţiunile care merg spre democraţie cu legături comerciale mai mari şi investiţii, pentru ca libertatea să fie urmată de oportunităţi. Vom continua angajamentul nostru faţă de guverne, dar şi faţă de societatea civilă, studenţi, oameni de afaceri, partide politice, presă, medii.
I-am condamnat pe cei care încalcă drepturile omului şi nu lasă ca acestea să ajungă la acele ţări. Îi pedepsim pe cei care încalcă aceste drepturi şi întotdeauna vom sluji ca o voce a acelora cărora li sa impus să tacă.”
După această lungă peroraţie, distinsul Premiu Nobel intră în spinoasa temă a alianţei cu Israelul care bineînţeles figurează printre privilegiaţii posesori ai unuia din cele mai moderne sisteme de arme nucleare şi mijloace capabile să atingă ţinte distante. Știe perfect de bine cât de arbitrară şi nepopulară este această politică.
„Știu că săptămâna aceasta este o temă fundamentală în acest sens, pentru aceste drepturi. Este o încercare pentru politica externă a Statelor Unite, când conflictul dintre Israel şi palestinieni continuă. Acum un an am fost la această tribună şi am insistat să existe o Palestină liberă. Atunci am crezut, şi o cred şi astăzi, că poporul palestinian merită să aibă un stat, dar am spus şi că o pace firească se poate obţine numai între israelieni şi palestinienii înşişi. După un an, în pofida eforturilor făcute de Statele Unite şi alţii, părţile nu au putut trece peste diferenţele lor. În faţa acestei stagnări am propus o nouă bază de negocieri, am spus-o în luna mai. Această bază este clară, este cunoscută de toţi: israelienii trebuie să ştie că orice acord trebuie să aibă garanţii de securitate; palestinienii trebuie să cunoască bazele teritoriale ale statului lor. Știu că mulţi s-au simţit frustraţi din cauza lipsei de progrese, şi eu am fost şi sunt. Chestiunea nu este scopul pe care-l căutăm, ci cum să reuşim să atingem această ţintă.
Pacea cere muncă multă, pacea nu va veni prin rezoluţii, nici prin declaraţii la ONU, dacă ar fi fost aşa de uşor s-ar fi reuşit până acum. Israelienii şi palestinienii trebuie să se aşeze, şi vor trăi împreună. Ei sunt aceia care trebuie să caute o soluţie viabilă la frontierele lor, trebuie să caute o soluţie pentru Ierusalim, pentru refugiaţi. Pacea depinde de acordul dintre aceia care trebuie să trăiască împreună după ce se vor termina discursurile noastre, mult după ce vom vota noi.”
Apoi perorează îndelung pentru a explica şi justifica inexplicabilul şi injustificabilul.
„…Nu există îndoială în legătură cu faptul că palestinienii au văzut că s-a întârziat prea mult timp, şi tocmai de aceea credem atât în aspiraţiile poporului palestinian că Statele Unite au investit atât de mult timp şi atâta efort pentru construirea unui stat palestinian şi negocieri care pot atinge această ţintă a Statului palestinian; dar trebuie să înţelegem şi că Statele Unite s-au angajat în securitatea Israelului, este esenţial; prietenia noastră este profundă şi durabilă cu acest stat Israel.
Poporul evreu a format un Stat de succes şi merită recunoaştere şi relaţii normale cu vecinii lui, iar prietenii palestinienilor nu le fac nicio favoare ignorând acest adevăr.
Fiecare parte are aspiraţii legitime, şi asta este parte din ceea ce face pacea, ceva atât de dificil, iar termenul final va putea fi când fiecare parte va învăţa să se simtă în pantofii celuilalt, fiecare parte va putea să vadă lumea prin ochii celuilalt. Acest lucru trebuie să-l încurajăm, trebuie să-l promovăm.”
Până atunci, palestinienii rămând exilaţi în propria lor patrie, casele lor sunt distruse de monstruoase maşinării mecanice şi un zid odios, mult mai înalt decât cel de la Berlin, îi separă pe palestinieni de ceilalţi. Cel mai bun lucru pe care l-ar fi putut recunoaşte Obama este ca cetăţenii israelieni înşişi să fi obosit deja de risipa de resurse investite în domeniul militar, care îi privează de pace şi de accesul la mijloacele elementare de viaţă. La fel ca palestinienii, şi ei suferă din cauza consecinţelor acestor politici impuse de Statele Unite şi elementele cele mai belicoase şi reacţionare ale Statului sionist.
„Pe măsură ce facem faţă acestor conflicte şi revoluţii trebuie să recunoaştem şi să ne amintim că (…) pacea adevărată depinde de crearea de oportunităţi care să facă ca viaţa să merită a fi trăită, şi pentru aceasta trebuie să ne confruntăm cu inamici comuni ai umanităţii: armele nucleare, sărăcia, ignoranţa şi bolile.”
Cine mai înţelege această harababură a preşedintelui Statelor Unite în faţa Adunării Generale?
În continuare, îşi expune ininteligibila filozofie:
„Pentru a face faţă distrugerii mondiale trebuie să luptăm pentru o lume fără arme nucleare; în ultimii doi ani am început să mergem pe această cale. De la Summitt-ul de la Washington multe naţiuni au început să-şi asigure materialul nuclear contra unor posibili terorişti.”
Poate exista terorism mai mare ca politica agresivă şi belicoasă a unei ţări al cărei arsenal de arme nucleare ar putea distruge de câteva ori viaţa umană pe această planetă?
„Statele Unite vor continua să acţioneze pentru interzicerea testelor cu materiale nucleare şi a materialelor pentru aceste arme nucleare”, ne promite Obama. „Am început să avansăm în sensul corect. Statele Unite sunt angajate să-şi îndeplinească obligaţiile, dar când ne îndeplinim obligaţiile aşteptăm ca şi instituţiile să ne ajute să limităm expansiunea acestor arme (…) Iranul nu a putut să demonstreze că programul său de arme nucleare este paşnic.”
Iar vine cu morişca! Dar de data aceasta Iranul nu este singur; este însoţit de Republica Democrată Coreeană.
„Coreea de Nord mai trebuie încă să ia măsuri pentru a-şi reduce armele nucleare şi poziţia beligerantă contra Sudului. Există un viitor cu multe posibilităţi pentru popoarele din aceste ţări dacă guvernele lor îşi îndeplinesc obligaţiile internaţionale, dar dacă vor continua pe aceeaşi cale în afara dreptului internaţional trebuie să simtă presiuni mai mari de izolare, de aceea angajamentul nostru este că pacea şi securitatea impun ca acest lucru să se facă în acest fel.”
Va continua mâine.

FIDEL CASTRO RUZ
25 septembrie 2011
ora 7:36 pm

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here