Geo Bogza despre Roșia Montana

Fragmente din fascinantele reportaje ale lui Geo Bogza despre Roşia Montana realizate în anii ′30. Reportajele sale descriu literar calvarul vieţii de miner în perioada interbelică în minele de aur din împrejurimi vorbind despre „tragedia cu tradiţie”, cum o numeşte chiar Geo Bogza.

„La ora cinci dimineaţa, când întunericul de iarnă mai apasă peste munţi, greoi şi compact, peisajul fantastic al Roşiei Montane începe să se anime. De peste creste, dintre crăpăturile munţilor, din văgăuni laterale, încep să apară primele felinare ale minerilor. După cum îşi au casa şi satul, unii urcă pe deal spre gura minei, alţii dimpotrivă au apărut sus de tot, de după o creastă de munte şi încep să coboare în vale. De la stânga, de la dreapta, din sus, din jos, luminile apar deodată din toate părţile, merg în toate sensurile, coboară, urcă, după cum o cere drumul lor în lungul munţilor, ocolind stâncile, ţinându-se de buza prăpăstiilor. Sute de felinare apar pe rând, în cele mai neaşteptate puncte ale întunericului. Pământ orizontal nu există aici…

Aşa sunt minerii: fiecare cu un felinar în mână. Din tot ce au la ei, atunci când pătrund în fundul pământului, plămâni, sănătate, vigoare în muşchi, ei nu se mai întorc afară decât cu felinarul. Şi atunci când coboară pentru ultima oară, de data aceasta nu să mai caute aur, ci pentru odihna de veci, în ultimă clipă tovarăşii îi aruncă în groapă, peste coşciug, felinarul de o viaţă întreagă. Şi în gând îi spun: noroc bun…

În fundurile adânci ale minelor, oamenii orbecăiesc prin galerii subţiri şi întortocheate, fiecare în galeria lui, în văgăuna lui plină de întuneric, bătând cu ciocanul în stâncă, punând dinamită, explozie, şi din nou aplecat peste daltă, bătând cu ciocanul, înaintând tot mai adânc. Când se întâlnesc la o răscruce de galerie, nu se văd, se simt numai ca nişte cârtiţe, orbecăind în întuneric, îşi strigă altuia noroc bun şi din nou se apleacă peste daltă, sfredelind, înaintând, târându-se pe burtă pe sub stânci enorme, tot mai adânc în fundurile negre ale pământului…

Pe timp de iarnă, minerii de la mina statului, unde lucrul e reglementat, văd lumina zilei la ora trei după-amiaza. Ceilalţi care lucrează la mine particulare sau pe cont propriu, n-o văd niciodată. Dintre aceştia sunt mulţi la Roşia Montana. Ei lucrează minele în dijmă, aşa cum ţăranii lipsiţi de pământ lucrau câmpul proprietarului. Sunt oamenii cei mai săraci din sat şi proprietarii de mine le dau voie să pătrundă  înăuntru şi să scoată minereu, oprindu-şi, din zece măsuri, două. În alte părţi sunt ingineri în permanenţă, studiind terenul, prevenind pe cât se poate accidentele; în alte părţi sunt motoare, instalaţii electrice, vagonete; la Roşia Montana, în minele de care a fost vorba, nu sunt decât oameni în mână cu un ciocan şi o daltă. Nici un fel de instalaţie. O poartă de lemn la gura minei şi atât.

Oamenii pătrund înăuntrul acestor haotice scorburi, de pe tavanul cărora plouă cu stânci, neînarmaţi, nepreveniţi, neapăraţi de nimic. Sacul în spinare, felinarul în mână, patronal de dinamită în buzunar şi băieşul coboară la sute de metri în pământ să caute aur. Aur? Aur. Dar ce fel de aur! Nici dracul, dacă ar fi răpit un înger din cer şi ar fi avut voie să-l mineralizeze, să-l împrăştie şi să-l ascundă cum i-o plăcea, nu l-ar fi ascuns mai bine…

[Roşia Montana] E o localitate fantastică, înconjurată de munţi convulsionaţi, înăuntrul cărora oamenii sfredelesc, fără încetare, de două mii de ani, de pe vremea romanilor. Azi, munţii aceştia sunt ca nişte bureţi aproape, într-atât au fost de ciuruiţi. Aur a mai rămas puţin. Şi descendenţii unui neam care timp de două mii de ani n-a făcut altceva îl caută cu deznădejde, coborând tot mai adânc în fundul pământului. Cu un felinar, cu un ciocan şi un cartuş de dinamită. Isprava lor nu e mai mică decât a acelor oameni oceanici care coboară printre rechini în fundul mării, după perle, cu un singur cuţit în mână…

Nimeni nu are voie să se apropie de grota în care au avut loc exploziile. Întoarcerile la locul dezastrului se fac cu multă precauţiune. Nu pentru că ar mai fi vreun pericol, ci pentru că printre stâncile sfărâmate se pot găsi bucăţi de aur. Un infinit număr de măsuri sunt luate ca aurul să nu poată fi furat. Nimeni nu are voie să se întoarcă. Timp de o oră, până ce se mai răspândeşte fumul de dinamită, oamenii rămân pe loc, în grota în care s-au adăpostit. Întinşi pe jos, îşi odihnesc oasele de munca grea de până atunci.

Unii scot din traistă o bucată de pâine şi o sticlă cu lapte. Nu toţi scot sticle cu lapte… Unul rodea o coajă de pâine veche şi bea dintr-o sticlă un lichid incolor, tulbure, care părea să fie ţuică. Bea cu poftă şi din cale afară de multă. Mă uitam la el şi aşteptam din clipă în clipă să-l aud cântând. Dar omul a băut toată sticla şi n-a cântat, a rămas mai departe calm şi trist, cu mâinile murdare de praf de piatră.

În sticlă fusese zeamă de castraveţi, hrana lui de fiecare zi, după ce a sfredelit, cu dalta şi ciocanul, un metru şi jumătate în stânca tare de riolită. Zeamă de castraveţi, bucăţi de mămăligă, coji de pâine uscată şi fum negru de dinamită, iată hrana căutătorilor de aur din Munţii Apuseni. Aceasta, şi alte câteva lucruri, explică îndeajuns de ce acestor mineri le e absolut imposibil să se abţină de a fura aur, atunci când mâinile lor obosite şi însângerate îl descoperă în fundul pământului, între crăpăturile stâncilor plesnite de dinamită…

Dar nimeni nu are voie să se întoarcă acolo. Dezghiocat dintre stânci, aurul aşteaptă acolo pe jos, lucru preţios împrăştiat, ca nişte creieri de om în urma unei catastrofe de cale ferată. Aurul aşteaptă. Într-un târziu, oamenii se îndreaptă spre el, numai oamenii de încredre, în frunte cu inginerul, cu conducătorul şi cu supraveghetorii. În grotă fumul s-a mai răspândit, dar miroase încă destul de puternic a dinamită…

Dualitatea e pârghia cea mai importantă în controlul minei, în ceea ce priveşte furtul de aur. Ea se reazămâ, în bună parte, pe cunoaşterea caracterului omenesc. Doi oameni, dacă vor participa la un fapt interzis, se vor teme unul de altul, ca duşmănindu-se vreodată, unul va denunţa. De aceea, nici nu se concepe în mina că un om ar putea merge singur, prin galerii, de capul lui. Întotdeauna, chiar şi pentru cel mai neînsemnat lucru, trebuie să fie doi…

Oamenii au coborât aici pe când era încă întuneric deplin. Au sfredelit ore întregi în piatră, s-au târât ca nişte cârtiţe prin galerii strâmte, pline de beznă şi umezeală. Bocancii lor sunt scorţoşi, hainele groase, pline cu petice. Mâinile umflate, crăpate, pietrificate. Şi obrajii la fel de culoare pietrei, aspre, tari, imobile. Către ora două se pregătesc de ieşire. Se adună cu toţii în dreptul puţului şi încep să urce scările aşezate vertical. Patru sute de oameni, înşiraţi unul după altul, spre soare, spre lumină. Urcă drept în sus, vertical, aşa cum urcă arborii spre cer. După ce au sfredelit o zi în stâncă, e un tur de forţă, de neînchipuit. Un tur de forţă plătit din belşug cu distrugerea plămânilor şi cu sudoare de sânge…

La Roşia Montana, fantasticul e concentrat şi violent, nicio bucată de pământ nu-i permite imaginaţiei să o întreacă. Natura a mers ea însăşi până la cea mai îndepărtată limită. Liniile peisajului, culoarea munţilor, totul e neobişnuit, straniu. Natura e aici violentă şi exaltată“.

Fragmente extrase din Geo Bogza, «Ţări de piatră, de foc şi de pământ», 1939

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.