„Oamenii sunt orientați către sexualitate și uită să iubească”

Am auzit deseori spunîndu-se cuvinte precum „dragoste“, „iubire“, „îndrăgostit“, „îndrăgostită“. Nu există instrucțiuni de folosire a acestor cuvinte și a derivatelor din ele, deci se pot utiliza la liber, chiar și ca justificare a orgiilor sexuale comise la beție. Spre norocul acestor cuvinte, există totuși și alte povești de viață, care le umplu de sens și le salvează de la căderea în banalitate. Una dintre cele mai frumoase povești de dragoste petrecută în ultimii 60 de ani în România o puteți afla, pe scurt, din interviul de mai jos cu domnul Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.

Reporter: Domnule Bjoza, de ce ați fost arestat de comuniști?
Octav Bjoza: Eram student și aveam un cerc literar, împreună cu vreo cincisprezece prieteni. Pe vremea aia, în 1956, era interzis să te întâlnești în grupuri mai mari de trei persoane. Atunci a dispărut și claca țărănească, că la țară oamenii obișnuiau de sute de ani să stea la povești și să lucreze în același timp. Vorbeau și dezghiocau porumbul, făceau fuioare, împleteau etc. Comuniștii au interzis formarea de grupuri, ca să nu pui cumva ceva la cale. În timp ce noi aveam acest cerc literar izbucnește revoluția din Ungaria, în 23 octombrie ’56. Unul dintre noi a zis: „Ați văzut ce au făcut rușii? Au zdrobit cu șenilele tancurilor femei, tineri la Budapesta! Ar trebui să facem ceva“. Ne-am transformat din cerc literar în asociație de luptă contra rușilor. Cu o baionetă și un pistol, atât făcusem rost, voiam să luptăm cu tancurile sovieticilor. Ne-au arestat pe toți pe 25 iunie 1958. M-au condamnat la cincisprezece ani de muncă silnică, din care am executat patru.

„Mâncam șerpi cruzi din baltă“

Rep.: Prin câte pușcării ați trecut?
O.B.: Paisprezece închisori și lagăre, în patru ani de zile: arestul Securității din Iași, arestul Securității din București, arestul Securității din Brașov, apoi închisorile Codlea, Gherla, Văcărești, Jilava, Galați, Brăila, iar ca lagăre de muncă au fost Balta Brăilei, Strâmba, Stoenești, Periprava Centru, Periprava Grindu, Salcia și faimosul Bac 4. Ca să înțelegeți condițiile de lucru ale deținuților, vă dau doar două amănunte. La Salcia, comandantul închisorii punea deținuții pe burtă în noroi, unul lângă altul, ca sardelele. Punea rogojini peste ei și trecea cu un cal peste trupurile lor. Era una dintre plăcerile comandantului de la Salcia. Apoi, la Bac 4, eram scoși la tăiat de stuf cu picioarele goale în apa înghețată. Eram atât de flămânzi, că mâncam șerpi cruzi din baltă, șerpi care erau amorțiți și ei de frig. Am păstrat pielea unuia mâncat de mine acum cincizeci de ani acolo, e în expoziția pe care am deschis-o la Brașov.

„În toate celulele prin care am fost dus i-am scrijelit numele pe un perete: Carmen“

Rep.: Ce v-a ajutat să supraviețuiți în acele condiții?
O.B.: Înainte de a mă aresta, când eram elev, la vîrsta de șaisprezece ani, am cunoscut o fetiță care avea treisprezece ani, pe nume Carmen Sireteanu. A fost dragoste la prima vedere. Ne-am împrietenit, bilețele de dragoste, au trecut anii, eu am plecat la facultate. Cu o lună și ceva înainte de arestare, îi trimiteam câte o vedere în fiecare zi, parcă aveam presimțiri. În fiecare scriam altceva, doar două lucruri se repetau: „Te iubesc“ și „mi-e dor de tine“. Aveam să ne revedem după patru ani și patru luni de pușcărie. În pușcărie, gândul la iubita mea Carmen m-a făcut să supraviețuiesc, să prind puteri când eram la un pas să leșin de sfârșeală. În toate celulele prin care am fost dus, peste tot, i-am scrijelit numele pe un perete: Carmen. L-am scrijelit cu o coadă de lingură de lemn, iar când n-am avut lingură, l-am scrijelit cu unghiile, până mi-a dat sângele. Numele ei a fost ca o icoană pentru mine. Devenisem celebru printre ceilalți colegi deținuți. Nu de puține ori m-am întâlnit prin închisori cu prieteni care-mi știau obiceiul și-mi spuneau: „Băi, Octave, am văzut că ai trecut prin izolatorul cutare, la Gherla, că am văzut scrijelit Carmen pe o piatră!“. Fusesem ținut la izolator trei săptămâni, cu mâncare la trei zile o dată. Primeam o zeamă chioară la trei zile. Am supraviețuit în izolatorul ăla doar cu gîndul la iubita mea. În Balta Brăilei ne-au ținut iarna în niște saivane de oi, în niște gropi de un metru săpate în pământ, cu acoperiș de stuf deasupra. Și oile cred că ar fi tremurat de frig acolo. Am supraviețuit cu ochii la numele lui Carmen, pe care l-am scrijelit pe o grindă. Primeam puteri nebănuite gândindu-mă la ea. Închipuie-ți un om la 48 de kilograme, flămând, slăbit, înghețat, împingând o roabă cu pămînt de vreo 200 de kilograme, aproape pe verticală, că așa ajungeam să le ducem când digul ajungea la cota finală de patru metri. Simțeam că mă prăbușesc, că nu mai pot. Mă gândeam la Carmen și parcă prindeam puteri, parcă împingea și altcineva roaba aia cu mine. Și uite, tot așa au trecut zilele, anii mei grei de pușcărie.

„Am fost pentru câteva ore un schelet cu un buchet de lăcrămioare în mână, între alte schelete“

Rep.: Ați primit vreun semn că și domnișoara Carmen se gândea la dumneavoastră în anii de detenție?
O.B.: Da. După șase luni de detenție, în celula alăturată a fost adus tatăl meu, arestat și el. Și tatăl meu a reușit să-mi transmită următorul mesaj: „Carmen te va aștepta, chiar de va fi să faci toată pedeapsa!“. Apoi au trecut trei ani și nu mai știam nimic de acasă. În perioada aia s-a dat dreptul unor deținuți să primească pachete de acasă. Eu n-am primit acest drept, dar mi-a dat un coleg cartea lui poștală pe care am trimis-o acasă scriind: „Vă pup pe toți, inclusiv pe Carmen“. Peste câteva săptămâni am primit un pachet în care era un săpun de față marca „Carmen“. De la iubita mea, semn că nu m-a uitat. Am păstrat săpunul intact și se poate vedea astăzi la expoziția pe care am deschis-o la Brașov. Un alt cadou impresionant mi l-au făcut colegii de suferință de la lagărul Grindu. Primeam porții mici de pâine și marmeladă. Nu ajungeau să saturi un copil, darămite niște oameni care munceau din greu. În secret, câțiva colegi deținuți au început să strângă pâine, s-o usuce și să facă pesmet din ea. Au strâns de asemenea de la fiecare câte un pic de marmeladă. Eu nu am știut de ce fac ei asta. Pe 1 septembrie am aflat de ce. Mi-au dăruit un mic tort din pesmet și marmeladă pe care scria: „Lui Carmen și Octav de la prietenii lor“. Era ziua iubitei mele în acea zi și colegii mi-au dat acest mic tort drept cadou. Îl făcuseră cu mari sacrificii, renunțaseră la parte din prea puțina lor hrană și, în plus, dacă aflau gardienii, ar fi fost aspru pedepsiți. Când am văzut tortul, am rupt-o la fugă de fericire prin lagăr. Tot de un 1 septembrie am mai pățit ceva. Eram în Deltă și ne-au scos la tăiat de stuf. Mergând încolonați, am văzut sub o tufă ca un buchet de lăcrămioare. Nu știu de ce, le-am smuls și am mers cu ele în mână în coloană. Am fost pentru câteva ore un schelet cu un buchet de lăcrămioare în mână, între alte schelete. La un moment dat, am realizat că în acea zi era 1 septembrie, ziua iubitei mele. Lăcrămioarele înfloresc primăvara, cum de înfloriseră toamna? O anomalie a naturii! Mi-am spus că poate au înflorit pentru mine, ca să i le dau lui Carmen, care împlinise în acea zi douăzeci de ani. Am ascuns buchetul în paie, în pământ, unde am putut, l-am purtat cu mine până am ieșit din pușcărie și i l-am dus, chiar dacă florile se uscaseră între timp. Este expus la Brașov și acest buchet de flori uscate.

Rep.: V-ați căsătorit cu Carmen imediat ce ați ieșit din pușcărie?
O.B.: La scurt timp, după șase luni de la eliberare, căci mă așteptase și ea, după cum îmi transmisese prin tatăl meu în arest. Și fusese și ea anchetată de Securitate în privința cazului meu.

Rep.: Tipul ăsta de relație solidă, pe bază de iubire nebună, nu prea mai există astăzi…
O.B.: Da, din cauză că sunt multe vedete care se laudă cu cât de multe relații au avut, cu cât de mulți sau multe le-au trecut prin pat. Ei sunt un model, din păcate. Oamenii sunt orientați către sexualitate și uită să iubească.

Rep.: De ce nu devin oamenii ca dumneavoastră un model?
O.B.: Nu-i bagă nimeni în seamă. Eu fac însă un lucru. Organizez mici întâlniri cu elevii de liceu în Brașov. Le vorbesc despre pușcăriile comuniste, despre demnitate, despre iubire adevărată, le povestesc și ce v-am povestit dumneavoastră acum. De fiecare dată cel puțin zece fete pleacă plângînd de la aceste întâlniri. Asta pentru mine înseamnă că mi-am atins scopul, că au înțeles că pe lume există și altceva decât ușurătate.

Preluare: kmkz.ro / Autor: Alexandru Căutiș

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.