«Restaurarea demnității românești», de Mircea Eliade

Sunt semne că „românismul” nu mai e o ruşine pentru nimeni. Acum doi ani încă, existau oameni care se plîngeau de soarta de a se fi născut în România. Am scris atunci un articol (A nu mai fi român!, publicat în «Vremea»), care astăzi nu mai are nici o actualitate. Astăzi toată lumea acceptă această condiţie de viaţă românească; o acceptă şi o exaltă. Ceea ce profesorul Nae Ionescu numea „spiritul ofensiv al romanităţii”, începe să se precizeze în fapte. Istoria singură va dovedi cît de departe poate ajunge acest „spirit ofensiv românesc”.

Nu e vorba de revendicări, fireşte. E vorba de o restaurare completă a demnităţii româneşti. O restaurare în conştiinţă, deocamdată, pînă ce se va împlini şi în viaţa civilă românească. Este simptomatic faptul că această restaurare a demnităţii şi a valorilor româneşti coincide cu un „moment Eminescu”. Am arătat în altă parte cît de numeroase şi de eficiente sînt eforturile de editare, critică şi reconstituire a gîndirii şi a poeziei lui Mihai Eminescu. Verificăm încă o dată un adevăr uitat de prea multă lume: puterea creatoare a geniului, intervenţia inteligenţei şi a poeziei în istorie.

Generaţii întregi şi-au călit ideologia după articolele politice ale lui Eminescu. Mii de oameni au făptuit după îndemnurile, viziunea şi logica lui Eminescu. Astăzi, toate formaţiile de dreapta din România revendică ideologia eminesciană. Şi cu toate acestea, mi se pare că marea lecţie pe care ne-o dă şi viaţa şi opera lui Mihai Eminescu – nu a fost încă bine înţeleasă. Astăzi, mai mult ca altă dată, inteligenţa, talentul, geniul, cultura – sînt dispreţuite şi umilite. Printr-o stupidă confuzie (a cărei origine am arătat-o de mult, în «Cuvântul», dar asupra căreia voi mai reveni), toate aceste însuşiri intelectuale sînt considerate resturi de mentalitate „individualistă” şi „burgheză”. Evident, nici ţăranul, nici cărturarul sau creatorul adevărat nu judecă astfel. Dispreţul faţă de „intelectual” îl trădează numai intelectualii mijlocii, rataţi ori semidocţi, care sînt prea conştienţi de mediocritatea resurselor lor spirituale, şi speră să creeze o nouă ierarhie a valorilor împotriva „primatului spiritual”. Aţi observat cine critică şi neagă „intelectualismul”? N-am văzut nici un creator, nici un om de vastă cultură sau de autentică inteligenţă printre ei. E firesc, deci, ca lecţia lui Mihai Eminescu să nu fie bine înţeleasă de aceşti oameni mijlocii, care nu înţeleg nici valorile spiritului nici valorile româneşti.

Am mai spus şi altădată, că singurele grupuri creatoare din societatea românească modernă sînt ţăranii şi intelectualii. Grupuri creatoare, şi grupuri care verifică puterea de rezistenţă a neamului românesc. Vitalitatea şi eroismul ţărănimii – care apără de o mie de ani libertatea şi formapământului şi a vieţii româneşti – nu o pune nimeni la îndoială. Un neam care a asimilat atîtea elemente etnice străine, fără ca să-şi altereze structura sa specifică, şi fără ca să-şi epuizeze puterea sa de creaţie – nu are de ce să se teamă. Cea mai sigură verificare a misiunii istorice româneşti, este tocmai prezenţa atît de dîrză şi atît de creatoare a neamului acesta, rămas intact şi fertil după o mie de ani de cotropiri, de războaie şi de calamităţi. Apărarea pămîntului şi a libertăţii – este cel mai nobil instinct al unui neam; este instinctul lui istoric. Au fost neamuri care n-au avut acest instinct şi au pierit; seminţiile din nordul Africii, slavii de la Marea Baltică, iranienii de la Marea Caspică, locuitorii băştinaşi ai Birmaniei, vechile neamuri amerindiene, şi altele.

Noi nu avem de ce să ne plîngem. Demnitatea românească – cel puţin atît cît este ea reprezentată prin clasa agricolă – s-a păstrat intactă de-a lungul veacurilor. Puterea de asimilare a celulei româneşti a fost prodigioasă. Oricare altă naţie, dacă ar fi avut destinul nostru – de a absorbi atîţia barbari şi atîţia năvălitori, atîţia europeni şi atîţia asiatici – ar fi ieşit cenuşie şi stearpă, cum sînt astăzi conglomeratele elveţiene, anglo-indiene şi indo-chineze. Tot ce-a asimilat pătura rurală românească – nu se mai cunoaşte astăzi. Neamul nostru are fără îndoială puterea şi geniul formelor.

Acelaşi instinct, de creaţie şi „formulare” structural românească, îl are celălalt grup social, „intelectualii”. (Am definit de mai multe ori ce trebuie să se înţeleagă prin acest termen). Un Eminescu, Hasdeu, Pârvan, Iorga, Nae Ionescu, Lucian Blaga, Brâncuşi, Liviu Rebreanu şi alţii – deşi aparţin unor clase sociale deosebite (ţărani, burghezi, boieri) – au un geniu egal de creaţie şi „formulare” românească. Dacă e vorba să căutăm continuitatea spiritului autentic românesc – o găsim în aceste două clase: ţăranii şi intelectualii. Pe de o parte creaţia folclorică, a unei vieţi colective organice – pe de altă parte geniul personal, care ajunge singur la conştiinţa realităţilor româneşti.

Instinctele acestor două grupuri sînt identice. Instinctului de apărare şi libertate al ţăranului (apărarea pămîntului, libertatea naţională şi socială) – îi corespunde instinctul de apărare şi de creaţie al intelectualului. Căci ce înseamnă asimilarea culturilor universale, lupta cu influenţele străine, aventurile în toate geografiile spiritului şi în toate etapele istoriei – decît lupta pentru apărarea spiritualităţii româneştiîmpotriva ispitelor şi formelor străine? Puterea de asimilare biologică a păturilor rurale – corespunde puterii de asimilare spirituală (de absorbţie şi „formulare”) a intelectualilor. Un Mihai Eminescu verifică rezistenţa celulei româneşti tot atît de sigur ca o luptă istorică împotriva unei cotropiri străine. Oare s-a temut Eminescu de vreo cultură, de vreo filosofie sau poezie străină? Oare n-a fost el românul care a pătruns pretutindeni în cultura universală, fără să-i pese de primejdii, fără să se teamă de influenţe şi de sterilitate? Volumele recente ale d-lui G. Călinescu aduc un enorm material inedit, în care descoperim marea foame spirituală a lui Eminescu. Și descoperim toate „influenţele” veacului. De la budhism şi Schopenhauer, pînă la romanticii francezi şi poezia clasică – a rămas ceva pe care să nu-1 fi gustat Eminescu, a rămas vreun teritoriu spiritual pe care să nu fi pătruns, măcar provizoriu şi în pripă? Şi acelaşi lucru se verifică pretutindeni. Dante, Shakespeare, Cervantes, Rabelais, Goethe – toţi au fost oameni dîrji, neînfricaţi de influenţe, oameni cu pofte intacte, care au cutreerat toate culturile şi nu s-au temut de nici o influenţă străină. Oameni care au asimilat materiale universale, şi le-au dat forma specifică geniului sau naţiunii lor. Se poate spune, fără nici o exagerare, că operele acestor bărbaţi echivalează cu marile lupte de apărare ale neamurilor lor.

Şi mai există astăzi oameni care dispreţuiesc intelectualii şi se tem de influenţe?! Numai un ratat poate dispreţui clasa intelectualilor, singura clasă în afară de cea ţărănească unde instinctul de libertate şi puterea de formulare au rămas intacte. Demnitatea românească pe care o vedem restaurată astăzi, nu poate fi completă decît prin creaţia spirituală. Creaţie care înseamnă înainte de toate: libertate spirituală. Este adevărat că există un număr considerabil de pseudointelectuali, de oameni fără structură, sterpi, amorfi, bolnavi. Dar de cînd mahalaua românească reprezintă neamul nostru românesc? De cînd oamenii amestecaţi, mediocri, fără tradiţie şi fără geniu, oamenii care maimuţăresc centrul oraşului şi „luxul stăpînilor” – de cînd au ajuns aceştia reprezentativi? După cum periferia urbană n-a putut asimila perfect elementele eterogene nou venite şi n-a putut încă crea o structură care să corespundă structurii spiritualităţii rurale – tot aşa pseudointelectualii maimuţăresc şi amestecă stilurile. Mahalaua a creat pînă acum un stil grotesc, care ne amuză cînd îi întîlnim în Caragiale, dar care e tragic, cînd îi privim istoric. Acest stil de cafenea, acest geniu verbal de secătură sceptică, acest proverb mixt şi impur – care reprezintă o înţelepciune de slugă şi o enciclopedie de gazetar – nu ne reprezintă. Ea nu are nimic de-a face cu demnitatea românească – pentru că nu are nimic de-a face cu nici o demnitate umană. Confuzia între mahala şi românism, a început să dispară. E datoria noastră să risipim cît mai curînd şi confuzia între intelectualul creator, şi parvenitul papagal, între Mihai Eminescu şi Caţavencu.

1 Septembrie 1935

«Vremea», Anul VIII, Nr. 403, 1 Septembrie 1935