«1907 din primăvară până’n toamnă», de I.L. Caragiale

Ioan Luca Caragiale3În martie trecut, un scriitor romîn a dat pentru “die Zeit” un articol privitor la răscoalele ţărăneşti, pe care acel ziar l-a şi publicat, suprimîndu-i, după convenienţele redacţiei, încheierea. Nişte ochi deprinşi înţelegeau asta îndată. Dar articolul a trecut cu totul neluat în seamă de presa noastră, şi, probabil, rămînea uitat detot, dacă d. M. Dragomirescu, jertfind, din strîmtul spaţiu al revistei d-sale literare “Convorbiri”, nu-i făcea acum în urmă favoarea să-l reproducă, după originalul romînesc, măcar în bună parte.

Astăzi, cînd oricine are dreptul a se preocupa de marile noastre probleme de Stat, i se pare autorului că n’ar fi nepotrivit să-şi publice articolul aşa cum l’a aşternut el pe atunci, cu un adaus, ce se impune acuma, o jumătate de an mai tîrziu.

Propunîndu-şi a da la lumină încet-încet o serie de note asupra împrejurărilor la cari asistăm, el socoteşte să aducă un oarecare serviciu public, util, dacă nu în momentele actuale, barem în unele viitoare; de aceea, se gîndeşte mai puţin la aprobarea multora dintre comtimporani, decît la înlesnirea vreunuia, care va veni poate cîndva să judece această vreme a noastră, pe atunci trecută, şi – precum se cuvine unui adevărat istoric – s’o povestească cu minte şi cu inimă, limpede şi frumos, la ai lui şi pentru mai departe urmaşi. Drept un simplu document, ca oricare altul, şi fără altă pretenţie – aşa apar rîndurile de mai la vale.

BUCUREŞTI

Tipografia ziarului “Adevărul” str. Sărindar, 11

1907

Capitolul I

Europa era deprinsă de atîţia ani să ştie că tînărul Regat Romîn e cel mai solid element de civilizaţie între Statele balcanice, iubitor de pace şi bună înţelegere, atît în relaţiile claselor sale sociale, cît şi în relaţiile internaţionale, – un Stat de ordine par excellence. Anul trecut, şi-a serbat acest tînăr Regat patruzeci de ani de domnie pacinică şi glorioasă a înţeleptului său suveran; ca o încoronare a operei de progres săvîrşit în acest timp, el a făcut o frumoasă expoziţie jubiliară, care a repurtat atîta succes faţă de representanţii Europei civilizate. A fost un adevărat triumf al muncii şi al păcii; Regele a avut de ce să fie mîndru şi fericit.

Fireşte dar că recentele răscoale ale maselor ţărăneşti, cari au luat proporţiile unei hotărîte revoluţiuni teroriste, aproape ale unui crunt răsboiu civil, trebuia să producă în Europa emoţiune şi uimire. Cine însă cunoaşte ca noi deaproape organele acestui Stat şi funcţionarea lor se miră acuma, nu de ceea ce se ‘ntîmplă, ci – dacă a existat (precum era îndreptăţit să nu mai crează) atîta energie în acele mase – cum de n’a isbucnit acest enorm scandal public cu mult mai nainte. În adevăr, poate că nici într’un Stat, din Europa cel puţin, nu există atîta extravagantă deosebire între realitate şi aparenţă, între fiinţă şi mască.

… Ţara romînească este o ţară aproape absolut agricolă; cîteva începuturi de industrie, protejate într’un mod scandalos de către Stat, şi chiar începuturile de exploatare a petroleului, stau, ca producţie de avuţie naţională, într’o proporţie infimă, aproape neglijabilă faţă cu producţia agricolă. Pămîntul ţării este stăpînit:

1. de propietarii mari; între aceştia, cel mai mare e Statul; apoi Coroana, cu domeniile de apanaj; fundaţiile de binefacere, ca Eforia Spitalelor; cele culturale, ca Academia, etc.; şi marii propietari particulari;

2. de propietarii mijlocii, şi

3. de propietarii mici, masa enormă a ţăranilor, împropietăriţi dela 64 şi dela 88.

Toţi ţăranii sînt plugari; ei cultivă micile lor propietăţi şi propietăţile mari şi mijlocii. Acestor propietari mici (aproape 5 milioane suflete la o populaţie de vreo 6 milioane), nu le poate ajunge producţia propietăţilor lor; căci, pe de o parte, nevoile traiului şi dările au sporit şi sporesc mereu; iar pe de alta, pămînturile lor s’au micşorat şi se micşorează necontenit, trecînd în fragmente la copii prin moştenire după dreptul comun, – alienarea fiind proibită prin lege şi fiind permis numai schimbul prin compensare dela ţăran la ţăran, – şi se fragmentează în porţiuni aşa de mici pînă înfine, încît ar mai putea servi doară la o rafinată cultură intensivă – un fel de muncă imposibilă aci din cauza deprinderilor străvechi, lipsei de inteligenţă specială şi de răbdare, ignoranţei metoadelor pentru aşa cultură savantă, şi din cauza lipsei de capital şi de credit. Pe de altă parte, propietatea mare şi cea mijlocie nu au forţe pentru cultura lor extensivă decît braţele ţăranilor. Aceştia solicită porţiuni de pămînt pentru a munci şi produc cît mai mult, după putere. Ei plătesc pentru porţiunile arendate, ori în bani şi ‘n muncă, ca înMoldova, după obiceiul locului; ori în natură, ca în Muntenia. În cazul acesta, ţăranul munceşte pămîntul , iar produsul se împarte cu proprietarul mare, după cum s’a prevăzut în anume învoială, întărită prin autoritatea comunală. Ţăranul mai este silit la această învoială şi prin faptul că proprietatea mică nu are de loc păşune pentru vitele lui; păşunea o stăpîneşte exclusiv propietarul mare. Învoelile agricole, deşi sînt obligaţiuni de natură civilă, sînt executate, la nevoie, de către autorităţi, manu militari, ca şi aşa numita în dreptul penal “muncă silnică”. (Constrîngerea corporală s’a desfiinţat în 1881 prin legea modificatoare a barbarei legi anterioare. De drept nu mai există; dar de fapt se aplică înainte. Acesta este un adevăr ce nimini nu l-ar putea tăgădui, tot aşa precum niciun ţăran n’ar îndrăsni să se prevaleze de desfiinţarea constrîngerii corporale prin lege, ştiind bine că atunci s’ar expune la pedepse corporale, desfiinţate şi mai de mult, prin Constituţia din 1866).

Aceasta este generalitatea… Mai este însă, din nenorocire, şi o altă generalitate. Dintre propietarii mari şi chiar dintre cei mijlocii, foarte puţini îşi cultivă singuri domeniile; cei mai mulţi, foarte mulţi, şi le arendează în bloc la cine dă mai mult. Particularii fac arendările pe cale de contract între particulari; iar Statul şi fundaţiunile, pe cale de licitaţie publică, potrivit legii Contabilităţii Statului; numai domeniile Coroanei sunt administrate de a dreptul, fără amestec de arendaşi în bloc. Cu oarecare capital dar şi cu potrivit credit, oricine poate concura la acapararea moşiilor mari şi mijlocii. În Moldova trebueşte mai mult, deoarece, după obiceiul locului, pămînturile se subtarendează la ţărani pe bani şi muncă, şi arendaşul mare are nevoe de vite, care, maşini, etc.; în Muntenia, trebueşte mult mai puţin: aici ai luat moşia, plăteşti o rată de arendă, ai cîţiva bani pentru sămînţă şi pentru avansuri ca împrumut ţăranilor nevoiaşi; după aceea, rearendezi aproape tot în porţiuni la ţărani. Aceştia lucrează din primăvară pînă în toamnă, din revărsatul zorilor şi pînă în răsăritul stelelor; iar toamna, potrivit învoelii, ţăranul îi cară întîiu arendaşului partea acestuia la hambar sau la gară, şi numai în urmă are voe să-şi ridice şi el partea ce i se mai cuvine şi lui.

Să nu uităm a spune că ţăranii nevoiaşi, peste iarnă, cînd nu au de lucru şi nu pot produce în genere nimica, avînd nevoe de bani, fac împrumuturi, cu cŕmătă, mai mult sau mai puţin infamă, tot dela arendaşi, rămînînd a se răfui la socoteala din toamna viitoare. Adesea ţăranii, după o muncă de peste opt luni, se văd rămaşi datori pe anul următor. Şi iar vine o iarnă aspră peste tristele şi umilele lor vetre, şi iar rugăminţi cu căciula’n mînă pentru un nou împrumut… Şi aşa mai departe… Concurenţa arendaşilor a ridiat şi rdică necontenit preţul arenzilor, lucru ce convine propietarilor, şi din aceasta, fireşte, crescînda îngreunare, pentru mulţimea plugarilor, a condiţiilor de subarendare. Aşa dar, avem următoarea formulă strictă: coarda îndrăsnelii la concurenţă din partea arendaşilor mari se’ntinde pe măsura supunerii la învoeli din partea arendaşilor mici, a plugarilor. Ei ! aci stă rădăcina răului; aci stă ascunsă cauza actualei stări de lucruri – coarda s’a întins peste măsură. Şi răul mai are şi alte rădăcini cum vom arăta îndată…

Să notăm în treacăt că marea majoritate a arendaşilor mari este compusă din străini, – în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albaneji şi puţini romîni ardeleni supuşi unguri, – în genere, afară de rare excepţiuni onorabile, oameni de joasă extracţiune, aspri la cîştig, fără sentimente omenoase şi lipsiţi de orce elementară educaţiune. Cruzimea interesului, comună lumii, se mai înăspreşte aici prin lipsa de solidaritate naţională, prin nesocotirea tradiţiilor şi opiniei publice, prin îndrăsneala ce o dau pe o parte coruptibilitatea administraţiei publice, pe de alta protecţia or a pavilionului străin, or a cine ştie cărei puternice Alianţe universale, şi printr’un manifest dispreţ brutal faţă de ţăranul incult, umilit şi îndelung-răbdător. Ce a rezultat din această sistemă ? Iată: 1. Scăpătarea atîtor proprietari mari, cari şi-au sporit cheltuielile pe măsura creşterilor arenzilor, înnecîndu-se în risipe de lux din ce în ce mai exagerate pe speranţa unei continue progresiuni a veniturilor; 2. Prosperitatea fenomenală a clasei arendaşilor mari şi, pe lîngă asta, avîntul prodigios al băncilor şi institutelor de credit, din cale afară disproporţionat cu o ţară agricolă; şi 3. Mizeria ţăranilor. Trebuia să fie aşa. Din stoarcerea forţelor acestora din urmă a resultat şi luxul nechibzuit al proprietarilor, şi înavuţirea nemăsurată a arendaşilor, şi cîştigurile enorme ale Băncilor, şi bacşişurile administraţiei publice şi, mai încă, ridicarea mereu crescîndă a veniturilor Statului.

Pe de-asupra acestei realităţi, ia să vedem acum ce politică, ce administraţie, ce cultură intelectuală se fac în acest Stat. Partidele politice, în înţelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noue de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în Romînia. Cele două aşa numite partide istorice care alternează la putere, nu sînt, în realitate decît două mari facţiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facţiunilor sînt mai mult sau mai puţin ambiţioşi politicieni. Fireşte că nu punem la îndoială nici patriotismul, nici curatele lor intenţiuni: “toţi, toţi, cum zice Antonius, sînt bărbaţi onorabili !” Iar clientela este plebea incapabilă de muncă şi ne-avînd ce munci, negustoraşi şi precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi electorali bătăuşi; apoi productul ibrid al şcoalelor de toate gradele, intelectualii semiculţi, avocaţi şi avocăţei, profesori, dascăli şi dăscălaşi, popi libercugetători şi răspopiţi, învăţători analfabeţi – toţi teoreticieni de berărie; – după aceştia, mari funcţionari şi impiegaţi mititei, în imensa lor majoritate amovibili. (Comerţul e cea mai mare parte în mîinile străinilor: înMoldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albaneji, romîni supuşi unguri, toţi străini fără drepturi politice, nici comunale.)

După Constituţia şi Legea electorală în vigoare, reprezentaţia naţională este aproape 70% produsul acestor elemente; 30%, fiind date de propietarii mari şi mijlocii şi cîţiva dintre comercianţi şi puţini industriaşi romîni. Imensa clasă a ţăranilor nu are, propriu vorbind, niciun reprezentant natural al intereselor ei în Camere; deşi această imensă clasă ar avea după lege dreptul să trimită (ca al III colegiu electoral) din toatăţaracam 20% din membrii Camerei deputaţilor. Dar colegiul III votează prin delegaţiune, iar delegaţii sînt recrutaţi tot din plebea de care vorbim mai sus şi impuşi, fără putinţă de împotrivire, maselor ţărăneşti.

Astfel dar, Camerele sînt în marea lor majoritate reprezentantele intelectualilor şi ale plebei oraşelor. Pe lîngă agricultură deci, trebue să’nflorească în Romînia şi o vastă industrie, industria politică, şi, ca orce industrie bine şi inteligent desvoltată, trebue să prospereze.

Administraţia e compusă din două mari armate. Una stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămînzind în opoziţie. Cînd cei hrăniţi au devenit impotenţi prin nutrire excesivă, iar cei flămînzi au ajuns la completă famină, încep tulburările de stradă… Plebea, clienţii, cu studenţii universitari şi şcolarii din licee, conduşi uneori de profesori universitari, cer numaidecît răsturnarea guvernului. Facţiunea de la putere, supranutrită, este incapabilă a mai ţine pept torentului popular, adică facţiunii răsbite de foame; iar Regele, gelos de reputaţia europeană de linişte şi ordine a Statului său, este silit să congedieze, avec force compliments, cabinetul, care avea aproape unanimităţi în Parlament, pentru a însărcina pe capul opoziţiei cu formarea unui nou cabinet, cu disolvarea Parlamentului şi a tuturor consiliilor judeţene, urbane şi rurale, cu convocarea colegiilor electorale pentru constituirea unui nou Parlament şi unor noi consilii, – care toate, după bunele obiceiuri consacrate, sînt fireşte aproape unanime partizane ale noului guvern.

Care va să zică, în loc să derive guvernul din majoritatea reprezentaţiei naţionale, derivă unanimitatea acesteia de la guvern. Şi asta se întîmplă, regulat, în cazul cel mai bun, din trei în trei ani; adică cu un an mai puţin decît o legislatură întreagă… A căzut un guvern şi a venit altul, îndată, toată administraţia ţării, şi cea de Stat, şi cea de judeţ, şi cea comunală -de la prefecţi şi secretari generali de ministere, pînă la cel din urmă agent de poliţie şi pînă la moaşa de mahala – se înlocueşte,… pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămînzii trec la masă, sătuii la penitenţă. Şi asta aşa mereu şi pe rînd din trei în trei ani, ba şi mai des uneori.

De la o administraţie astfel recrutată şi constituită pe termene provizorii, se înţelege că numai seriozitate şi scrupuluri nu se pot pretinde. Toţi oamenii de afaceri, începînd de la arendaşul care plăteşte milioane arendă şi sfîrşind cu micul precupeţ, care învîrteşte în mizerele-i daraveri abia cîţiva lei, sînt rançonnés, în proporţie, de către aceşti baroni feudali mari şi mici, cari se numesc agenţii administraţiei Statului romîn. Şi oamenilor de afaceri asta trebue să le convină; în aşa stare de lucruri, numai astfel pot exploata fără nicio sfiială- poate nedreptăţi mare pe mic, poate înşela mic pe mare, – puţini reducînd în mizerie pe mulţi. Rar, din cînd în cînd, ca pentru paradă de lux, se aruncă un homme á la mer – cine ştie ce nenorocit agent care, lipsit de cel mai elementar tact, a făcut prea brutal o flagrantă delapidare sau s’a lăsat prea stîngăceşte mituit. Încolo, sistema lucrează fără supărare pe toată linia, afară de netăgăduite rare excepţii onorabile. De aceea, cu un zîmbet plin de amărăciune, Romînul numeşte ţara lui patria bacşişului şi hatîrului. Cu aşa parlamente se fac legi peste legi – cu aşa administraţie se aplică. Justiţia ?… Judecătorii de pace şi membrii tribunalelor de primă instanţă, afară de prezidenţi, sînt amovibili, ca şi agenţii şi funcţionarii ordinari. În justiţie, poporul n’are încredere; ea are, astfel, autoritate, dar nu şi prestigiu; şi între această justiţie fără prestigiu şi poporul sceptic, se resfaţă formidabila şi excesiv numeroasa clasă a avocaţilor – cea mai prosperă în Romînia…. Avocaţii constituiesc grosul intelectualilor; clasa lor este pepiniera cea mare a bărbaţilor de Stat. Să vedem acuma cum se fac în Statul romîn educaţia şi cultura publică, în ce scop se fac şi ce rezultate dau.

Toate şcoalele, de la cele populare pînă la Universităţi – şcoale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moaşe, de muzică, de alte arte, facultăţi de toate ramurile culturii înalte – toate dau mai mult sau mai puţin d’emblée absolvenţilor lor drepturi la dignităţi şi funcţiuni publice. Astfel şcoala romînă, în loc de la fi un mijloc de educaţiune şi cultură a poporului şi a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întîietate între cetăţenii, de eftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi şi privilegii. Şi din ce în ce, din gradul cel mai de jos pînă la cel de sus, şcoalele sînt nişte fabrici de funcţionari, de salariaţi publici şi de avocaţi – o pletoră de semidocţi, fără caractere, fără omenie, adevăraţi cavaleri de industrie intelectuală, cărora le trebuesc numai decît onoruri cît de multe fără nuciun merit şi cîştig cît de mare fără multă osteneală.

Aceste fabrici alimentează oligarchia publică ce stăpîneşte exclusiv ţara romînească. Din aceste fabrici ese şi se premeneşte şi creşte, în oarba luptă de concurenţă pentru repurtarea rangurilor, distincţiunilor şi profiturilor, oligarchia de aventură. An cu an apar proaspeţi pe arena publică, în poze teatrale, teoreticienii, reformatorii şi patrioţii, placizii făuritori de sisteme noue, instigatorii exaltaţi, şovinişti, naţionalişti, iredentişti, antisemiţi, xenofagi, călărind pe întrecute fiecare pe calul său de bătaie, spre uimirea naivei trîndavei plebe, servanta oligarchiei. Familiile sîrmane din plebea orăşenească, lipsite de orce mijloace de producţie, trăind din mică precupeţie, or din slujbe sau slujbuşoare, or din cîrciumăritul de mahala, ori din meserii mai puţin uşor de mărturisit – toate aspiră, graţie şcoalelor naţionale, să-şi vadă copiii cît mai degrabă, după vîrsta majoratului, în cel mai rău caz funcţionari; în cel mai bun, măcar deputaţi ministeriabili, dacă nu chiar miniştri…. Şi, ca la cele mai absurde loterii, şi aci, nu toate iluziile sînt amăgite.

Aşa se recrutează oligarchia care stăpîneşte ţara romînească. Nu este o oligarchie măcar statornică, de tradiţie istorică, de bravură, de obligaţiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarchie mutabilă, de perpetuă premeneală, accesibilă oricui prin nemereală, prin loterie, prin aventură. Îndrăzneală multă, lipsă de orce scrupuluri, renunţare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebue, şi puţintel noroc – şi cariera strălucită e gata. Aşa se face concurenţa; aşa se parvine; aşa se intră în rangurile nobiliare ale oligarchiei romîne. Astfel dar, nuciun salt social de la o generaţie la alta, oricît de enorm, nu este exclus. Dintr’un fiu de ţîrcovnic ese un bărbat de Stat care umple lumea cu personalitatea sa marcantă; dintr’un fiu de familie istorică, mari boeri pînă eri, ese un escroc, care moare victima viţiului, cînd a scăpat de puşcărie, graţie intervenţiei rudelor influente; dintr’un copil de cîrciumăraş, un avocat ilustru, care, în cîţiva ani, din sărac lipit, ajunge milionar; dintr’un fiu al unui ministru remarcabil, un mititel agitator, trepăduş electoral, la solda unui ambiţios politic deja ajuns la culme, fost odinioară fecior în casă la casa răposatului ministru.

Asta, în ţara romînească, se numeşte cu tot seriosul sistemă democratică… Şi oligarchia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz fals-cultă, pe cît de incapabilă de producţie utilă or de gîndire, pe atît de lacomă la cîştiguri şi onoruri, îşi arogă puterea întreagă a Statului: cu o crudă şi revoltătoare neobrăzare, ea tăgăduieşte ţăranilor (imensei mase, supusă şi cuminte producătoare a avuţiei naţionale), sub pretextul ignoranţei şi lipsei lor de maturitate politică, orce drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cîrmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor. Împărţită în două bande… bande mai nesocotite decît nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenire, fără frică de Dumnezeu , – această oligarchie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut eri, preface mîine legile făcute azi, ca poimîine să le calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decît numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numite aci democratice.

Se ‘nţelege de la sine că tot ce spunem şi aci priveşte generalitatea; fireşte, între politicienii romîni şi în rîndurile profesiunilor liberale, se găsesc şi mulţi oameni de inimă, de caracter şi de ispravă; ei văd şi deplîng, ca şi noi, răul patriei; dar, perduţi în mulţimea celor răi n’au puterea să răstoarne blestemata sistemă, în care sînt ţinuţi captivi, cu zălogirea intereselor lor vitale…

Iată ce se petrece d’asupra; ceea ce se petrece de-desubt am spus, şi lumea uimită asistă la prăpăstiosul faliment al oligarchiei de strînsură din Romînia, la catastrofa care era inevitabilă. Care ar fi leacul la aceste adînci rele ?… Cu conştiinţa pătrunsă de nevoile mult-încercatei patrii romîne, răspundem.

Fatalitatea istorică cere, se vede, jertfe, de îngropat sub temeliile unei sănătoase clădiri de Stat. Revoluţia oarbă de jos s’a produs; era, cum am văzut, inevitabilă; ea îşi dă fără cruţare jertfele ei… Facă Dumnezeu să fie jertfirea cît mai puţin dureroasă !… Pentru ridicarea Romîniei la situaţia şi dignitatea de Stat normal european, ar trebui numaidecît acum o revoluţie luminată şi conştientă de sus… Şi cîţi aliaţi devotaţi n’ar găsii în captivii de cari pomenim mai sus, sătui de a-şi călca mereu pe cuget şi pe inimă, de a-şi jertfi zilnic, pe altarul minciunii şi inichităţii, convingerile lor adînci, dragostea de adevăr şi de patrie !… Prinsă între două revoluţiuni egal de întemeiate şi de puternice, oligarchia despotică de strînsură, ea singură vinovată şi răspunzătoare de tot dezastrul, ar fi uşor îngenuchiată şi funesta ei sistemă pe veci abolită. Ar trebui o francălovitură de Stat pentru realcătuirea acestuia din temelii, pe temeiul îndreptăţirii raţionale şi echitabile a producătorilor, şi înfrînării speculatorilor de tot soiul. Altfel nu se mai poate linişte în ţară. Cele două facţiuni se pot perinda la putere an de an, spre a decreta pe ‘ntrecute fel-de-fel de paliative; răul va rămînea; va coace, cu cît mai năbuşit cu atît mai profund, şi va isbucni periodic şi din ce în ce mai grozav, pînă la o statornicire adevărat sănătoasă sau la un desăvîrşit desastru – fiindcă despotismul bizantin al oligarchiei de strînsură nu mai poate fi de suferit.

Dar pentru o lovitură de Stat, pentru o sarcină aşa de eroică, ar trebui un bărbat întreg, care mîine să înfrunte de sus funesta sistemă actuală cu aceeiaşi nebiruită energie cu care o înfruntă astăzi de jos masele plugarilor. Şi este unul care ar putea-o face… El ar avea tot prestigiul cerut în aşa înalte împrejurări – Regele.

Da, El ar putea… dar ar trebui să şi vrea…

Capitolul II

Nici un om cuminte nu poate da dreptate deplină ţăranilor răsculaţi. Pretenţiile lor, cînd, foarte rar, pe ici pe colo, şi le formulau, erau exorbitante şi imposibile de satisfăcut; iar furia de element orb cu care, fără a şti în genere ce vor, s’au pornit să prăpăstuiască orce statornicire de drepturi, şi faptele la cari s’au dedat, în pornirea lor vulcanică, sunt în adevăr vrednice de toată osînda. Dar iarăşi, orcare om cuminte peste putinţă să nu gîndească… Bine, aşa de surda nu se ridică un popor tam-nisam, fără să aibă cîtuş de puţin vreun cuvînt, măcar că, luat de scurt fiecare din grămadă, n’ar putea spune lămurit pentru ce a pornit aşa val-vîrtej la pierzare… De unde să vie concertarea, solidaritatea ?… de unde acea comunitate vastă a unui fond parcă logic pentru săvîrşirea unei asfel de nebuneşti acţiuni în masă ?… Cînd s’aprinde şi arde un lucru, s’aprinde şi arde nu numai fiindcă cine-ştie-cum, ci şi fiind-că, de felul lui, era un lucru ce se putea aprinde. Cîţi tăciuni nu poţi arunca pe un morman de nisip ?… iar la o magazie plină cu iarbă de puşcă, o scînteiă de nimic, d’abia să’ţi pară c’ai zărit-o în beznă, prea destul…

Trebuia stins focul ? – Mai încape vorbă ?… Numai nebunii se joacă cu asta… Şi ni se pare curată copilărie a mai sta cineva acuma să socotească cu de-amănuntul cîte greşeli şi cîtă brutalitate gratuită s’a comis or prin exces de zel, or prin nedibăcie, or prin simplă cruzime, la năbuşirea primejdiei… Cînd e foc, e foc; s’a isprăvit ! trebue biruit cît se poate mai degrab cu mijloacele de cari dispunem, bune rele… Trebuia stins !…Să facem acuma o cercetare sumară asupra sinistrului, pentru a stabili, pe cît posibil, responsabilităţile. Să vedem… Cum au isbucnit primele flăcări, guvernul conservator (sub barba căruia, pe’ndelete, încă din vara anului trecut 1906, pe vremea Exposiţiei jubiliare, se organizase mişcarea maselor ţărăneşti) s’a declarat cu toată candoarea incapabil să ţină pept elementului deslănţuit. Regele, fireşte, adînc îngrijat şi bănuind, cu drept cuvînt, El care’şi cunoaşte bine oamenii, că liberalii nu erau atît de ignoranţi în privinţa evenimentelor, a făcut apel la patriotismul şefului lor. Acesta a primit sdrobitoarea sarcină a puterii numai cu condiţia ca facţiunea conservatoare şi majorităţile ei să’i promită concursul fără nici o reservă; iar conservatorii, ruşinaţi şi îngroziţi de moştenirea ce lăsau, s’au plecat învoelii.

Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale… În publicitatea romînească, foarte înclinată, la ocaziuni mari, către nota sentimentală, astfel de exibiţiuni se numesc “scene înălţătoare”. Toată lumea a plîns, miniştri de azi, miniştri de eri, deputaţi, senatori, publicişti, raportori şi tribunale publice; şi’n faţa lumii acesteia atît de emoţionate, doi mari între mari fruntaşi, un conservator şi un liberal, s’au strîns în braţe cu efusiune şi s’au sărutat solemn, spălînd cu lacrimi fierbinţi tot trecutul – care, ce’i drept, cam avea nevoe de spălat: în căldura luptelor de pînă eri a celor două facţiuni, primul nu numea pe al doilea decît ” trădător de neam”, iar acesta pe acela “fiul lui Belzebut”. Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de pînă eri se preschimba în salvator al patriei; iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de cheruvim. În faţa primejdiei, pentru amîndouă egal de ameniţătoare, facţiunile de guvernămînt duşmane îşi dau mîna spre restabilirea ordinii. Care va să zică, un guvern incapabil, deşi dispune de majorităţi formidabile, cade; vine altul la putere declarîndu-se şi el dintru început incapabil dacă incapabilul căzut nu’i dă, fără nici o reservă, concursul – tocmai după principiul gramatical că două negaţiuni fac o afirmaţiune: două incapacităţi mărturisite dau o capacitate netăgăduită.

Între masa poporului şi clasele stăpînitoare este (cine ar putea tăgădui ?) o prăpastie de interese şi de sentimente, pe care aceste clase n’au ştiut-o umplea încetul cu încetul, ba chiar şi-au dat toată osteneala s’o sape cît mai adînc. Solidarizarea celor două facţiuni, adversare la cuţite pînă eri – cu uitarea orcării vechi duşmănii, cu călcarea peste scrupulurile personale, cu excentrica paradă teatrală – trebuia fireşte să fie considerată de poporul întreg ca o ultimă opinteală a politicienilor pentru păstrarea privilegiilor oligarchiei… Aşadar, nu ne aflăm în faţa unor desordini pe cari un guvern fusese incapabil să le astîmpere, iar altul cu mai multă autoritate şi cu mai mult spirit politic, se bizuia să le năbuşe; ne aflam în faţa răsboiului civil al maselor producătoare, – sătule de prea îndelungată nesocotire a lor în cîrmuirea intereselor publice, – contra oligarchiei usurpătoare, – prea numeroasă şi prea scumpă pentru a mai fi întrebuinţată, prea inică pentru a mai putea fi suferită.

Cum vine noul guvern, aruncă înţarăun manifest prin care imploră dela lume liniştire şi promite solemn satisfacerea cît mai neîntîrziată a revendicărilor celor răsvrătiţi – revendicări pe cari, cum spuserăm, nici cei răsvrătiţi nu le ştiau formula. În vreme ce’n unele părţi trage cu tunul asupra maselor compacte, în altele, unde răscoalele s’au potolit şi mai ales acolo unde n’au început încă, se citeşte lumii solemn manifestul guvernului (liberalii zic “al Regelui” şi lumea crede); iar nouii prefecţi convoacă la prefecturi pe representaţii chip şi seamă ai răsvrătiţilor, pe propietarii şi arendaşii devastaţi sau ameninţaţi de devastare, pentru a desbate împreună asupra amendării învoelilor agricole. Prefecţii, fără nici o atribuţie legală în materie, arbitri improvizaţi în mod arbitrar, obligă pe propietari şi arendaşi să admită numaidecît, făr’a cîrcni, un oarecare regim de minimum de salariu şi de maximum de dijmă; daca nu, prefecţii declară, faţă cu ţăranii veniţi dela răscoale, că autorităţile cu greu ar mai putea răspunde de restabilirea ordinii… Care va să zică, pe de o parte bombardare; pe de alta, congrese diplomatice… Biruiţi în răsboiu pe câmpiile largi, ţăranii, în congresele din strîmtele încăperi ale prefecturilor, dictează condiţiile păcii… Biruitor în răsboiu, guvernul capitulează în pace… S’ar zice că e absurd. Nu; din contra, e logic şi consecuent cu principiul de Stat… “Se răstoarnă sacra sistemă !… Orice ! numai să salvăm pentru moment oligarchia de primejdia iminentă !”.

A fost o neînchipuită aiureală generală. În Camere cît şi prin organele oficioase, guvernul declară sus şi tare că “răscoalele sunt faptele unei mîini străine de undeva”. Imediat, de “undeva”, pică o fulgerătoare protestare. Atunci, acelaş guvern desminte, iar sus şi tare, prin legaţiunile regale, orce ştire de aşa fel ca o “curată născocire”. La un moment, oligarchia dă semne de curată demenţă: îşi închipuie ca sorginţi ale dezastrului, fel-de-fel de conjuraţiuni anarchiste, dinBarcelonasau Peterson, dinHonolulu- mai ştim de unde ? Nu mai vede nicăeri decît instigatori, nu mai visează, nu mai caută, nu mai gîndeşte decît să găsească pe instigatori – fenomen şi ridicul şi deplorabil, ca totdeauna aşa numitul delirium persecutionis. Nu le vine politicianilor noştri să crează că dezastrul este urmarea fatală a sistemei lor politice, şi’i caută explicaţia la chilometri departe, cînd, dacă ar fi în stare să se uite mai bine, ar putea-o găsi sub vîrful nasului. Trebue numaidecît să fi fost o vrajă care să fi deslănţuit aşa din chiar senin un uragan, să fi fost neapărat instigatori, ca să se fi răsturnat o lume întreagă, liniştită pîn’adineaori, într’o clipă cu josu’n sus !… Ca baba chioară punînd tingirea pe pirostria şchioapă; cînd se răstoarnă tingirea’n foc, se cruceşte baba, şi scuipă şi caută’n spuză urmele Necuratului – care i-a răsturnat hiertura.

Dar orce am spune noi despre păcatele oligarchiei noastre şi despre răspunderea ce cade asupră-i pentru cîte s’au întîmplat şi se mai pot întîmpla, nu ar avea nicio autoritate dacă un glas mai presus de orce bănuială nu le-ar da o înaltă consacrare… În toiul răscoalelor, cînd toată lumea e cuprinsă de teroare panică, o delegaţie vine să depună la picioarele Tronului doleanţele propietarilor şi arendaşilor ameninţaţi cu ruina averii şi pierderea vieţii. Regele, într’un moment de profundă mîhnire, nu se mai poate stăpîni; îl biruie nevoia de a isbucni odată din fundul sufletului, de a spune ‘nfine adevărul fără înconjur; situaţia este prea înaltă ca El să nu rostească în gura mare ceea ce, cu atîta îndărătnică îngăduinţă, a tăcut îndelung tutulor:

Cauza dezastrului în care a căzutţaraeste numai – da, numai nenorocita politică, ce o fac partidele şi bărbaţii noştri de Stat de patruzeci de ani încoace !” 1 )

Dar sinistrul s’a potolit demult…A trecut parcă un veac de astă primăvară !… Toate sunt cu totul uitate. Cum i-a venit sufletul la loc, oligarchia şi-a luat iar bunele clasice năravuri; a început iar jocu’i normal de cacialmale între fracţiuni, grupuri şi grupuşoare şi în sînul acestora, ca în frumoasele senine zile de pace… Şopte şi intrigi de culise; sfori şi sforicele, cît mai subţiri dacă trebuesc, cît mai groase dacă merg; emulaţie de subtile ergoterii bizantine pe faţă; concurs de pişicherlîcuri pe la spate; adevărul curat, strecurat la ureche cu acele clipeli din ochi şi cu acel tremur de buză, caracteristice minciunii; minciuna rostită tare în vileag cu glaciala neşovăire, pecetea sfîntului adevăr... Şi cîte griji pentru atîtea grave probleme publice !… De exemplu… Un aşa numit gheşeft (ce barbarism ! ce grozăvie ne mai pomenită la noi !) cu niscai furnituri publice; după asta… o recidivă de indelicateţă sau de abatere dela seninătatea or gravitatea impuse unui înalt magistrat, care a îndrăsnit, unde şi cînd nu se cuvenea, să spună şi el ce avea pe suflet; pe urmă… trebue sau să se permită plutonierilor bacalaureaţi a purta sabie ca ofiţerii titulari ? apoi… resultatul unei alegeri comunale dintr’un orăşel de provincie, adăpostit în cine-ştie ce văgăună de munţi, cu patru-cinci mii de locuitori şi cu de vreo trei ori pe atîţia decalitri de ţuică pentru consumaţia anuală ! dar înfine, instituirea Doctoratului în drept ! această ridicare absolut imperioasă în momentele de faţă ? această înălţare cu un etaj mai sus a prosperelor noastre fabrici naţionale de bărbaţi de Stat ?… nu sunt astea atîtea ş’atîtea chestiuni destul de arzătoare ca să dea insomnii sacrei noastre oligarchii ?

În cluburi sumptuoase, unde se aruncă pe o carte arenda unui vast domeniu; în cabinete particulare, unde un mic souper fin se plăteşte cu preţul cîtorva chile de mălaiu; în berării populare, unde meschini impiegaţi asvîrl într’o seară la chef leafa-le pe o săptămînă; în cîrciumi de mahala, unde se strîng hăitaşii electorali să se cinstească cu tulburel nou prefăcut din vechiu; – pe căile publice – la colţul bulevardului, sub splendoarea lampelor electrice, sau la răspîntia depărtată, sub licărirea unui felinar afumat; în tramvaiu, pe jos, în muscal cu cauciuc; în vagon-lits, în clasa a doua or atreia; – dela spuma oligarchiei pînă la drojdia clientelei – toţi roiesc şi forfotesc… Şoptesc, discută, şi perorează şi isbucnesc şi pun lumea la cale, – gîndind la… persoane; vorbind de… persoane; aplaudînd sau condamnînd… persoane; expulsînd sau decorînd… persoane; exaltînd sau calomniind… persoane !…Persoane şi iar persoane ! Fireşte, sistema trebue să fie consecuentă. Aci, lumea e a persoanelor, nu persoanele sunt ale lumii… Aci sunt slujbe pentru slujbaşi, nu slujbaşi pentru slujbe; bisericii pentru popi şi paracliseri, nu paracliseri şi popi pentru biserici; gîşte pentru hahami, nu hahami pentru gîşte; catedre pentru profesori, nu profesori pentru catedre… Aci e, înfine o patrie pentru patrioţi, nu patrioţi pentru o patrie…

Fireşte iarăşi cu reserva multor excepţiuni onorabile, netăgăduit oamenii de ispravă, nomoliţi în nenorocita sistemă politică şi socială… Acestea toate se petrec d’asupra pe o pojghiţă foarte subţire, subţire detot, gata să crape sub prea grea apăsare… În acelaş timp, de-desubt, în adînc, clocotesc aproape cinci milioane de creaturi umane, sufletele ofensate de prea îndelungată obijduire. Minţile cari au început şi ele să lumineze, le ard de gîndul răsturnării uzurpatorilor, de dorul cuceririi unei părţi măcar din stăpînirea intereselor şi destinelor proprii… Acolo, pe cînd d’asupra se ‘nvîrteşte tot cu mai mult avînt veselul cancan fără soluţiune; acolo, în adînc, gem uriaşe nevoi materiale şi morale ale unui popor întreg – singura temelie, singura realitate, singura raţiune de a fi a Statului naţional romîn… Acolo, în adînc, o lume care ştie mai bine ce înseamnă a muri ca vitele, decît ce va să zică a trăi ca oamenii, scrînceşte: “Noi vrem acum nu doar pămînt !… vrem şi pămînt şi omenie !”…. Acolo, sub lumina candelei, stă atîrnat între sfintele icoane manifestul regal aşteptînd…

Să aştepte !

Capitolul III

Încă puţine cuvinte deocamdată…Zilele acestea se deschide Parlamentul (am arătat mai sus de unde derivă aşa numita reprezentaţiune naţională), ales în urma strajnicei represiuni a răscoalelor, să avizeze asupra răului de care s’a dovedit în destul cît sufereţara. După cele ce vedem pînă în ultimele momente, toţi bărbaţii noştrii de Stat, dela nulităţi pînă la somităţi, precum şi toată presa noastră, urmează a crede că la noi n’ar fi vorba decît de o chestiune economică – adică ţara n’ar avea alte nevoi decît economice; nu i-ar mai lipsi Statului nostru, ca să’i meargă perfect de bine, decît nişte reforme economice… În adevăr, lucru de mirare ! Cum nu văd oamenii că mai mare amăgire nu se poate ?… Cine ar putea tăgădui importanţa chestiunilor economice ? Dar de asta mai e vorba acum ?

Orcîte reforme s’ar face în această direcţie, unele mai ingenioase sau mai simpliste, mai mult sau mai puţin originale, decît altele – toate vor fi doar nişte paliative. Răul de care sufereţarava rămînea, cum am mai spus, şi va coace cu cît mai acoperit cu atît mai adînc. Ţara are nevoe de o fundamentală reformă politică. Ba, ceva mai mult: cu cît pentru moment starea intereselor materiale i se va îmbunătăţi, cu cît echilibrul acestora se va repara provisoriu, cu atît nevoile mentale şi morale vor deveni mai imperioase şi deci mai violent strigătoare; – fiindcă tot răul vine numai şi numai dela falsa alcătuire politică, ce nu se mai poate ţinea astăzi în picioare – dela deplorabila noastră sistemă oligarchică, fără restrîngere de număr, fără limite de ranguri, fără raţiune istorică, fără tradiţie şi fără posibilitatea de a şi le crea măcar cu timpul; avînd pentru viaţa publică, pentru interesele generale ale Statului, toate păcatele oligarchiilor senile şi putrede şi neavînd vreunul dintre meritele oligarchiilor voinice şi sănătoase.

I-or fi trebuind fireşte ţării multe reforme economice; dar pe acestea nu oligarchia noastră, cum o cunoaştem, ar avea interesul, şi mai puţin capacitatea şi autoritatea, să le facă dintr’odată; numaiţaraînsăşi şi le-ar putea face încet-încet potrivit trebuinţelor şi intereselor ei. Pentru aceasta ea are acuma nevoe de o singură reformă – şi precum zice un înţelept istoric, “cînd a ajuns neapărată o reformă, şi i-a sosit ceasul îndeplinirii, nimic n’o mai împiedică; ba, totul o ajută” – o singură reformă: Abolirea alcătuirii politicii de uzurpare, desfiinţarea celei mai odioase sisteme boereşti, fără boeri şi boernaşi număraţi, ci cu nenumăraţi ciocoi şi cioclovine, – şi intrarea întregii ţări în stăpînirea dreptului ei întreg de a hotărî asupra avutului şi onoarii ei, asupra soartei şi destinelor ei, după voinţa lui Dumnezeu, numai prin voinţa ei.

Atît mai rău pentru cine, orb sau orbit, amăgit de alţii or de sine, nu înţelege această supremă necesitate a existenţei Statului romîn ! Aşa dar, mai întîiu; destul cu casta de strînsură din vîrfuri pînă’n gunoaie ! destul cu mamelucăria inică ! destul cu absurdul anachronism, ibrida Constituţiune archontologică, pe care ar trebui s’o punem cu minte şi cu linişte la archivă, făr’a mai aştepta momentul cînd s’o vedem arsă cu un alaiu şi cu o pompă mult mai puţin veselă decît cele cu cari a fost ars odinioară Regulamentul organic !

Şi pe urmă ?… Pe urmăţaraîntreagă, chemată să-şi exercite dreptul ei sfînt fara da se … Vază-şi, după înţelegerea şi judecata ei, sub paza Celui de sus, de nevoi ! Şi dacă nu va şti deocamdată destul de bine, atunci… să înveţe ! să ‘nveţe, cu necazuri şi jertfe, cum a ‘nvăţat toată lumea civilizată. Are pentru asta vreme destulă: Dumnezeu, fie lăudat numele lui ! n’a pus hotar viitorului…

Numai asta i-e leacul… Încolo degeaba orce şi orcîte paregorice !… Iar bărbatul de Stat care, azi sau mîine, îşi va lua cu peptu ‘nainte eroica sarcină să aducă leacul va însemna în istoria Patriei un nume în adevăr măreţ şi neperitor între nenumăratele mititele, menite să fie uitate cu atît mai degrabă cu cît or fi fost mai importante, şi or fi făcut mai multă larmă împrejurul nimicniciei lor !

1907, Octomvrie

Loading...
loading...

4 COMENTARII

  1. Republica Caragialeană România!…. Dacă mai există cineva care nu înțelege ce se întâmplă și cum funcționează lucrurile în țara noastră, nu trebuie decât să-l citească/recitească pe genialul I. L. Caragiale!….

Lasă un răspuns la Chris Lucesco Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.