«Elogiul compromiterii», de Mircea Eliade (1927)

Dumneata îmi răspunzi: „Vreau să fiu liber!” Află, atunci, că, în frumoasa noastră Republică culturală, poziţia aceasta e necunoscută. Nu există intelectuali liberi; ci numai intelectuali de rasă şi intelectuali descalificaţi; excluşi, compromişi. Dacă, însă, într-adevăr perversitatea libertăţii, dacă viciul nepermis şi-a sfredelit rădăcini în suflet, dacă orice efort de evadare îl socoteşte zadarnic, apoi încordează-ţi întreaga fiinţă întru intensitatea până la absurd a acestei compromiteri. Compromite-te permanent, voluntar, provocator, integral, definitiv. Fii sigur că numai astfel vei cuceri zi de zi fâşii, capete, trunchiuri, viscere din monstruoasa făptură a Marelui Necunoscut ce se numeşte Adevăr. Nu poţi evolua fără a te compromite. Nu te poţi completa, nu te poţi întrece, fără compromitere. A fi compromis înseamnă a fi viu, tânăr, harnic, neliniştit, cu ochii fascinând a ţintă, cu pumnii strânşi, cu genunchii palpitând în aşteptarea semnalului de fugă. Nu se pot compromite bătrânii, castraţii, efebii, poeţii, oamenii binecrescuţi şi intelectualii de rasă. Compromiterea e rezultanta celor două cardinale linii de forţă din câmpul magnetic al Republicii noastre: libertatea şi originalitatea. E cel dintâi pas către aflarea de sine. Nu te poţi înţelege decât meditând asupra atitudinilor pe care un imperativ lăuntric te-a hotărât să le afirmi; şi asupra impresiilor penibile pe care aceste atitudini le-a ridicat în juru-ţi. Exaltă în suflet acel viciu al curajului al je m’enfichismului al faptelor care izbutesc să te compromită în puţine ceasuri.

Nu-ţi fie teamă de bârfeli. Dacă într-adevăr eşti Dumneata, apoi nici o putere omenească sau drăcească nu te va putea da la parte. Dacă în suflet se frământă acel aluat al personalităţii, dospit cu acel prea plin care izbuteşte întotdeauna să înspăimânte mediocritatea, oricâte negaţii nu te vor epuiza, pentru că negaţiile izvorâte dintr-un efectiv omenesc, sunt ele înseşi afirmaţii, creaţii pozitive. Compromiterea e o însuşire a virilităţii. O femeie compromisă e anulată. Un pseudo-mascul compromis e neurastenizat. Un mascul copleşit sub compromiteri – e excitat, e redus într-o consumată şi rodnică turgescenţă, preludiu al reînşirii, al perfecţiunii, al creaţiei. Când te vei simţi obosit, sleit în acea muncă de optsprezece ceasuri pe zi – care e cea dintâi condiţie a virilităţii – arată-te la lumină aşa cum eşti. Fără îndoială – o nouă compromitere. O compromitere care te va odihni mai mult decât o vilegiatură sau un sărut de logodnică. Dintr-o singură răsturnare a frunţii, dintr-o singură rotire de orgolioase priviri, vei căpăta din nou prospeţimea creerului, greul muşchilor şi furia  urii, fără de care nimic nu se poate iubi şi nimic nu se poate crea. Laudele aduse nu sunt o dovadă a originalităţii. Compromiterea, însă, este. Un nume compromis în luptă dovedeşte superioritatea, dovedeşte prezenţa unor însuşiri care uimesc prin ineditul lor, şi care se ridică de la originalitatea superficială până la geniu. Compromiterea e dovada palpabilă a unei activităţi cu  rezultate efective. Conştiinţa compromiterii aduce siguranţa că ai lovit just şi adânc. Din rănile spurcate curg bale şi sânge negru. Fereşte-te. Dacă nu eşti destul de încercat, stropii  aceştia meschini şi rău mirositori te pot intimida. De câte ori auzi larmă în jurul unui nou act compromiţător, fii sigur că un nevrednic demnitar cultural agonizează, sub baloanele de oxigen ale admiratorilor şi simbriaşilor. De câte ori se pogoară tăcerea de mormânt, fii sigur că rana s-a închis cu greu şi nimeni nu are curajul s-o zgândăre. Mai  e nevoie să-ţi amintesc că nici un pas nu s-a împlinit în evoluţia spirituală a omenirii fără a compromite timp de una sau două generaţii pe cei care au silit-o să-l facă? Mai e nevoie să-ţi spun că un succes imediat dovedeşte că vii pe timpul secerişului şi culegi arginţii sau laurii punând virgulele şi punctele? În timp ce o compromitere totală şi încăpăţânată te situează drept un premergător, un străin de atmosfera şi preocupările maturilor sau bătrânilor, un altul nou, care-i incomodează tocmai pentru că îi întrece? Dar ce trebuie să-ţi pese dumitale de toate aceste pilde? De ce să te aperi invocând nefericirile altora? Motivul cel mai serios pentru care atitudinea (pe care te îndemn a lua-o) e vrednică de  apologie – e însuşi faptul că o actualizezi, o cobori în carnea şi în oasele d-tale. Voluptatea fierbinte şi zvârcolită a compromiterii. Desfătarea generoasă care-ţi vântură sufletul în viziunea unui mascul izolat, ce-şi sfidează semenii, conştient de tâlcul pe care izvoarele lăuntrice vor izbuti să-l împrăştie şi să-l rodească! Nu simţi fiorul acelei sublimate virilităţi, care – prin compromitere – se simte neangajată, cu posibilităţile neştirbite, disponibilă pentru orice nouă experienţă, pentru orice nou salt, pentru orice nouă răfuială?… Nu se poate crea nimic fără o prealabilă şi absolută compromitere. Nu-ţi poţi cunoaşte puterile, virtuţiile aptitudinile. Nu poţi preţui poziţia singuraticului, a celui hulit şi temut.  Nu poţi încerca voluptatea de a sfărâma tabu-urile ajungând astfel tu  însuţi un tabu. Nu poţi concretiza, deci, acea serie nesfârşită de experienţe, care-ţi adună în suflet mierea amăruie a vieţii vieţuite – cu care vei împlini, apoi, cei dintâi paşi către operă. Dar e atât de evidentă necesitatea compromiterii! De ce să mai continui descoperirea fărâmiţată a însuşirilor, a darurilor, a voluptăţilor sale?… Toate faptele cu suport de experienţă intimă şi reflectând ietathura personalităţii – pot compromite. Dimpotrivă,  maimuţele nu se pot compromite. Acei domni, care imită, care se prefac după chipul şi asemănarea altor domni celebri – nu pot fi învinuiţi de compromitere. Tot ce e împrumutate silit, copiat pe geam,  asimilat prin autosugestie sau prin firească sălbăticiune – cade în  afara virilităţii, excluzând, aşadar, compromiterea. Şi după cum  un artist nu va confunda niciodată copia cu originalul, şi după cum un mistic nu va lua niciodată compunerile apologetice ale seminariştilor drept Tertulian – tot aşa un membru al elitei nu se va lăsa niciodată înşelat de epigonii şi imitatori. Nu-ţi  fie teamă. Dacă sarcina de a crea liber nu te înspăimântă prin renunţările şi îndurările sale spune-ţi cuvântul aşa cum se coboară el, cald, din creier. Îmi vei da, în sfârşit, dreptate.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.