Soarta românilor din Banatul sârbesc după Marea Unire din 1918

După Primul Război Mondial, în urma Conferinței de la Paris, Banatul a fost împărțit între Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și România. Aproape 80.000 de români au rămas în Banatul sârbesc ce aparținea Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar circa 50.000 sârbi și croați au continuat să trăiască în Banatul românesc.

Litigiul inițial dintre cele două state vecine privind delimitarea Banatului a fost soluționat din 1929 în virtutea tradiționalelor legături de prietenie româno-sârbe. La conferința de la Paris, Nikola Pasici, șeful delegației sârbe, declarase, de altfel, că partea sârbă dorea ca buna vecinătate cu românii să se mențină și să rămână permanentă.

Guvernele celor două țări au avut dese convorbiri și au încheiat convenții și acorduri reciproce privind soarta românilor din Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și a sârbilor și croaților din Banatul românesc. Statutul lor a fost reglementat și printr-o serie de tratate internaționale.

Care a fost situația românilor din Banatul sârbesc în perioada interbelică?

Cele 24 de plângeri ale protopopului

În primii ani de existență a Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, minoritatea română rămasă aici a întâmpinat multe dificultăți în desfășurarea în bune condiții a vieții ei naționale, spiritual-culturale. Cu toate că Tratatul de pace de la Saint-Germain din 10 septembrie 1919 stabilea protecția internațională a minorităților din Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, prevederile sale nu s-au aplicat în mod consecvent. Dimpotrivă, au fost înregistrate numeroase abuzuri, prigoniri, șicanări și nedreptăți privindu-i pe românii din Banatul sârbesc.

Se resimțea, în primul rând, lipsa intelectualilor – preoți, învățători s.a. Majoritatea acestora, împreună cu multe familii de țărani, în baza dreptului de opțiune, părăsiseră Banatul sârbesc, stabilindu-se în România.

Situația românilor devenise îngrijorătoare mai ales în ceea ce privește învățământul primar. Din cei 105 învățători care au funcționat înainte de Primul Război Mondial, 72 au trecut în România. Făcuseră aceasta deoarece n-au vrut să se supună ordinelor noilor autorități de a învăța limba sârbă, respectiv „limba statului”. La fel și-au părăsit rosturile și mulți avocați, preoți, medici, funcționari care n-au vrut să rămână sub stăpânire sârbă.

Școlile confesionale au fost transformate în școli de stat. Autoritățile centrale au numit în satele românești învățători sârbi, ruși sau bulgari, care nu cunoșteau limba maternă a elevilor. La fel, funcționarii români au fost înlocuiți cu alții din rândul sârbilor, tot sub pretextul că nu cunosc „limba statului”.

Față de nedreptățile la care erau supuși, românii din Banatul sârbesc au reacționat. Slujitorii Bisericii ortodoxe române au cerut ca enoriașii lor să fie tratați ca cetățeni cu drepturi egale. De un deosebit prestigiu s-a bucurat protopopul Traian Oprea, din Vârșeț. El este autorul celor „24 de plângeri”, expuse public, în care arăta nedreptățile săvârșite față de români: nu beneficiau de efectele reformei agrare, nefiind împroprietăriți; studenții și elevii care studiau în România nu puteau obține pașapoarte; autoritățile nu aprobau statutele Asociației Culturale Române și ale Asociației Studenților, organizate în scopul propășirii intelectuale și spirituale; era interzisă folosirea manualelor școlare primite din România.

Totodată, protopopul Oprea semnala autorităților ecleziastice diecezane de la Caransebeș abuzurile săvârșite de autorități împotriva unor clerici și intelectuali români. Preotul George Băiaș din Iablanca fusese închis două luni, apoi pus sub supraveghere. Parohul Avram Corcea fusese nevoit să se refugieze în România pentru a scăpa de amenințările și maltratările unor funcționari administrativi. Un alt preot, Teodor Petrică, din Nicolint, a fost închis la Vârșeț și apoi la Belgrad.

Tot acest protopop a intervenit și pe lângă comandantul militar din Vârșeț, spre a curma unele abuzuri față de intelectualitatea română. Printre cei prigoniți s-a aflat și învățătorul Petru Bizerea, din Costei care, bătut de soldați, a fost nevoit să treacă cu toată familia în România.

Partid, asociație, publicații

Pe la mijlocul deceniului al doilea, situația românilor din Banatul sârbesc s-a mai ameliorat. Era și rodul muncii de organizare politică și culturală depusă de intelectualii puțini care rămăseseră pe la sate.

La 10 februarie 1923, la Alibunar, în prezența reprezentanților din toate localitățile cu populație românească din Banatul sârbesc, a fost constituit Partidul Român, pentru afirmarea drepturilor lor naționale, sociale și culturale. Președinte a fost ales dr. Aurel Novac, fost deputat înainte de război în Parlamentul de la Pesta, iar secretar general dr. Ioan Jianu, avocat din Alibunar. O lună mai târziu, în martie 1923, acesta a fost ales deputat în Parlamentul de la Belgrad.

Tot în martie 1923, a apărut la Panciova organul de presă al Partidului Român, săptămânalul Graiul românesc. În paginile sale erau făcute publice dezideratele românilor bănățeni, între care și acela ca săracii să primească pământ. Se mai dorea organizarea învățământului primar în limba română, dreptul de a studia în România ș.a.

În același an, 1923, în noiembrie, s-a constituit și Asociația Culturală Română din Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, cu obiective similare privind propășirea națională, spirituală, păstrarea tradițiilor etc. În scurt timp, s-a constatat o înviorare a vieții culturale a satelor cu populație românească: s-au înființat coruri bisericești sau laice, orchestre de muzică populară, echipe de dansuri, formații de teatru etc.

Apar și o serie de publicații, între care săptămânalul «Nadejdea» (1927-1944). Redactor a fost preotul Nicolae Roman, din Costei. Prin tematica sa, prin caracterul accesibil al articolelor publicate, al limbii folosite, «Nadejdea» și-a cucerit în scurt timp un public larg, devenind gazeta cea mai îndrăgită a românilor din Banatul sârbesc. În paginile ei scriau atât intelectuali, cât și țărani, preocupați deopotrivă de apărarea limbii și obiceiurilor străbune.

O altă publicație de interes ceva mai larg a fost «Foaia poporului român» (1936-1938), ai cărei colaboratori erau mai ales din rândurile preoțimii. Alte gazete au avut existențe efemere, apărând doar în preajma alegerilor parlamentare sau locale, cu unicul scop de a susține un candidat sau altul.

Un rol important în viața românilor din Banatul sârbesc l-a avut Asociația Culturală «Astra», purtând un nume identic cu cel al «Astrei» transilvanene. Astra bănățeană a activat și în 1899-1914, cu trei despărțăminte, la Panciova, Vârșeț și Torac. După război și-a întrerupt activitatea, fiind reînființată abia la 19 martie 1936, într-o adunare a intelectualilor din 29 sate de români. Președintele ei a fost ales preotul Ioan Mitar din Oresat.

În statutele adoptate atunci, în martie 1936, programul Asociației era astfel formulat: „Promovarea culturii poporului român prin editarea publicațiilor literare, științifice și artistice, înființarea căminelor culturale, a bibliotecilor, a sălilor de lectură, respectiv de cetire, a societăților muzicale și de cântare, a corurilor și fanfarelor, muzeelor și altor colecții; decernarea de premii și acordarea de burse, organizarea de expoziții și prelegeri publice”.

Cu acest generos program, «Astra» bănățenilor din Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (din 1929, Iugoslavia) a devenit în scurt timp principalul inițiator și coordonator al acțiunilor culturale și educative naționale. Prin ea s-a realizat și unirea diferitelor grupări de români, unele aflate în opoziție, cum erau cei de la Nădejdea și cei de la Foaia poporului român. De altfel, această din urmă gazetă a devenit și organul «Astrei».

 Învățători veniți din țară

Fruntașii românilor din Banatul sârbesc s-au preocupat de organizarea învățământului primar în limba maternă. În baza unei convenții adoptate în 1935, Ministerul Învățământului de la Belgrad a numit în școlile cu populație majoritar românească învățători „contractuali”, chemați din România.

Primul grup a sosit la 25 mai 1935, iar la 23 noiembrie același an a venit cel de-al doilea. În total, la sfârșitul lui 1935, predau în Iugoslavia 47 învățători aduși din România. Rolul lor, după cum consemnează documentele vremii, a fost deosebit de important. Ei au contribuit la înviorarea vieții cultural-artistice în satele românești, la înființarea de societăți culturale, la organizarea multor manifestări artistice sau științifice și, mai ales, la păstrarea limbii. Pentru zelul lor, unii chiar erau suspectați de către autoritățile de la Belgrad că fac propagandă națională românească.

Câteva cuvinte și despre evoluția populației românești din Banatul sârbesc. La recensământul din 1921 din Voivodina s-au declarat români aproape 80.000 de suflete. De atunci procesul demografic a fost în continuă scădere, încât la recensământul din 2002 au fost înregistrați 34.576 români.

Cauzele sunt îndeobște cunoscute: natalitatea scăzută, căsătorii mixte, asimilarea, emigrarea în țări europene, dar și în S.U.A., Canada sau Australia. După estimarile prof. Kicoev, din Novi Sad, în acest ritm de involuție demografică, în anul 2060 românii din Voivodina nu vor mai exista ca entitate.

Este un semnal de alarmă demn de toată atenția, atât pentru oficialități, cât și pentru toți cei preocupați de păstrarea și apărarea minorității române din Banatul sârbesc – ca de altfel și din alte ținuturi locuite de români din afara granițelor țării.

Prof. univ. dr. Gligor Popi

Vârșeț, Serbia

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.