Adevărul despre revoluția bolșevică din 1917

Vladimir Ilici LeninInstaurarea comunismului în Rusia, la 7 noiembrie 1917, nu a fost – câtuși de puțin – un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect secret („Planul Marburg”), pregătit minuțios în afara Rusiei și finanțat generos de marii „bancheri internaționali”. În primul rând de cei de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman, Frank Vanderlip. Finanțarea bolșevicilor de către Wall Street era intermediată de banca suedeză «NYA Banken», condusă de bancherul promarxist Olof Aschberg.

Dolari pentru revoluții

La începutul secolului XX, Andrew Carnegie a finanțat un plan secret prin care guvernele statelor importante să fie „comunizate”. Adică trecute, economic, la forma „monopolismului de stat”. Controlat de „bancherii internaționali” de pe Wall Street, sistemul „monopolismului de stat” le-ar fi permis acestora să trateze economic și financiar direct cu guvernele impuse de ei prin “revoluții”.

în 1905, acest sindicat al „bancherilor internaționali” – sindicat numit, la vremea aceea, la New York, „Trust of money” (Trustul banilor) – și Iacob Schiff au finanțat „duminică sângeroasă” de la St. Petersburg. Revoluție condusă de un agent al Ohranei (poliția secretă rusă), Părintele Gapon, și încheiată cu un eșec. „Trustul banilor” – mai ales „Guaranty Trust” al lui J.P. Morgan – a finanțat revoluția lui Pancho Villa din Mexic, în urma căreia SUA au luat de la Spania un vast teritoriu.

Apoi, există o documentație vastă privind implicarea „bancherilor internaționali” în revoluția lui Sun Yat-sen. Charles B. Hill, care conducea trei filiale ale lui «Westinghouse», a tratat direct cu Sun Yat-sen aspectele financiare ale revoluției chineze.

Mai târziu, în 1917, același Charles B. Hill a folosit filiala «Westinghouse» din Rusia pentru a-i finanța generos pe bolșevici. În 1923 – când URSS și-a creat prima banca internaționala «Ruskombank» – asociatul lui J.P. Morgan, bancherul suedez Olof Aschberg, a devenit președintele băncii sovietice. Iar Max May, vicepreședinte la «Guaranty Trust» (J.P. Morgan), a preluat funcția de director al «Ruskombank». Primul ambasador sovietic în SUA – Ludwig Martens – a fost susținut financiar de «Guaranty Trust» al lui J.P. Morgan.

Prin aceste manevre, „bancherii internaționali” de pe Wall Street urmăreau să instaureze în Rusia un guvern care să practice „monopolismul de stat”. Astfel ca înțelegerile directe cu guvernul sovietic să le garanteze „bancherilor internaționali” exploatarea pe termen cât mai lung – și cu garanții guvernamentale – a fabuloaselor bogății ale Rusiei. „Bolșevismul” a fost prima formă de „globalizare” prin crearea unor structuri supranaționale. Cominternul nu este altceva decât „bunicul” Uniunii Europene.

Un cont pentru „tovarășul Troțki”

La 21 septembrie 1917, o telegramă de la Stockholm anunța oficial deschiderea unui cont curent la «NYA Banken» „pentru acțiunile tovarășului Troțki”:

„Stockholm, 21 septembrie 1917

Domnului Rafael Scholan

Stimate tovarășe,

Casa bancară Warburg, în urma unei telegrame trimise de președintele Sindicatului Renano-Westfalian a deschis un cont curent pentru acțiunile tovarășului Troțki.
Un avocat, probabil domnul Kestroff, a primit muniții, al căror transport, împreună cu banii, l-a organizat… Și căruia i se va da suma cerută de tovarășul Troțki”.
„Tovarășul Troțki”, cel la care se referă telegrama, se numea în realitate Leiba Davidovici Bronstein și era fiul unui negustor originar de lângă Elisabetgrad (Krivoirog – Ucraina). Era însurat cu fiica bancherului Jivtovski, cel care îl pusese în legătura și cu cercurile bancare de pe Wall Street. În primul rând, cu Iacob Schiff, președintele băncii «Kuhn, Loeb & Co». Iacob – Henry Schiff, născut în 1847 la Frankfurt pe Main (Germania), emigrase în 1865 în America, unde va reuși, datorită talentului său financiar, să ajungă în fruntea «Kuhn, Loeb & Co».

Cea care va finanța reconstrucția căilor ferate din America («Union Pacific»), folosind mâna de lucru ieftină, chineză.
În 1904-1905, firma «Kuhn, Loeb & Co» a finanțat Japonia în războiul contra Rusiei, permițând astfel Japoniei să obțină o victorie care a destabilizat serios Imperiul Rus. Prizonierii ruși au fost preluați apoi de la japonezi de Schiff, iar o parte dintre aceștia, antrenați pe un teren aparținând lui Standard Oil (SUA), îl vor însoți pe „tovarășul Troțki” atunci când acesta va reveni de la New York în Rusia, în 1917, la bordul vasului «Cristianja».

Din 1916, Iacob Schiff devine principalul conducător al operațiunii de implantare a bolșevismului în Rusia. Nepotul său, John Schiff, estima în «New York Journal American» (3 februarie 1949): „Bătrânul a cheltuit circa 20.000.000 de dolari pentru triumful final al bolșevismului în Rusia”. O sumă imensă la acea vreme.

Prima revoluție din Rusia avusese loc, de fapt, în februarie (martie) 1917, sprijinită de G. Buchanan – ambasadorul Angliei la Petersburg – și avusese un caracter pașnic. Urmărise, între altele, instaurarea în Rusia a unei monarhii constituționale: țarul urma să fie controlat de Dumă (parlament).
Guvernul provizoriu constituit atunci îi cuprindea, între alții, pe prințul Lvov, pe istoricul Miliukov și pe avocatul (social-democrat) A. F. Kerenski. Guvernul provizoriu – de comun acord cu Țarul Nicolae al II-lea, care abdicase – a propus fratelui acestuia, Marele Duce Mihail, să-i urmeze la tron țarului.
Marele Duce se bucura, în februarie (martie) 1917, de sprijinul soldaților, țăranilor, muncitorilor, ca să nu mai vorbim de clasa conducătoare a Rusiei. El a declinat însă propunerea. Troțki a recunoscut mai târziu, în 1922, într-o scrisoare către S. R. Mstislaviski că: „Revoluția ne-a surprins în plin somn, ca pe fecioarele nebune din Evanghelie”.

Adevărul este că la data veritabilei revoluții – cea din februarie 1917 – corifeii ”revoluției” bolșevice din octombrie erau aproape toți – bine mersi – în Occident: Troțki la New York, iar Lenin ori Zinoviev în Elveția. Prin refuzul Marelui Duce Mihail de a prelua puterea în Rusia începe ceea ce istoricii numesc perioada de „dvoevlastie” („dualitate a puterii”) dintre „Comitetul provizoriu al Dumei” (proaspăt constituit) și „Comitetul executiv provizoriu”. Ceea ce va afecta, treptat, deciziile și autoritatea guvernului provizoriu.

Bolșevicii, aflați atunci aproape toți în Occident, au „mirosit” momentul favorabil. Dar nu numai ei, cum vom vedea: bancherii de pe Wall Street, interesați de bogățiile enorme ale Rusiei – și din motive strict militare Germania – sunt cele două forțe care vor facilita bolșevicilor accesul la putere.

Consilierul lui Wilson

Eminența cenușie care a făcut posibilă reîntoarcerea lui Troțki în Rusia din SUA a fost unul dintre cei mai importanți masoni de stânga ai secolului XX: colonelul Edward Mandel House (în realitate nu era colonel, așa i se spunea).
Fără să intrăm prea mult în detalii, este totuși cazul să menționăm că președintele american Woodrow Wilson, reales prin diverse manevre în 1916, a fost permanent vidat politic de House, un apropiat al comunității bancherilor de pe Wall Street, mai ales al băncii «Kuhn, Loeb & Co». Președintele Wilson însuși recunoștea: „Domnul House este a doua mea personalitate. El este celălalt ego. Gândurile lui și ale mele sunt aceleași”.
House, un marxist, scrisese, încă din 1912, un roman profetic, «Philip Dru, Administrator», în care personajul principal, Philip Dru, încerca să instaureze în lume „socialismul, așa cum l-a visat Karl Marx”.

Ce-i drept, impozitul pe venit și ideea de bancă centrală fuseseră propuse chiar de Karl Marx în «Manifestul Partidului Comunist», manifest inspirat de programul „Lojei Iluminaților” al lui Weishaupt. Din cele zece puncte ale «Manifestului Partidului Comunist», punctul al doilea prevedea „un impozit gradat pe venit”, iar punctul al cincilea – „centralizarea creditului în mâinile statului prin intermediul unei bănci naționale cu capital de stat și monopol exclusiv”.
Încă înainte de intrarea SUA în război (“provocată” prin incidentul cu vasul «Lusitania», scufundat de un submarin german, cu 128 de americani morți), ancheta și președintele Wilson ascunseseră faptul că «Lusitania» transporta 6 milioane de cartușe la bord pentru Anglia, în timp ce SUA se declaraseră, oficial, în neutralitate. Colonelul House negociase un acord secret cu Anglia, garantând participarea SUA la război.
În 1917, tot House a format la New York grupul „The Inquiry”, care a eleborat planurile acordului de pace din 1919. Douăzeci de membri ai grupului l-au însoțit apoi pe președintele Wilson la Paris, la Conferința de Pace. Printre aceștia, House, bancherii Paul Warburg și Bernard Baruch. Celebrul punct al Conferinței – „asociația generală a națiunilor”, din care s-a născut Liga Națiunilor – a fost tot ideea lui House. Ulterior, House va deveni consilierul lui F. D. Roosevelt.

În 1917, după evenimentele din februarie (martie), House, susținut de bancherii Iacob Schiff și Paul Warburg – îl expediază pe Troțki cu un grup de 276 de oameni instruiți, la bordul vasului «Cristianja» în Rusia, cu misiunea de a-i aduce la putere pe bolșevici.
Un incident este semnificativ: arestat în portul Halifax de către autoritățile canadiene ca „anarhist” (3 aprilie 1917), Troțki va fi eliberat urgent la intervenția personală a colonelului House. Fratele bancherului american Paul Warburg, anume Max Warburg – care era șeful serviciului secret militar german – îl expedia pe Lenin cu un grup de bolșevici, care parazitau de ani de zile în Elveția, în Rusia. Într-un tren special („vagonul plumbuit”), în scopul de a organiza la Petersburg o lovitură de stat care să scoată Rusia din război. Bolșevicii urmau apoi să încheie rapid o pace separată cu Germania.

Pachetul Lenin pentru Rusia

Winston Churchill, în cartea «The World Crisis» (Criza mondială), vol. IV, pag. 72-73 scrie următoarele: „Către mijlocul lui aprilie, germanii au luat o decizie sinistră. Ludendorff își cobora vocea când venea vorba despre ea. E adevărat, trebuie ținut cont și de riscurile disperate pe care comandanții militari germani și le asumaseră.

Ei se găseau în aceeași stare de spirit care îi condusese la declanșarea unui război submarin, știind prea bine că acesta va provoca intrarea în război a Statelor Unite contra Germaniei. Totuși, nu fără un sentiment de teroare, au îndreptat împotriva Rusiei arma cea mai respingătoare dintre toate: Lenin. L-au transportat pe Lenin din Elveția în Rusia, într-un vagon plumbuit, ca pe un mort. Decizia germană de a sprijini un puci bolșevic în Rusia era dictată, în martie (aprilie) 1917, de iminenta intrare a SUA în război de partea Angliei. Germania avea, de aceea, interesul să încheie urgent o pace separată în Est, cu Rusia”.

După revoluția din februarie și instituirea guvernului provizoriu, Lenin (stabilit de ani de zile într-un exil comod în Elveția, departe de Rusia, lecturând tihnit prin marile biblioteci) intrase în legătură cu Max Warburg și serviciul secret german, prin intermediul „polonezului” Ganețki (adică al lui Furstenberg) și al socialistului elvețian Karl Platten.
„Trocul” propus de Lenin lui Max Warburg era simplu: Germania să-l ajute să preia puterea la Petersburg, în schimbul promisiunii lui Lenin de a încheia imediat o pace separată, în condițiile dictate de germani. Ceea ce s-a și întâmplat ulterior, la Brest – Litovsk, în 1918.

Hotărârea de a-l expedia pe Lenin cu bolșevicii săi în Rusia a fost supusă de Max Warburg examinării Statului Major german. La întrunire au participat, între alții, generalul Erich Ludendorff (șeful de Stat Major), ministrul de Interne Diego von Bergen și secretarul de stat din Ministerul de Externe Arthur Zimmermann. S-au discutat rezultatele operațiunilor de destabilizare a Rusiei, organizate de Von Bergen, cu ajutorul cercurilor socialiste ruse. Sume între 40 și 80 de milioane de mărci fuseseră folosite de Von Bergen pentru finanțarea unor mișcări subversive, produse de anarhiști, naționaliști și grupări antițariste, dar fără succes.
La mijlocul discuțiilor, Diego von Bergen a rostit o frază care a hotărât soarta secolului XX: „Cred ca cel mai bine ar fi să auziți părerea dr. Helphand despre întreaga problemă”. Dr. Helphand, alias Parvus, s-a recomandat participanților drept „purtătorul de cuvânt al unor cercuri financiare bine plasate”. În realitate, Parvus era spionul lui Max Warburg în Rusia, de mult timp. El conducea o întreagă rețea, infiltrată mai ales în anturajul țarinei (din care făcuse parte și celebrul Rasputin).

Dar, în aceeași măsură, Parvus era la fel de bine infiltrat și în cercurile bolșevice. Preocupat de ocultism și fenomene parapsihologice, dr. Helphand mai era și membru important al Lojei Marelui Orient.
Imediat ce a început discuția, Parvus a expus planul expedierii lui Lenin și a bolșevicilor din Elveția, cu un tren special, în Rusia. Parvus a solicitat pentru toată afacerea 5.000.000 de mărci.

Cu un an înainte, Parvus primise de la Max Warburg și serviciul secret german 1.000.000 de mărci pentru organizarea unei greve generale la Petersburg, care a adunat, în ianuarie 1916, vreo 55.000 de participanți. Suma solicitată acum de Parvus urma să fie procurată de Max Warburg de la diverși bancheri europeni, legați de magnatul Rotschild, ca Olaf Aschburg, Alfred Milner etc.

Bani pentru bolșevici

Trebuie să menționăm că, până în 1918, Max Warburg le-a asigurat bolșevicilor lui Lenin o finanțare „europeană” (așadar diferită de ceea ce primea Troțki din Wall Street) de 40.580.997 de mărci.

Ulterior, expediindu-le alte 15.000.000 de mărci, sume considerabile la acea vreme. În plus, Max Warburg și colonelul Nicolai din serviciul secret german au „legendat” câteva zeci de ofițeri ai acestui serviciu cu nume rusești și i-au expediat la Petersburg, ca principali experți în organizarea puciului.

Acești ofițeri germani, „legendați” ca ruși de Max Warburg și colonelul Nicolai, au ocupat, ulterior, poziții de conducere în Armata Roșie, în tot cursul Războiului Civil. Ei au alcătuit, până în 1921, corpul de gardă al conducerii bolșevice, asigurându-i securitatea, fapt trecut, sistematic, sub tăcere de istorici.
Din cauza acestor legături cu bolșevicii, colonelul Nicolai a fost mai târziu respins de Hitler și, după al Doilea Război Mondial, s-a refugiat în URSS, al cărei spion devenise. Lenin și grupul său de bolșevici a părăsit Zürich-ul, cu un tren special, pe 9 aprilie 1917, orele 15.10, data fixată de serviciul secret german.

Despărțirea bolșevicilor de ceilalți socialiști ruși, aflați în exilul elvețian, a fost violența, bolșevicii fiind catalogați drept „canalii”, „trădători” și „porci”. Voiajul de reîntoarcere s-a făcut pe linia Singen, Offenburg, Mannheim, Frankfurt, Berlin, Bergen și Sassnitz. Ulterior, prin Telleborg, Malmo, Stockholm și Bielo-Ostrov, Lenin și grupul său au sosit la Petersburg, la 3/16 aprilie 1917, seara.

În total, prepararea politico-diplomatică și tehnică a expedierii lui Lenin cu grupul său în Rusia, de către germani, n-a durat decât vreo trei săptămâni. În timpul călătoriei, Lenin și grupul său de bolșevici n-au avut voie să se angajeze în discuții cu alte persoane.

Li s-a asigurat hrană suficientă, inclusiv laptele necesar copiilor mici. Cu titlu de curiozitate, să remarcăm că serviciul secret german a suportat, în tot cursul anului 1917, toate cheltuielile de propagandă ale bolșevicilor. Printre altele, Max Warburg a finanțat și «Pravda».

7 august 1917: «Crucea Roșie» americană la Petersburg

În august 1917 – cu două luni înainte de “revoluție” – la Petersburg își face apariția o așa-zisă „misiune a Crucii Roșii” americane: 36 de persoane, toate îmbrăcate în halate albe, cu însemnele și simbolurile Crucii Roșii. Misiunea afișa scopuri strict umanitare. În realitate, lucrurile stăteau puțin diferit.

„Misiunea Crucii Roșii” americane descinsese la Petersburg direct de pe Wall Street: 26 dintre „misionari” se numărau printre cei mai mari bancheri, oameni de afaceri și industriași americani, deghizați în „medici”, încadrați fantezist în serviciul sanitar al armatei americane.

„Misiunea” fusese expediată în Rusia chiar de colonelul Edward Mandell House, consilierul președintelui Wilson. Același care îl expediase de la New York la Petersburg și pe Troțki, cu grupul său de mercenari, la bordul vasului «Cristianja», ca să organizeze puciul bolșevic plănuit.

În fruntea misiunii Crucii Roșii americane, „medicul” William Boyce Thompson, nimeni altul decât directorul lui Federal Reserve a SUA. Alături de Thompson, alți „medici” și „infirmieri” vestiți pe Wall Street, ca Robert Barr (președintele lui «Chase National Bank»), Corse (de la «National City Bank»), Averell Harriman (de la firma «Harriman», cu mari investiții în mine și petrol) ori ca Thomas Thacher, Henry Davison, Alan Wardwell, Harold Swift. Amestecați printre cei 10 medici (și câteva infirmiere) autentici.

Aceștia din urmă vor pleca, de altfel, o lună mai târziu. „Medicii” de pe Wall Street vor rămâne însă la Petersburg până în noiembrie 1917. Adică se mai aflau acolo în timpul puciului bolșevic.

Cine erau „translatorii ruși” ai grupului de „medici” de pe Wall Street? Primul, „căpitanul Ilovaiski”, se numea Boris Reinstein (viitorul secretar al lui Lenin). Alt „translator”: Alexandr Grunberg (nume real Mihail Gruzenberg, al cărui frate, Zorin, va deveni ministrul-comisar al lui Lenin și va face apoi o lungă carieră în diplomația sovietică).
Cei 26 de „medici” de pe Wall Street și „translatorii ruși”, conduși de Ilovaiski, sunt primiți, în august 1917, în audiență de Lenin, la insistențele lui Troțki.

Se pun la cale fabuloase afaceri postrevoluționare, ca și sprijinul secret pe care Wall Street-ul urma să-l acorde bolșevicilor, după preluarea puterii de către aceștia, prin puciul planificat.
Colaborarea secretă a Wall Street-ului cu bolșevicii se va concretiza, după puci, printr-o serie de mari contracte: «General Electrics», de pildă, va obține un contract fabulos pentru electrificarea Rusiei.

La rândul său, «Standard Oil Company», imperiul lui Rockefeller, cumpără 50% din câmpurile de petrol de la ruși, cu toate că oficial se spunea că au fost naționalizate. În 1927, «Standard Oil», prin partenerul său «Vacuum Oil Company» obţine și dreptul exclusiv de vânzare a petrolului rusesc în ţările europene și construiește prima rafinărie din Rusia.

Iată alte câteva din firmele americane profitoare ale puciului bolșevic: Gillette, Du Pont, Harriman, Hammer, Singer, Harvester, Westing House, Ford, Caterpillar, General Electrics, firmele englezești Royal Dutch, Shell, Metro-Vickers, Birmingham Arms, Stery, Ferguson, firmele franceze Duverger, Schlumberger, Duralumin și firmele italiene Fiat, Nobile, Montefiore. Mulți dintre „medicii” de pe Wall Street vor face apoi, decenii la rând, colosale afaceri cu URSS. Ca, de pildă, Armand Hammer („miliardarul roșu”) ori Averell Harriman.

Harriman a format cu statul bolșevic o firmă maritimă, care opera în regim de monopol.

A căpătat concesii pentru exploatarea (cu mână de lucru rusească, foarte ieftină, impulsionată de activiști și ofițeri CEKA) imenselor zăcăminte de mangan din munții Caucaz.

Nu întâmplător, același Harriman va deveni trimis al SUA la Moscova și confidentul lui Stalin pe relația cu SUA.

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

  1. La fel ca la toate revolutiile, nu iese niciodata asa cum s-au gindit conspiratorii … Chiar daca in prima faza a fost incurajata sau declansata miscarea respectiva, atunci cind masele iau in serios revolta nu mai prea e nimic de facut. Si totdeauna se gasesc destui profitori si arivisti care deturneaza scopul initial si incearca sa se catere ei insisi la putere. De aceea nu trebuie sa ne uitam doar la aspectele superficiale ci trebuie sa bagam de seama cauzele adevarate. O fi facut Carnegie planuri insa ocazia pentru a le pune in practica a fost creata de adincirea conflictului intre bogati si saraci … cam cum e si acum !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.