„Dintr-o țară nealiniată a lumii a treia, am devenit un apendice al Uniunii Europene”

Istoricul Marius Oprea nu mai are nevoie de o prezentare. El este deja un reper al istoriografiei româneşti contemporane, de când a înfiinţat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc , un institut care a developat groaznicile crime ale comunismului. A devenit cunoscut opiniei publice prin dezgroparea la propriu a crimelor securităţii comuniste din anii 50 ai secolului trecut şi mai ales prin deshumarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Teodor Şusman, liderului grupului de partizani de la Răchiţele din Masivul Vlădeasa, dar şi prin dezgroparea moaştelor Sfinţilor Închisorilor din groapa comună a puşcăriei comuniste de la Aiud. Marius Oprea este un istoric curajos care dezgroapă crimele unui totalitarism de care Europa de azi, socializantă, nu mai doreşte să audă. El a oferit un interviu în exclusivitate pentru NapocaNews despre aceste noi temeri ale unei Europe încremenite într-un proiect de stânga şi prea „populare”, care se aseamnănă, deja foarte mult, cu republicile populare din estul-european comunist.

R: Mai are nevoie Europa de astăzi de o arheologie a terorii comuniste, de noi dezvăluiri despre crimele Securităţii comuniste?

Marius Oprea: Mai este încă un aspect, deloc neglijabil. Fostele victime ale dictaturii comuniste, cei care au stat în închisoare sau ale căror cariere au fost distruse, sunt puse în situaţia de a sta precum cerşetorii în faţa arhivelor închise, în timp ce aceia care i-au oprimat continuă să aibă puterea informaţiei. În ce fel ar putea fi o astfel de situatie benefică pentru naţiune?!

Europa pentru ceteteni – Ghidul programului – versiune valabilă începând din 2013, Formularul 49 Pt. introducere: folosiți Declaratia dr. omului 1948. Pt. alte surse: eligibitatea maxima o ofera sustinerea publica a proiectului. Adica: se iau oameni care vor sa dea, CA SA AFLE cum a fost pe vremuri. Chiar daca e vorba de o suta de lei, se arata ca proiectul este dorit; apoi se arata ca se pot capacita surse bugetare suplimentare in derularea ulterioara a proiectului, prin scrisori de sustinere a ideii, puse la dosar.

Am respectat ortografia originală a mesajului citat mai sus. Așa am primit în genere sfaturi pentru a concepe proiecte europene și așa am fost și sunt învățat să devin european. Primim astfel de lecții de ceva vreme încoace. Cum să cităm din Declarația drepturilor omului, devenită preambul pentru orice, ca un sos la antreu. Și e ca și cum nu am ști ce sunt aceste drepturi și cu câtă greutate le-am dobîndit. Oricum, e mai bine. Dintr-o țară nealiniată a lumii a treia, am devenit un apendice al Uniunii Europene, fiind tratați cu o înțelegere pe măsură. Dar nu suntem bolnavi, iar aici este paradoxul. O apendicită nu este un cancer, iar noi am fost operați de cancer și pe deasupra ni s-a uitat un forceps în trup. Din mutilații lui Ceaușescu, am ajuns cetățeni de categoria a doua, asistații Măreței Uniuni, ascunși în spatele unei construcții a unei doamne de lemn, care vrea să arate că până și estul german a fost mai bun decât orice est-european. Poate că doamna Merkel a trăit în copilărie, adolescență și în minciuna politică specific comunistă ura de clasă, schimbată astăzi în cinismul unei minți hrănite doar de rapoarte care pietrifică sufletul. Altfel, este greu de înțeles modul în care România este tratată mai ales de Germania și în genere de Uniunea Europeană, care nu are nimic nici din creștinism, și nici din democrație. Poate că din partea Germaniei este un resentiment istoric, o răzbunare a trădării lor la 23 august 1944. Dar ce ar putea plăti nepoții pentru o presupusă trădare a bunicilor? Am plătit și noi destul – salvați de la pieirea fizică, am fost aruncați în iadul moral al Cortinei de Fier.

Să mă întorc însă la subiect. Am crezut că vom fi sprijiniți în aflarea adevărului privind victimele comunismului în România. Nu a fost așa. Și rezum și voi câștiga acest pariu: niciun proiect de arheologie a comunismului nu a fost și nu va fi, indiferent de cei ce îl propun, susținut de popularii europeni, indiferent de țara în care acesta s-ar derula. “Popularii”, această invenție germană care ascunde eșecul creștin-democrației tradiționale și a piticilor ei autohtoni, au o bună reprezentare la noi prin celula de bază a UTC de pe vremuri, asezonată prin trecerea timpului de către foștii pionieri. Ei, ai noștri, cu un ajutor vajnic popular-european, au retezat printr-un soi de botez ateu și prin toate modalitățile posibile orice legătură cu tradiția creștin-democrată. Cum ar fi putut să îl convingă cineva pe Corneliu Coposu să devină popular? El, ca și aproape un milion de oameni, au făcut pușcărie în România Populară.

R: V-a sprijinit cineva din Occident acţiunile de dezgropare a crimelor comunismului? Mai există o paradigmă creştină europeană privind comunismul implementat de URSS în Estul Europei cu acceptul indirect al Puterilor Aliate?

Marius Oprea: Trebuie să recunosc, multă vreme am primit sprijin material de la o fundație care poartă numele mentorului creștin-democrației, Konrad Adenauer. Am înțeles să rămân creștin și democrat și le mulțumesc acelor persoane din cadrul Fundației Konrad Adenauer care au înțeles aceste valori și au încercat să ne ajute în a recupera mica noastră moștenire. Creștină în esența ei. Cei mai mulți dintre cei ce au fost uciși în munți sau în sate înainte de a le spune tuturor ce înseamnă răul democrației populare erau așa-ziși chiaburi, copii ai lor, ori foști ofițeri și soldați de pe frontul de est, care cunoșteau binefacerile socialismului și al colhozului României Populare. I-am găsit în general în morminte fără cruce. Dar popularilor nu le mai pasă. Ei nu mai sunt, de fapt, creștin-democrați. Nu au niciuna, nici alta. Morții cu morții, vii cu vii, creștinismul cu morții, demagocrația cu popularii. Este de fapt evident ceea ce cutez să spun: deși Germania este campion al creștin-democrației, poate ca penitență pentru crimele războiului, acum, cel puțin în ceea ce privește raportarea la trecut, aruncă la gunoi, treptat, tot ceea ce este incomod și împiedică investigarea crimelor săvârșite de comunism. Așa se întâmplă în orice țară de sub fosta Cortină de Fier în care așa-zis popularii stăpânesc. Au fost uciși mulți oameni din Germania Democrată, într-o încercare disperată de a sări peste Zid. Este vreun ofițer STASI condamnat? Dacă nu mă înșel, niciunul. Nici la noi, vreun ofițer al fostei Securități, pentru crima săvârșită. Suntem solidari și populari.

R: Observ o supărare pornită din zidul de indiferenţă al Occidentului, şi în special al Germaniei, faţă de proiectele de deconspirare a crimelor comunismului? Cum o explicaţi?

Marius Oprea: În acești ani, am observat că oamenii se schimbă, cei buni pleacă sau dispar în trecut și locul lor este luat de tehnocrați cu freză și minte arată cu grebla. Noi nu ar trebui să știm nimic și bine ar fi să uităm, să renunțăm la coloana noastră vertebrală. Pentru coca-cola americanilor, pe care, privind spre cer, bunicul a murit așteptându-i. Dar în locul lor a venit Bechtel și o mulțime de milioane de euro din ceea ce sunt banii noștri s-au scurs peste ocean, plătind ”visul american” și numai câțiva kilometri de asfalt din ceea ce ar fi trebuit să fie Autostrada Transilvaniei. O mulțime de bani se scurg și spre Parlamentul European, unde vorbește deseori în numele popularilor români fiica președintelui Băsescu, neobositul nostru cârmuitor. În vreme ce închisoarea de la Râmnicu Sărat, în care întemeietorii creștin-democrației din România, fie au murit (precum Ion Mihalache, de pildă), fie au suferit cum e greu de imaginat, zace în paragină și se dărâmă pe zi ce trece. Nu cu multă vreme înainte de a muri, domnul Ion Diaconescu mi-a mărturisit că acolo a trăit cea mai mare teroare: nu a fost bătut, dar ani de zile nu a fost lăsat să vorbească, apoi a uitat cuvintele, apoi le-a reînvățat. Pentru a rămâne un bătrân plin de tainele sale, suferința din trecut adică, dar întodeauna democrat și mai ales creștin.

Morții au rămas să fie numai ai noștri. Și nu e vorba doar de români. Trebuie să ne descurcăm cu ei. În fiecare zi, indicația maximă în legătură cu trecutul recent și cu suferința celor ce au murit în anii comunismului, dacă se poate, sugestia UE cu privire la tratamentul lor e clară. Să îi tratați cu nepăsare. Să continuăm, să construim, să uităm. La nevoie, să se facă așa, ceva monumente și câteva conferințe. Chiar și câte un muzeu.

R: Deci UE nu e interestă de istoria comunismului? E deranjată de dezvăluirea crimelor acestui regim. Se simte Occidentul vinovat de acceptarea tacită şi nu numai a instaurării comunismului în Europa centrală şi răsăriteană?

Marius Oprea: Poate că nu avem încă dimensiunea pericolului care plutește deasupra capetelor noastre. E mare, poate însemna moartea unei națiuni, în numele unui proiect așa-zis european care a ucis fără să clipească atât de multe. Nu prin moarte fizică, ci prin condamnarea la înapoiere a unei țări socotite de categoria a doua, prin distrugerea conștiinței de sine a națiunii ei, ceea ce o preface într-un popor, trib, gloată, masă de manevră și în același timp în mână de lucru ieftină. Muncind nemțește și fiind plătită românește. După experimente dure care au costat mult pentru noi, cei care mai vorbim în limba noastră fără să ne fie rușine, se poartă un alt război, al cărui preț îl plătim, fără să îl mai înțelegem. Am trecut printr-o tranziție care părea fără de sfîrșit, înlocuită, din nefericire, cu o criză internațională asemenea. Dar trăim. Trăim și ne și gândim la cei demni, care au crezut în valori europene și democratice reale, și nu într-o înfeudare. Uneori, la cei goi și la cei morți ai noștri, din trecut. La cei goi de astăzi, pe cale să moară mine, în sărăcie și dispreț. La noi toți.

Dar încă se poate trăi și așa. Din mai multe motive, rămân optimist. Noi suntem altfel. Funciar vorbind, familia e celula de bază nu la Marx, ci la majoritatea românilor decenți. Pentru noi, lumea începe cu familia. Și familia câștigă întodeauna războiul, și cu partidul și cu statul și îl poate câștiga și cu Europa. Cred că, îngăduit să îmi fie să spun, asta nu înțeleg ceilalți europeni. Suntem aparent, mental, istoric și sociologic, în urma lor. Dar numai în aparență, pentru că avem, de fapt, un avantaj major. Suntem o națiune tânără. La noi, un vecin vorbește cu celălalt peste gard, de la starea vremii la politică. Avem încă puterea de a comunica unul cu celălalt, iar asta nu este considerat la români drept rușinos sau indecent, cum se întâmplă, de pildă, în Germania creștin-democrată. Și chiar dacă, în cazul nostru, fiecare are în trecut un exemplu de suferință de pe urma unei jumătăți de veac de disoluție în mlaștina comunismului, aceasta o putem converti repede în speranță. Speranță care poate fi definită ca un soi de tensiune între genul proxim și diferența specifică și care nu poate fi cuantificată după criterii sociologice, ci metafizice mai degrabă. Sau istorice. Am avut moment care ne-au clădit, de la întronarea unei monarhii onorabile în România, prin regele Carol I, care a schimbat țara dintr-o națiune post-fanariotă și balcanică în una care a început să lupte și care a putut duce țărani să moară la Mărășești, știind că își apără astfel Țara. Am avut un un rege german care numea România ”Țara Mea” și un alt rege german care a făurit România Mare. Astăzi, însă, ascultăm un ”concert european”, în care doamna dirijoare Merkel conduce o partitură scrisă de germani numai pentru Europa lor. O Europă în care străbunicii noștri și bunicii, suferința, viața și moartea lor nu își găsesc locul. Cu atât mai puțin toate acestea pot fi înțelese.

R: UE a ajuns să blocheze instituţional recursul la istoria crimelor comunismului? Popularii europeni au devenit mancurţii noii epoci, parafrazând pe Aimatov referindu-se la ocultarea istoriei şi a rădăcinilor ei de către aparatul bolşevic din URSS?

Marius Oprea: Mai este încă un aspect, deloc neglijabil. Fostele victime ale dictaturii comuniste, cei care au stat în închisoare sau ale căror cariere au fost distruse, sunt puse în situaţia de a sta precum cerşetorii în faţa arhivelor pentru a-și putea dovedi vinovăția față de stat, în timp ce statul care i-a oprimat continuă să aibă puterea informaţiei și deciziei privind trecutul lor. În ce fel ar putea fi o astfel de situatie benefică pentru naţiune?

Mă tem că junii turci (sau uteciști) ai Mișcării Populare de la noi, orbi și niște slugarnici mimetici care pupă poala unei Europe care îi disprețuiește și pe ei, nu știu la rândul lor ce e suferința acestor victime. Sau asta nu înseamnă pentru ei decât, eventual, absența unei cine consistente, indiferent de oră, într-o deplasare electorală, sau a paharului de tărie cu gheață, după cazarea la un hotel cu multe stele, pe măsura democrației lor. Numai că eu nu mai vreau să fie așa. Nu mai vreau să trăiesc în Republica Populară Română, oricâte argumente mi s-ar aduce. Disprețul cu care sunt tratate victimele, din spatele unor uși capitonate, trebuie să își găsească limita. Să spunem: până aici. Să înțelegem, totuși, că singurul câștig pe care l-am dobîndit, cu umilință și tristețe, de pe urma sărăciei noastre, este disprețul lor. Dar măcar trecutul să nu ne poată fi furat sau pângărit. Adio, Europa, te respect Europa. Eu îmi iubesc România.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.