Moartea analiștilor

Adrian Paunescu25 noiembrie este ziua în care s-a petrecut moartea poetului Adrian Păunescu, în 2010. Astăzi ar fi putut fi comemorat cumva, într-un mod public, sau măcar vizibil de către cei care atunci, concentrați pe eveniment, rosteau cele mai răsunătoare elogii și deplângeau cel mai emoționant pentru a obține „efecte” din partea publicului, prompteriștii sau coordonatorii acestor leorbăitori.
În 2010, evenimentul „ținea capul de afiș al știrilor”. Numai despre Adrian Păunescu s-a vorbit, în diverse, prea diverse feluri, culminând cu ieșirile „filosofului” evreu Andrei Cornea care, chiar în timpul înmormântării, îl numea „un poet mediocru” şi „un geniu de manipulator de mase” care a „instituit cultul conducătorului”. Bineînțeles că și-a permis acest lucru din aceeași conformare la corectitudine care ne-a mânjit intreaga istorie în ultimii ani și cu aceeași chemare la originalitate și exchibiționism care ne-a făcut în tot acest timp să aplecăm urechea asupra acestor șarje antinaționale care au lovit în Mihai Eminescu, în Mihai Viteazul…
Dar asupra unui alt lucru vreau să mă opresc aici, pentru că „filosoful” avea dreptate într-o privință: peste tot, la toate televiziunile de știri și nu numai, toți promperiștii, dar nu și analiștii și comentatorii, de data asta, aveau o singură preocupare în acea zi. Cred că s-a petrecut un fenomen mai puţin observat atunci, odată cu moartea şi înmormântarea poetului Adrian Păunescu.

Există o largă categorie de români (ştiu din propria experienţă) care se alimentează şi trăiesc în realitatea veşnic schimbătoare şi trecătoare a posturilor de ştiri. Oameni care trăiesc în prezentul continuu, oameni care deduc, se prefac sau chiar îşi închipuie că înţeleg realitatea odată cu moderatorii, comentatorii şi politicienii, urmându-le descoperirile, perspectivele, aprofundându-le aspectele subliniate, înşirându-le şi deşirând-le teoriile, urmărind şi aprofundând subiectul zilei, care în mod sigur nu va mai fi şi subiectul zilei de mâine, în spiritul epocii, al consumismului, de a trăi ziua, actualitatea şi noutatea.
Dar de data asta s-a întâmplat ceva cu ei, aşa cum s-a întâmplat şi cu analiştii şi politicienii care le umpleau viaţa. Trei zile, de la moarte şi până la înmormântare, analiştii şi politicienii au dispărut de pe ecrane. Unii au încercat să se adapteze momentului, ajungând să vorbească despre condiţia umană sau chiar să recite poezii. Dar nu erau la locul lor, pentru că ei sunt postaţi şi înşurubaţi în locul comun, în opinii şi păreri, în trecător şi derizoriu, în lucrurile mărunte ale dezbaterilor cotidiene. Trei zile analiştii au tăcut.
Chiar şi perioada comunistă a ajuns să fie privită altfel decât prin intermediul dihotomiei teoretice rău-bine, pentru că, aşa cum este firesc, şi aşa cum e în toate, nimic nu a fost numai bine, precum nimic nu a fost numai rău. La fel, nici Păunescu nu a fost numai bun, şi nici numai rău, precum noi toţi.
Atunci când se vorbeşte despre lucruri cu adevărat importante, despre viaţă şi despre moarte, despre trecutul adevărat al ţării, cu rele şi bune, despre faptul de viaţă, politicianul şi analistul cotidian şi teoretizant nu pot fi decât absenţi. Pentru că viaţa nu se trăieşte nici în teorii şi strategii economice, nici prin normele democratice, şi nici nu se înţelege dintr-o perspectivă anume, liberală sau socialistă, de dreapta sau de stânga. Asta am înţeles eu din absenţa lor…
Moartea temporară a analiştilor i-a făcut pe unii să-şi pună şi alte întrebări în afara căutărilor normelor contextului prezent, pentru a ajunge la norma ideală.
Dar spiritul epocii, atât de greşit şi lipsit de substanţă, a pătruns şi în modul în care a fost tratată dispariţia lui Păunescu: un alt subiect al zilei, cu tot dramatismul lui şi vorbele grele, exploatat până la suprasaturaţie, pentru ca mâine să fie abandonat cu totul în favoarea aceleiaşi actualităţi şi aceleiaşi noutăţi, care ne surescitează din nou, de data asta într-un alt mod.

«De la un cardiac, cordial»

“De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi,
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de Urgenţă implorându-l!

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac,precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate!”

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.