„Naționalism și cosmopolitism”

Domnilor, mi-aţi oferit preşedinţia acestei societăţi. O consider mai mult decât o onoare, mai mult decât o plăcere, mai mult decât o manifestaţiune: m-aţi pus, domnilor, în stare de a lucra cu vigoare în înţelesul convicţiunilor mele.

Am crezut totdeauna că mântuirea neamului nostru consistă nu în neguroasele sfere ale abstractului, ci numai în stindardul cel viu al Românismului. Am crezut totdeauna că acest măreţ drapel nu poate fi rădicat sus de nişte mâni veştejite, ci numai şi numai de puternicul braţ al Junimii. Românism ca ţintă, Junimea ca glonţ: o teorie întreagă în două cuvinte! Privindu-vă, mă simt fericit de a o vedea realizată în miniatură. Suntem puţini deocamdată. Nu! Suntem foarte mulţi. Sămânţa din care se desfăşură acel brad al Carpaţilor, care ne apare ca un munte înfipt într-un alt munte, e măruntă şi uriaşă totodată, căci arborele întreg se coprinde deja într-însa. Leul este leu, chiar când se naşte. Astfel e şi Românismul. Dar o sămânţă, domnilor, lesne poate fi strivită în faşă. Aici e răul. Să vedem, dară, să ne ferim de uneltirile vrăjmaşilor, să apărăm sâmburele viitorului. Indignaţiunea se zugrăveşte pe feţele domniilor voastre; se poate, oare, ca Românismul să nu fie sigur tocmai în faţa românilor! E o ruşine s-o spunem; ar fi o greşeală să o ascundem şi o pieire ca să n-o înţelegem.

Să cercetăm situaţiunea. Inamicul este pe jumătate dezarmat, când începem a-l cunoaşte mai de aproape. Viermii cei mai periculoşi nu sunt din afară, ci se formează în însăşi corpul nostru cangrenat. Când boala ajunge până acolo, omul moare, dacă nu se leapădă în clipă de membrul cel căzut în putregiune. Popoarele – ca şi indivizii! Bubă mai mare, dureri mai crude, agonie mai lungă – iacă toată diferenţa. Există la noi o legiune de oameni, pentru care un grec, un turc, un hotentot, un român – e tot una. Ei pretind că meschina cestiune a naţionalităţilor trebuie să se piarză în grandioasa concepţiune a umanităţii. Nenorociţii, ei nu ştiu, sau nu voiesc a şti, că adevăratul amic al geniului omenesc este numai acela care îşi iubeşte mai nainte de toate propria sa ginte. Ce aţi zice dumneavoastră despre un tablou, în care nu s-ar vedea decât o singură culoare? Ce aţi zice despre o arie, în care nu s-ar auzi decât un singur ton? Varietatea culorilor constituie pictura; varietatea tonurilor constituie muzica; varietatea naţionalităţilor constituie umanitatea. Fiecare neam reprezintă în concertul total o idee diferită, fără care n-ar putea fi armonie. Precum tipograful aşează literă lângă literă, tot aşa Providenţa a cules naţiune după naţiune, combinând din însăşi diversitatea lor, unirea unui “Cuvânt”. Lăsând ca românul să devină neamţ sau muscal, aţi şters o culoare, aţi supres un ton, aţi năbuşit o idee, aţi pierdut o literă, aţi făcut din umanitate o caricatură, o disonanţă, o galimatie! Oare aceasta se cheamă a iubi? Amoarea cea adevărată se manifestă numai în concret: creându-şi un ideal, sufletul îl întrupează. Indianul este şi mai sublim decât cosmopoliţii noştrii: el adoră natura întreagă, de la furnică şi până la elefant, de la pai şi până la baban, de la grăunte şi până la Himalaya! Şi cauza: îi este lene a iubi! De ce să ne oprim şi noi la umanitate, când ne putem întinde elastica afecţiune asupra nefinitului universal! Pentru ce să uităm acele drăgălaşe steluţe, pe care le putem iubi prin telescop?

Ridicol în teorie, cosmopolitismul este în practică un egoism rafinat! E comod a iubi umanitatea, când aceasta ne scuteşte de a vedea altceva în lume, afară numai de propria noastră nulitate! Pentru ca să vă convingeţi domnilor, până la ce grad de cinică ostentaţiune s-a rădicat – eram să zic s-a pogorât la noi cosmopolitismul – îmi veţi permite, biruind dispreţul şi dezgustul, a vă citi un pasaj, publicat mai deunăzi, într-o foaie periodică, destul de răspândită.

Iată-l:

„Românismul? Ce-i aceea? În urechi frumos loveşte,

Ce-nsemnează-i greu a spune, însă sună româneşte,

Crezi tu c-or îndrăzni încă să deschidă a lor gură,

Când vom striga românismul, în politică-n pictură?

Domnilor, literatura românească să vă fie

Artea fie românească, fiţi români în poezie;

Industria şi comerţul să vă fie româneşti,

Româneşti d-acum să fie dogmele bisericeşti,

Maniera românească, fiţi români în îmbrăcare,

Românească să vă fie băutură şi mâncare;

Mândrul Soare, sus pe ceruri, româneşte să lucească,

Căci română e d-asupra împărăţia cerească!…

Prea frumos le spui acestea, însă cam braşoveneşte!…”

Prin urmare, literatura noastră nu trebuie să fie românească, artea noastră nu trebuie să fie românească, poezia noastră nu trebuie să fie românească, industria noastră nu trebuie să fie românească; căci nişte asemenea pretenţiuni sunt atât de absurde, ca şi când ar propune cineva romanizarea Soarelui şi a împărăţiei cereşti! Este o braşovenie!… După Convorbiri Literare, toate cată să fie umanitare! Este o adevărată nenorocire că până şi versurile de mai sus nu sunt scrise astfel încât fiecare vorbă să fie luată dintr-o altă limbă!… Scriind curat româneşte, poetul căzu într-o groasă contradicţiune! Nu toţi cosmopoliţii sunt atât de sinceri. Unii dintre ei nu combat pe faţă românismul. Ei posedă două stratageme ingenioase, ca să ajungă la acelaşi rezultat pe o cale mai sucită. Dentâi: libertatea mai pe sus de naţionalitate. Un liberalism în culme! Dar pentru ca cineva să fie liber, cată mai înainte să existe. Românul nu mai există, dindată ce încetează a fi român. Devenind muscal, el există ca muscal, devenind neamţ, el există ca neamţ; însă ca român – nu! Babilonienii, asirienii, cartaginezii, sute de naţiuni stinse nu mai există astăzi, nu pentru că n-au lăsat copii şi nepoţi, ci numai pentru că aceştia au uitat individualitatea lor naţională. Un mort are el nevoie de libertate! Ce satiră! Când această frumoasă tactică nu reuşeşte, mai este o alta şi mai dibace. Noi am dori a lucra româneşte – zice oftând cosmopolitul mascat – dar nu e oportun! Oportunitatea cere să fim turci, tătari, israeliţi, până ce va veni odată rândul românismului. Ce este oportunitatea, domnilor? Negaţiunea principiului? Ce este principiul? Adevărul. Oportunitatea este o minciună! Arătaţi-mi, însă, un singur popor, crescut prin regimul minciunii. Aşa se dumesnicesc numai sclavii pe care adevărul i-ar smulge de sub jugul despotului! Nemic mare în lume n-a prins rădăcină fără să fi avut martiri. Dacă apostolii lui Christ judecau că nu era oportun a se expune la tortură, omenirea ar fi idolatră până astăzi. Răscoala lui Tudor Vladimirescu n-a fost oportună, deoarece n-a reuşit. Revoluţiunea din ’48 – de asemenea. Cu teoria oportunităţii, România s-ar mai zbuciuma încă sub talpa fanariotului! Naţiunile merg înainte numai pe calea principiului. Cine se teme a fi român totdeauna, sub pretext de oportunitate, nu e român niciodată! Cosmopolit ca şi ceilalţi, dânsul nu spune verde şi limpede, calculând a nu fi oportun nici aceasta!… Şiret de meserie, el uită că viclenia nu este nici măcar un semn de inteligenţă…

Aşa dară, domnilor, duşmanul cel mai neîmpăcat al românismului este spiritul cosmopolit, răspândit în ţară, mai mult sau mai puţin, sub diferite forme, când mai fine, când mai grosolane, când făţiş, când îmbrobodit în larva libertăţii fără naţionalitate sau a oportunităţii fără principiu! Din fericire, el nu ne poate amăgi! Junimea este incapabilă a trăi în minciună şi în metafizică: îi trebuie adevăr şi viaţă! Plină de forţe, ea nu le ascunde, precum se pitulează slăbiciunea; până şi apatia-i aparentă este somnul unui Vezuviu! Neatinsă de miasma corupţiunii, ea caută să-şi exercite puterea pe calea binelui: până şi rătăcirile sale sunt ca suflul alunecat în treacăt de luciul unui cristal. Neameţită prin vârtejul străinătăţii, ea nu s-a deprins a-şi batjocori leagănul. Dovadă această societate!… Iată de ce, domnilor, vă mulţumesc din adâncul conştiinţei că m-aţi crezut destul de tânăr între cei bătrâni pentru ca să poci înţelege aspiraţiunile şi să împart speranţele domniilor voastre. Să trăiască românismul!… El este pentru noi prima condiţiune pentru ca să putem iubi umanitatea. El este pentru noi prima condiţiune pentru ca să putem iubi libertatea!… El este pentru noi prima condiţiune pentru ca să putem iubi adevărul. Românismul este umanitate, libertate şi adevăr… Cosmopolitismul – egoism, sclavie şi minciună!

Discurs rostit de Bogdan Petriceicu Hașdeu, primind preşedinţia Societăţii «Românismul», în şedinţa din 15 noiembrie 1869

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.