“Statele Unite ale Europei”

Traducerea articolului de la «The New American», «United States of Europe» (Statele Unite ale Europei).

Acest articol a apărut pentru prima dată în 10 aprilie 1989 în ediţia print a lui «The New American», dând accesul la cercetări fundamentale care au demascat agenda ascunsă din spatele Comunităţii Economice Europene aflată în plină evoluţie. Nu numai că domnul Jasper prezintă informaţii de o importanţă crucială, care erau aproape complet necunoscute la acea dată, chiar pentru americani şi europeni în general bine informaţi, cu privire la indivizi şi organizaţii care fac presiuni pentru “integrarea” europeană, dar, de asemenea, a trasat cu exactitate “liniile” – cu decenii înaintea altor analişti – avertizând profetic că falsa retorică a apelului pentru piaţa liberă serveşte la mascarea unui plan pentru socialism şi distrugerea libertăţii personale şi independenţei naţionale a naţiunilor Europei. Cu o Casă Albă şi un Congres care iau acum în considerare legislaţia pentru liberalizarea comerţului transatlantic şi parteneriatul de investiţii (Transatlantic Trade and Investment Partnership, TTIP), pentru a amesteca şi mai mult Statele Unite cu Uniunea Europeană, acest articol de acum 24 de ani este mai relevant decât oricând. – Editorul

1992. În mintea majorităţii americanilor anul nu are, probabil, nicio semnificaţie, dincolo de a fi un alt an cu alegeri prezidenţiale, şi ocazia altor Jocuri Olimpice. Din ce în ce maimult, însă, americanii vor începe să realizeze că anul care se apropie cu repeziciune are o mult mai mare importanţă politică şi economică.

Cititorii publicaţiilor de business şi ai revistelor economice au văzut deja un val de articole anunţând anul 1992 ca an al “pieţei europene”, ca o perioadă de referinţă în care o serie de bariere comerciale şi alte restricţii între cele 12 ţări ale Comunităţii Europene, sau Piaţa Comună, se vor prăbuşi. ‘Nouăzeci şi doi este anul în care Actul Unic European (Single European Act, SEA) intră în vigoare. Acest act, agreat de către cele 12 state membre în 1986, solicită instituirea unui „spaţiu fără frontiere interne, în care persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor le este asigurată libera circulaţie”.

„Cu progresul spre o piaţă unică, industria europeană va fi capabilă să realizeze economii la o scară mai mare”, a declarat secretarul adjunct al Trezoreriei, Peter McPherson, într-un discurs din 1988 ţinut la Institutul pentru Economie Internaţională. „Cerinţele rezultate din concurenţă vor stimula inovaţia tehnologică şi o mai mare productivitate. Programul poate ajuta la stimularea creşterii economice şi a ocupării forţei de muncă, la reducerea preţurilor de consum, şi la ridicarea standardelor de viaţă în Europa”. McPherson a adăugat: „Forţa care va conduce această transformare este oportunitatea – şansa de a concura într-o piaţă mai mare şi mai liberă. Producătorii europeni de astăzi se confruntă cu o multitudine de obstacole în calea comerţului cu alte state membre, variind de la diferenţe profunde în sistemele de reglementare şi cele fiscale, la diferite standarde tehnice naţionale. De exemplu, o companie de electronice din Olanda are acum de îndeplinit 12 seturi separate de standarde tehnice pentru a putea să-şi vândă produsele în întreaga Comunitate”.

Retorica pieţei libere

Dr. Ron Paul, fostul congressman republican din Texas şi recent candidat la funcţia de preşedinte al SUA din partea Partidului Libertarian, este unul dintre cei care vede foarte diferit această piatră de hotar care se apropie. Mult timp un campion pasionat al economiei pieţei libere, el avertizează că mişcarea spre “uniunea” şi “integrarea” europeană este o schemă etatistă învăluită în retorica pieţei libere, care este de natură „să producă un monstru”. „Internaţionaliştii etatişti au visat de mult timp o monedă mondială şi o bancă centrală mondială”, a scris Dr. Paul în octombrie 1988 întro ediţie a lui «The Free Market», publicată de Institutul Ludwig von Mises. „Acum, se pare că visul lor poate deveni realitate”.
În eseul său, «Viitoarea Bancă Centrală Mondială», Paul a comentat:

Guvernele europene au vizat anul 1992 ca ţintă a eliminării monedelor europene individuale Şi înlocuirea lor cu the European Currency Unit (Unitatea Valutară Europeană, ECU). Apoi este planificată înfiinţarea unei bănci centrale europene. Următorul pas este fuziunea Federal Reserve cu Banca centrală europeană şi cu Banca Japoniei într-o bancă centrală mondială…

Banca centrală europeană (BCE/ECB) va fi modelată după Federal Reserve. Ca şi Fed în 1913, ea va avea un aspect instituţional de descentralizare, dar, de asemenea, ca şi Fed, va fi condusă de un cartel de mari bancheri aflaţi în cârdăşie cu politicienii, în detrimentul publicului.

Desigur, mult-trâmbiţatele “reforme ale pieţei libere” sunt de fapt doar momeala menită a atrage (în cele din urmă) europenii în capcana unui guvern supranaţional atotputernic. Multe dintre reformele care vin sunt lăudabile în sine şi vor aduce într-adevăr beneficii reale de piaţă pentru oamenii din ţările Pieţei Comune. (The) British Broadcasting Corporation britanică (BBC), de exemplu, va pierde monopolul asupra difuzării programelor de televiziune, ceea ce va permite telespectatorilor din Marea Britanie atât accesul la programele străine cât şi încurajarea creşterii sectorului naţional al posturilor de televiziune private. Serviciile financiare vor fi revoluţionate de vânturile revigorante ale concurenţei, iar băncilor şi corporaţiilor li se dă cale liberă pentru a opera dincolo de graniţele naţionale. Sindicatele naţionale puternice vor pierde controlul asupra sectoarelor economice vitale. Transportul aerian ar trebui să devină mai accesibil pe măsură ce industria europeană de transport aerian este deschisă liberei concurenţe.

Reforme cu viaţă scurtă

Cu toate acestea, aceste reforme, dacă se vor face, vor fi probabil cu o viaţă scurtă. Motivul este că Actul Unic European a obligat cele 12 de state membre la o integrare politică şi monetară crescută, ceea ce înseamnă o trecere mai mare de puteri suverane dinspre capitalele naţionale către instituţiile Pieţei Comune de la Bruxelles, Luxemburg şi Strasbourg. Aceste instituţii sunt controlate de intervenţionişti keynesieni, socialişti şi internaţionalişti.
În Parlamentul European, unde 518 de deputaţi aleşi sunt împărţiţi în grupuri politice, nu naţionale, Grupul Socialist este de departe cea mai mare forţă, cu 165 de membri. Acesta este urmat de Grupul Partidului Popular European (114 membri), Grupul Democrat European (66 de membri), Grupul Comuniştilor şi Aliaţilor (48 de membri), Grupul Liberal-Democraţilor şi Reformiştilor (44 de membri), Grupul Alianţa Democratică Europeană (29 de membri), Grupul Dreptei Europene (16 membri) şi Neafiliaţii (15).
Alcătuirile Comisiei Comunităţii Europene şi Consiliului de Miniştri, instituţiile care deţin puterea legislativă şi executivă reală, nu stau mai bine. Ele sunt dominate de oameni precum preşedintele Comisiei, Jacques Delors, un fost ministru de finanţe francez care dirijează presiunile pentru o bancă centrală europeană, precum şi pentru alte atacuri asupra suveranităţii naţionale; comisarul Willy de Clercq, un membru al Comisiei Trilaterale a lui David Rockefeller şi, ca ministru de comerţ al Pieţei Comune, un exponent al asistenţei financiare şi tehnologice occidentale pentru blocul comunist; comisarul Karl-Heinz Narjes, care, de asemenea, este un trilateralist; socialistul italian Carlo Ripa di Meana, comisarul responsabil acum de “mediu şi securitatea nucleară”, şi ministrul german de Externe, Hans-Dietrich Genscher, care îndeamnă europenii „să-l ia pe domnul Gorbaciov în serios, să-l creadă pe cuvânt”, care mai scapă câte un „îmi place Gorby”, şi care recomandă o dezarmare unilaterală a Vestului.
Cunoscută în mod oficial sub numele de Comunitatea Europeană, Piaţa Comună este creaţia directă a unor persoane şi organizaţii care au fost implicate în diverse scheme utopice şi conspirative pentru instalarea unui guvern mondial, a unei “Noi Ordini Mondiale”, în cea mai mare parte din acest secol.
În urma Primului Război Mondial, liderii mondiali s-au întâlnit la Paris în 1919 pentru soluţionarea revendicărilor post-război, redesenarea feţei Europei, şi pentru a conveni asupra a ceea ce a devenit Tratatul de la Versailles. Preşedintele Woodrow Wilson a venit la Conferinţa de Pace cu faimoasele sale “paisprezece puncte”, trambulina care a ajutat la lansarea Ligii Naţiunilor. Printre cei care l-au însoţit pe Wilson la Conferinţă au fost mentorul şi consilierul său atotprezent, colonelul Edward M. House, şi trei tineri destinaţi să joace un rol-cheie în formarea unei Europe Unite: John Foster Dulles, Allen W. Dulles şi Christian A. Herter – “Brain Trust”-ul domnului Wilson.
Potrivit biografilor lui Wilson şi House, a fost misteriosul colonel House (un susţinător al „socialismului aşa cum l-a visat Karl Marx”), cel care, de fapt, a întocmit “cele paisprezece puncte”, a schiţat Pactul Ligii Naţiunilor, a adunat “Brain Trust”-ul şi l-a familiarizat pe Wilson cu viziunea unui guvern socialist mondial. Fie ce-o fi fost, visul Wilson-House al Ligii ca un suprastat în născare a eşuat când Senatul Statelor Unite a respins tratatul ca fiind un atac periculos asupra Constituţiei noastre şi a suveranităţii noastre naţionale.

Consiliul pentru Relaţii Externe (The Council on Foreign Relations)

Dându-şi seama că opinia publică americană şi Congresul Statelor Unite nu au fost suficient de “internaţionaliste în gândire”, şi că astfel de concepte “învechite” precum statul-naţiune, patriotismul, drepturile personale inalienabile, guvernul îngrădit de Constituţie şi o politică externă cu “alianţe care nu te-ncurcă” sunt încă aprobate cu tenacitate şi pe scară largă, colonelul House şi colegii săi internaţionalişti s-au hotarât să schimbe conştiinţa americanilor. În 1921 au înfiinţat Consiliul pentru Relaţii Externe (the Council on Foreign Relations, CFR) la New York, ca “un grup de studiu” asupra relaţiilor externe. Adunând împreună oameni influenţi dedicaţi guvernului mondial, din marea finanţă, industrie, mass-media, politică şi din lumea academică, CFR a devenit curând forţa dominantă în aplicarea politicii externe americane şi în promovarea planificării guvernamentale centralizate şi a socialismului, acasă şi în străinătate. Oameni ca Rockefeller, Morgan, Aldrich, Baruch, Warburg şi Lippmann au oferit sprijin financiar, prestigiu şi influenţă politică pentru noua organizaţie dedicată construirii unei “ordini internaţionale”.
O organizaţie-soră cu un scop similar, compusă dintr-o gamă la fel de impresionantă de persoane avute, şi intitulată Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale (the Royal Institute on International Affairs, RIIA, de asemenea cunoscută sub numele de Chatham House) a fost înfiinţată în Marea Britanie. Ambele grupuri puternice, dinastice, au apărut în urma unei cine la Hotel Majestic din Paris, la care au participat internaţionalişti europeni şi americani participanţi la Conferinţa de la Versailles din 1919. Ei au înfiinţat ramuri ale organizaţiilor respective în alte ţări europene, şi apoi în cele asiatice, pentru a răspândi Evanghelia guvernului mondial.
Cu eşecul neratificării de către Senat a intrării SUA în Liga Naţiunilor, establishmentul CFR-RIIA şi-a concentrat sprijinul (şi, într-adevăr, le-a şi iniţiat) eforturilor de a unifica popoarele din Europa devastată de război sub un guvern supranaţional, regional, ca un aranjament intermediar pe drumul spre un guvern mondial propriu-zis. Argumentele în favoarea unei Europe Unite au fost aceleaşi ca şi cele avansate pentru Ligă: că principala cauză a recent încheiatului Mare Război a fost “naţionalismul agresiv” şi că singura soluţie ar fi predarea unor prerogative ale suveranităţii naţionale către o autoritate internaţională mai înaltă. De fapt, cauzele războiului au avut mult mai puţin de-a face cu poftele nelimitate ale statelor-naţiune decât cu maşinaţiunile conspirative ale aceloraşi internaţionalişti din sistem care au planificat şi promovat un “sfârşit al conceptului de naţiune”.

Ascensiunea neaşteptată a lui Monnet

Şefii de stat şi şefi de guvern s-au adunat la ceremonia solemnă de la Pantheonul din Paris din 9 noiembrie 1988 pentru a reînhuma rămăşiţele lui Jean Monnet, internaţionalistul francez care este adesea numit “Tatăl Europei”. Ceremonia, care marca centenarul naşterii sale, a fost însoţită de numeroase omagii aduse principalului arhitect al Pieţei Comune.
Jean Omar Marie Gabriel Monnet s-a născut în regiunea Cognac, ca fiu al unui comerciant de coniac. În 1910, la vârsta de 22 de ani, el a fost trimis de către tatăl său în Canada pentru a deschide noi pieţe pentru afacerea familiei. Întovărăşindu-se cu Hudson’s Bay Company şi cu casa bancară Lazard Brothers, două dintre companiile de marcă ale establishmentului, francezul parvenit şi-a făcut intrarea în înaltele cercuri de putere britanice şi în curând a devenit protejatul anglo-americanilor din sistem. Astfel a început ascensiunea neaşteptată a lui Jean Monnet, care – deşi nu avea nici măcar echivalentul unei diplome de liceu – urma să devenă un mahăr al marii finanţe, un geniu politic, şi un confident şi consilier pentru preşedinţi şi prim-miniştri.
Prin influenţa ministrului de externe francez Etienne Clémentel, Monnet a câştigat un foarte profitabil contract de exclusivitate pentru transportul maritim de materiale vitale din Canada în Franţa, în timpul Primului Război Mondial. După această conflagraţie a fost numit în Consiliul Economic Suprem Aliat, a fost făcut consilier al Comitetului de pregătire a Tratatului de la Versailles şi introdus în acest grup închis din jurul colonelul House, care deschidea drumul viitoarei Ligi a Naţiunilor. În 1919 a devenit o figură internaţională la vârsta de 31 de ani, prin numirea sa ca secretar general adjunct al Ligii. Biografii Merry şi Serge Bromberger scriu: „În culise, el a ajutat la aranjarea numirii socialistului francez Albert Thomas ca şef al Organizaţiei Internaţionale a Muncii”. Ei menţionează, de asemenea, mărturisirea lui Monnet: „Am votat mereu cu socialiştii, cu o singură excepţie”. Singura excepţie a fost în 1965, la alegerile prezidenţiale, atunci când l-a susţinut public pe Jean Lecanuet, care milita pentru o Europă federalizată.
În 1925 Monnet s-a mutat în America, acceptând un parteneriat cu Blair Foreign Corporation, o bancă din New York cu care a făcut afaceri mănoase în cadrul “efortului de război”. De acolo a plecat pentru a deveni vice-preşedinte la Transamerica, holdingul gigant din San Francisco care deţinea Bank of America.

Pan Europa lui Coudenhove

La acea vreme au existat mai multe campanii pornite pentru crearea Statelor Unite ale Europei. În 1923, contele Richard N. Coudenhove-Kalergi din Austria şi-a publicat cartea sa, «Pan Europa»; trei ani mai târziu, el a organizat primul său Congres Pan European, la Viena. Până la sfârşitul anilor ’20, ramuri ale Uniunii Pan Europene operau pe întregul continent şi în Marea Britanie.
În critica sa ascuţită a ideii pan europene a lui Coudenhove, «Cum poate supravieţui Europa» (How Can Europe survive, New York: Van Nostrand, 1955), eminentul economist pro- piaţă liberă Hans F. Sennholz a observat că nu poate fi ocolit faptul că „planul său este o schemă pentru realizarea unui socialism en-gros la nivelul Europei”. Cu toate acestea, a primit sprijinul şi patronajul multor oameni de stat şi de litere importanţi din Europa, ca să nu mai vorbim de establishmentul anglo-american.
Unul din ucenicii cei mai importanţi ai contelui Coudenhove a fost Aristide Briand, care între 1909 şi 1930 a fost premier socialist al Franţei de 11 ori şi ministru al Afacerilor Externe de 12 ori. Briand a prezentat în 1930 un plan pentru “Uniunea Europeană”, care preconiza o uniune supranaţională regională în cadrul Ligii Naţiunilor. Ea nu a eşuat din cauza antipatiei faţă de idee, ci, în mare măsură, din cauza diferenţelor de opinie între diversele facţiuni socialiste şi integraţioniste privind cele mai bune mijloace pentru realizarea obiectivului comun. În acelaşi an, un alt apostol important al Pan Europei lui Coudenhove, Sir Winston Churchill, a scris un eseu intitulat «Statele Unite ale Europei», care a avut ca scop câştigarea de sprijin pentru idee din partea publicului american. Acesta a fost publicat în numărul din 15 februarie al lui «The Saturday Evening Post».
Coudenhove a petrecut anii devastatori ai celui de-al Doilea Război Mondial în Statele Unite. „În încercarea de a convinge America, odată ce ea devine un aliat în război, să adopte unitatea europeană ca unul dintre obiectivele sale de război”, spune colegul şi hagiograful contelui, Arnold J. Zürcher, în «Lupta pentru unificarea Europei» (The Struggle to Unite Europe, 1940-1958), „contele Coudenhove a apelat la colaborarea unor cetăţeni americani importanţi pe care i-a interesat în mişcarea lui cu câţiva ani înainte de şederea sa forţată din timpul războiului”. Aceşti “cetăţeni importanţi” – toţi, nume grele din CFR – au fost: Nicholas Murray Butler, preşedintele Universităţii Columbia şi al Carnegie Endowment for International Peace; Dr. Stephen Duggan, fondatorul şi primul preşedinte al Institutului Internaţional de Educaţie, controlat de CFR, şi care efectua operaţiuni de propagandă internaţionalistă, şi William C. Bullitt, ambasador în URSS şi în Franţa.
Cu ajutorul acestor patroni foarte puternici, Coudenhove şi Zürcher au obţinut poziţii la Universitatea din New York, unde în restul anilor de război au ţinut seminarii universitare dedicate exclusiv problemelor federaţiei europene. Contactele lor de la CFR au ajutat foarte mult în obţinerea de acoperire mediatică favorabilă. „Presa din New York, de exemplu, a fost în întregime binevoitoare”, a scris Zürcher, „ambele ziare de dimineaţă importante, «The New York Times» şi «The New York Herald Tribune» au acordat spaţii generoase pentru relatarea declaraţiilor publice ocazionale ale contelui şi a eforturilor seminarelor de la The New York University despre federaţie”. Datorită respectabilităţii academice conferite de seminariile de la NYU şi diseminării ideilor lor de către o presă prietenoasă, a declarat Zürcher, „pentru prima dată în secolul al XX-lea, sloganul ‘Statele Unite ale Europei’ a devenit ceva mai mult decât un îndemn idealist”.

Monnet promovează Lend-Lease

În timp ce Coudenhove-Kalergi şi cu camaradul său Zürcher lucrau în rândurile intelighenţiei şi căpitanilor şi regilor industriei din New York, Cetăţeanul Monnet făcea un du-te-vino între Washington, Paris şi Londra, în misiuni diplomatice transatlantice pentru premierul francez Edouard Daladier, preşedintele Roosevelt, prim-ministrul Churchill şi generalul de Gaulle. A fost Monnet cel care i-a sugerat lui Roosevelt sloganul care a fost mai târziu utilizat într-unul din discursurile sale (radiofonice) “la gura sobei”: „America va fi marele arsenal al democraţiei”. „Monnet a fost înainte de toate un om de relaţii publice”, spun biografii Merry şi Serge Bromberger. „El a fost deosebit de apropiat de Harry Hopkins, mâna dreaptă a lui Roosevelt. Prin Hopkins a devenit consilierul personal al preşedintelui Roosevelt pe problemele privind Europa”.
Relaţia Roosevelt-Hopkins a fost comparată adesea cu cea dintre Wilson şi House, una de cvasi-dependenţă totală a preşedintelui de un consilier misterios, discret. Hopkins, precum House, admira comunismul şi a jucat un rol-cheie în formularea multora dintre politicile pro-sovietice ale Administraţiei Roosevelt, care s-au dovedit atât de dezastruoase pentru Statele Unite şi pentru Lumea Liberă. El şi Monnet au lucrat împreună de minune. Domnul Bloch-Morhange, scriind în importanta «Information Et Conjectures» din martie 1957, rezuma pro-comunismul internaţionalistului francez astfel: „Niciodată în lunga sa carieră Jean Monnet nu a criticat vreodată în public Uniunea Sovietică”. Conform soţilor Bromberger, „în culise, Monnet a jucat un rol important în cadrul negocierilor care au pregătit terenul pentru aranjamentul împrumut-şi-închiriere (land-lease)”, operaţiunea care canaliza către URSS masive infuzii de material de război şi bani, precum şi planuri şi materiale nucleare, care le-au permis sovieticilor să dezvolte bomba atomică. Programul de împrumut-închiriere a fost supravegheat de către Harry Hopkins.
Clarence Streit, un bursier Rhodes şi corespondent pentru «The New York Times», şi-a publicat cartea sa, «Uniunea acum» (Union Now) în 1939, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial. În aceasta el a pledat pentru unirea politică imediată dintre SUA, Marea Britanie, Canada şi alte “democraţii atlantice”, şi apoi, în cele din urmă, uniunea întregii lumi. Aceasta a fost cu aviditate lăudată în presa dominată de CFR, şi până în 1949 a fost tradusă în mai multe limbi şi vândută în mai mult de 300.000 de exemplare. «Uniunea acum» şi «Uniunea acum cu Marea Britanie» (Union Now with Great Britain), publicată în 1941, au dat naştere la o mişcare însemnată, mişcarea Uniunea Federală (Federal Union, care şi-a schimbat ulterior numele în Atlantic Union Comittee iar mai târziu în Consiliul Atlantic al Statelor Unite, Atlantic Council of the United States), la conducerea cărora au fost întotdeauna membri grei din CFR. În 1941, Uniunea Federală a lui Streit a propus adoptarea unei rezoluţii comune de către Congres pentru favorizarea unirii imediată cu statele atlantice menţionate mai sus. Rezoluţia a fost scrisă de John Foster Dulles (de la CFR), care avea să devină mai târziu secretarul de stat al lui Eisenhower şi un actor-cheie în formarea Europei unite a lui Monnet.
Una dintre schemele vizionare mai ambiţioase ale acestei perioade a fost descrisă într-o carte intitulată «Plan pentru o pace permanentă» (Plan for a Permanent Peace), a lui Hans Heymann, un economist şi refugiat german, care era cercetător şi profesor la Universitatea Rutgers. Finanţat de Carnegie Endowment for International Peace, un pilon major al establishmentului CFR, cartea a afirmat: „Naţiunile au creat dizarmonie internaţională, în credinţa deşartă că armonia în societatea noastră poate fi realizată la nivel naţional … Această atitudine mărginită ne-a dat o speranţă puternică, şi anume că acest concept greşit poate rezista doar pentru o perioadă de tranziţie … După dezastru [cel de-al Doilea Război Mondial], o organizaţie internaţională va fi imperativ necesară pentru bunăstarea societăţii în ansamblu”. Herr Heymann a trecut apoi la dezvăluirea planului lui detaliat pentru un superstat mondial condus de o Autoritate Federală Mondială, o Bancă a Naţiunilor (cu trei ramuri: Banca Emisferei, Banca Europei şi Banca Orientală) şi o Armată, o Marină şi o Forţă Aeriană Mondiale. «Planul pentru o pace permanentă» include mai multe hărţi pliate şi diagrame impresionante detaliind birocraţia monstruoasă care ar înregimenta nefericiţii cetăţeni ai propusei uniuni planetare.

Un sfârşit al conceptului de naţiune

La încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, multitudinea de organizaţii, indivizi, mişcări şi publicaţii care pledau pentru diferite modele de guvernanţă globală s-au unit toate într-o cruciadă concertată pentru a asigura adoptarea de către SUA a Cartei Naţiunilor Unite. Odată ce aceasta s-a realizat, s-au întors totuşi sa militeze pentru ceea ce Walt W. Rostow (de la CFR) a afirmat ca fiind „un sfârşit al conceptului de naţiune”, din moment ce Naţiunile Unite nu ar putea deveni un guvern mondial autentic atâta timp cât naţiunile membre păstrează vreo urmă de suveranitate şi autonomie.
Winston Churchill şi ginerele său Duncan Sandys au condus Mişcarea Europa Unită (United Europe Movement), care a convocat un Congres al Europei la Haga între 7-10 mai 1948. În timp ce atenţia lumii s-a concentrat pe adunarea strălucitoare de foşti şi actuali şefi de stat – Churchill, Léon Blum, Alcide de Gasperi, Paul Henri Spaak, şi alţii – au fost Jean Monnet şi misteriosul polonez socialist, Joseph Retinger, un bon vivant şi globe-trotter, maestru al intrigilor politice, cei care făceau jocurile.

Una dintre realizările Congresului de la Haga a fost adoptarea a şapte Rezoluţii privind Uniunea Politică. Rezoluţia numărul şapte declara: „Crearea unei Europe Unite trebuie privită ca un pas esenţial spre crearea unei Lumi Unite”.
Generalul George C. Marshall, care era atunci secretarul de stat al lui Truman, a ţinut un discurs la Universitatea Harvard, pe 5 iunie 1947, în care detalia suferinţa şi privaţiunile din Europa răvăşită de război şi în care a solicitat un răspuns american. Astfel a fost lansat Programul european de redresare (European Recovery Program, ERP), mai bine cunoscut sub numele de Planul Marshall – un program masiv de ajutor extern destinat reconstrucţiei Europei în stil “cooperativă”, adică, după linii internaţionaliste şi socialiste.
ERP, însă, nu-şi are originea de la generalul Marshall, ci mai degrabă de la Jean Monnet şi de la Consiliul pentru Relaţii Externe. Soţii Bromberger scriau că, înainte de discursul de la Harvard, Marshall şi-a trimis asistenţii, pe HG Clayton şi George F. Kennan (de la CFR), pentru a conferi cu Monnet, şi că Marshall însuşi a conferit îndelung cu Monnet, la Conferinţa de Pace de la Paris. Laurence Shoup şi William Minter relatau în studiul lor despre CFR, «Imperial Brain Trust»: „Între 1946-1947, avocatul Charles M. Spofford conducea un grup [de studiu, al CFR], împreună cu bancherul David Rockefeller în calitate de secretar, privind Reconstrucţia în Europa de Vest: în 1947-1948 acest organism a fost redenumit Planul Marshall”. David Rockefeller va pleca la conducerea Chase Manhattan Bank, va servi ca preşedinte al consiliului de administraţie al CFR între 1970-1985, va lansa Comisia Trilaterală, şi în multe alte moduri, va promova la nivel mondial “interdependenţa”.

Propaganda Planului Marshall

Problema imediată a planificatorilor Marshall a fost de a “vinde” ideea Congresului. O opoziţie considerabilă contra acestei schemă deja se activase, condusă în principal de către senatorul Robert Taft din Ohio, de fostul preşedinte Herbert Hoover, şi de economistul pro- piaţă liberă şi comentator pentru «Newsweek», Henry Hazlitt. Taft şi cu ceilalţi au susţinut că programul propus va obliga contribuabilii americani să subvenţioneze politicile socialiste ale guvernelor europene – naţionalizarea de industrii, planificarea centralizată, controlul salariilor şi al preţurilor, impozitarea excesivă, restricţii comerciale, reglementări împovărătoare, devalorizarea monedei – adică tocmai opusul a ceea ce ar ajuta Europa să-şi revină după distrugerile războiului. Ei au argumentat, în schimb, pentru favorizarea unui program care ar dezlănţui întreprinderile private, spre a rezolva problemele economice ale Europei.
Establishmentul a răspuns prin organizarea unei adunări impresionante de personalităţi care să facă campanie pentru ERP. „Conducerea acestui grup – spune Michael J. Hogan, profesor de istorie la Ohio State University şi editorul de la «Diplomatic History» – a venit în mare parte din cercurile academice, de la cele mai importante sindicate americane şi de la organizaţiile de afaceri, cum ar fi al Consiliul pentru Relaţiile Externe (CFR), Consiliul Consultativ de Afaceri (BAC), Comitetul pentru Dezvoltare Economică (CED) şi Asociaţia de Planificare Naţională (NPA)”. Ei credeau în “sinteza New Deal” şi acceptau necesitatea unei mai mari planificări economice şi a strategiilor keynesiene ale managementului fiscal şi monetar. Aceste patru organizaţii, spune Hogan, „au jucat un rol important în formarea şi promovarea ERP”: 

Ei au publicat fragmente ale programului. Purtătorii lor de cuvânt au depus mărturie în faţa comisiilor relevante ale Congresului. Au făcut parte din Comitetul Preşedintelui pentru Ajutorul Extern, în cadrul Comitetului Harriman, şi în cadrul Comitetului pentru Planul Marshall de ajutor pentru redresarea europeană, o organizatie nepartizană privată compusă din lideri din lumea afacerilor, industriei şi agriculturii, care au lucrat îndeaproape cu oficiali guvernamentali pentru a mobiliza sprijin pentru ERP. Rezultatul semăna cu o campanie coordonată condusă de un directorat ticsit de figuri publice şi private. Dintre cei nouăsprezece din Comitetul executiv al Comitetului pentru Planul Marshall, opt erau membri ai CFR şi doi dintre aceştia opt au fost, de asemenea, membri ai BAC, CED sau NPA. Au fost incluşi în această listă Allen W. Dulles, preşedintele CFR, şi Philip Reed, preşedinte al consiliului de administraţie al General Electric. Foştii Secretari de Război Henry L. Stimson şi Robert P. Patterson, împreuna cu fostul Secretar de Stat Dean Acheson, de asemenea, au făcut parte din consiliul executiv…

Retorica anticomunistă

Cu toate acestea, chiar şi cu această campanie masivă, bine orchestrată, avocaţilor ERP nu le-a fost uşor. Ei au ambalat iniţial planul ca fiind o operaţiune umanitară pentru a atenua suferinţa, foametea şi distrugerile provocate de război. Dar Congresul nu a fost într-atât de dispus să accepte că problemele economice ale Europei ar putea fi rezolvate de dolarii contribuabililor americani. Deci, insiderii au schimbat tactica: au spus că ajutorul american a fost necesar şi urgent pentru a proteja Europa de Vest de ameninţarea comunismului. „Oamenii s-au trezit şi au ascultat atunci când a fost menţionată ameninţarea sovietică”, a declarat John J. McCloy (preşedinte al CFR între 1953 – 1970). McCloy, care a servit după război ca Înalt Comisar al SUA pentru Germania şi ca o figură centrală în efortul pentru ERP, nu a demonstrat nicio antipatie faţă de comunism, a declarat că acesta l-a învăţat o lecţie valoroasă: „O modalitate de te asigura că un punct de vedere este remarcat este acela de a-l formula în termenii rezistenţei la răspândirea comunismului”. Preşedintele Truman, de asemenea, admite concesii verbale pentru anticomunism, în scopul de a câştiga sprijin pentru planul său de ajutor. Când secretarul de stat Marshall i-a telegrafiat lui Truman, îngrijorat de faptul că discursul preşedintelui despre “Doctrina Truman” a fost pe un ton prea anticomunist, „răspunsul lui Truman a fost: fără retorică, Congresul nu va aproba banii”.
Înşelăciunea a ţinut, iar Congresul a aprobat, într-adevăr, banii: aproximativ 13 miliarde dolari de dolari pentru Planul Marshall şi zeci de miliarde în plus prin diverse alte programe de reconstrucţie. De la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial până prin 1953, Guvernul Statelor Unite a vărsat în Europa mai mult de 43 de miliarde de dolari. Profesorul Hans Sennholz descrie acest fapt ca fiind „un câştig pentru socialism” şi în «Cum poate Europa supravieţui» (How Can Europe Survive) detaliază multitudinea de programe guvernamentale distructive şi monopoluri de stat ineficiente care au înghiţit aceste fonduri enorme, zădărnicind creştere economică reală şi progresul.
Cu ERP, socialiştii europeni şi “one-worlders”-ii au dat peste o adevărată mină de aur şi Iniţiaţii Establishmentului American au mers pe o schemă care le-a dat un instrument de presiune asupra guvernelor europene nereceptive, înspre o direcţie “cooperantă”. „Oficialii americani au interferat cu guvernele străine care s-au străduit să elimine controalele şi să se întoarcă la principiile solide de guvernare”, spune dr. Sennholz. „Oficialii americani Fair-Deal au exercitat în mod repetat presiuni asupra guvernelor belgian şi german spre a creşte inflaţia monedelor lor naţionale la un grad mai mare şi de a crea mai multă datorie prin simpla creştere de cheltuieli. Din fericire pentru aceste naţiuni, guvernele lor au rezistat de obicei acestei presiuni Fair-Deal”.
Prin ajutorul american, spune profesorul Hogan, „şi în special prin utilizarea fondurilor de contrapartidă, planificatorii Marshall au încercat să modifice proiecte de modernizare industrială, să promoveze unele strategii keynesiene ale managementului economic agregat … să încurajeze politicile progresive de impozitare, programele de locuinţe low-cost , precum şi alte măsuri de reformă economică şi socială”. De la începuturile sale, scopul principal al ERP a fost să distrugă statele naţionale europene prin contopirea acestora într-un guvern regional.
Planificarea timpurie a programului a fost realizată de către o agenţie specială de sub conducerea lui George Kennan, denumită Comitetul de Coordonare Stat-Război-Marină (State-War-Navy Coordinating Committee, SWNCC). Una dintre preocupările agenţiei, spune Hogan, a fost „să ia în considerare modul în care ar putea fi depăşită suveranitatea naţională”. Cum a amintit Joseph Jones, care a participat la întâlniri, ofiţerii economici de la Departamentul de Stat au încurajat membrii comisiei să se gândească la Europa ca la un întreg şi să administreze ajutorul astfel încât să promoveze unificarea economică.

Rezoluţia Fulbright

Desigur, nu toţi cei care pledează pentru abolirea guvernelor suverane din Europa au fost atât de subtili. Unii au o abordare mai directă. La 21 martie 1947, înainte ca Marshall să-şi fi ţinut discursul său la Harvard, senatorii William Fulbright şi Elbert D. Thomas au prezentat în Congres următoarea rezoluţie concurentă: „Decizia Senatului (cu asocierea Camerei Reprezentanţilor) ca Congresul să favorizeze crearea unor State Unite ale Europei”. Presa controlată de CFR a lăudat în mod deşănţat incredibil de aroganta rezoluţie Fulbright. Potrivit ediţiei din 17 martie 1947 a revistei «Life» (al cărei editor, Henry Luce, a fost un important membru al CFR), „politica noastră ar trebui să fie aceea de a ajuta naţiunile Europei să se unifica precum statele noastre federate la 1787”. „Europa are nevoie disperată de o formă eficientă de federaţie politică şi economică”, a scris Sumner Welles (de la CFR) în «The Washington Post», deţinut de Eugene Meyer (de la CFR). «The Christian Science Monitor»(de multă vreme un purtător de cuvânt al CFR) din 28 aprilie 1947 opina: „Din partea sa, SUA ar putea impune cu greu federaţia în Europa, dar ar putea sfătui … S-ar putea adapta politicile sale de conducere şi profesionale pentru zidirea unei unice economii continentale”. «The New York Times»(organizaţia cea mai influentă a CFR) scria într-un editorial din 18 aprilie 1947: „Dar este adevărul-adevărat … că Europa trebuie să se federalizeze sau să piară”. «The St. Louis Post Dispatch»din 16 martie 1947 declara că „pentru Europa, este o singură alegere – să se unească sau să piară”.
Capete lucide din “brain trust”, cu toate acestea, şi-au dat seama că orice încercare de constrângere pe faţă spre a se crea o federaţie europeană ar stârni rezistenţă naţionalistă şi resentimente în Europa, şi ar fi, pe bună dreptate, privită ca imperialism american. Ei trebuie să facă să pară că apelul pentru Statele Unite ale Europei vine chiar de la “popoarele” din Europa.
Relatarea cea mai informată cu privire la rolul Iniţiaţilor Establishmentului American în organizarea mişcării pentru o Europă Unită poate fi găsită într-un raport în şase părţi despre Piaţa Comună, care a apărut în foileton, în «H. du B. Reports», în 1972 şi 1973. Scris de distinsul Hilaire du Berrier, care a publicat foarte respectatele sale rapoarte cu informaţii privind Europa, timp de mai bine de 30 de ani, «Povestea Pieţei comune» (Story of the Common Market), seria detaliind intrigile coteriei americane CFR-Atlantic Council-Bilderberg-Trilateral Commision şi a complicilor săi europeni în campania lor pentru un guvern european supranaţional. În partea a cincea a seriei sale, du Berrier face o conexiune între o poveste din jurnalul lui Joseph Retinger care ilustrează modul în care agenţii CFR au construit mişcarea pentru fuziunea europeană. Retinger căuta mai multe fonduri pentru Mişcarea Europeană, care era condusă la acea vreme de prim-ministrul belgian Paul-Henri Spaak, care a fost cunoscut sub numele de “Mr. Socialist”: 

Retinger şi Duncan Sandys, eurocratul britanic, s-au dus să se întâlneasca cu John J. McCloy, care în 1947 era Înaltul Comisar american pentru Germania. McCloy, aflăm din jurnalul lui Retinger, a îmbrăţişat ideea dintr-o dată. Sheppard Stone, care a fost în staff-ul lui McCloy, şi Robert Murphy, ambasadorul SUA în Belgia, pe care Retinger l-a numit unul dintre cei mai buni suporteri ai Mişcării Europene, s-a alăturat lui McCloy în distribuirea enormei rezerve de valute europene numită “fonduri de contra-partidă”, care s-au acumulat ca urmare a Planului de ajutorare Marshall … McCloy, Stone şi Murphy, „prompt şi fără ezitare au pus enormele fonduri la dispoziţia Paul Henri Spaak”, a notat Retinger.

A fost acelaşi Joseph Retinger, cel care l-a recrutat pe Prinţul Bernhard al Olandei pentru a găzdui întâlnirea de la Hotelul Bilderberg în Oosterbeck, Olanda, în mai 1954, care a inaugurat conclavurile secrete anuale Bilderberg, la care elita conducătoare internaţională se întâlneşte pentru a pălăvrăgi şi a plănui.

Începe fuziunea

Primul pas concret în planul pentru eliminarea statelor-naţiune europene a venit în 1951, odată cu semnarea Tratatului de creare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (ECSC/CECO). „Aceasta a fost o organizaţie cu adevărat revoluţionară”, a scris Carroll Quigley, istoricul Iniţiaţilor, „din moment ce a avut puteri suverane, inclusiv autoritatea de a strânge fonduri în afara puterii oricărui stat existent”. Tratatul CECO, care a intrat în vigoare în iulie 1952, a fuzionat industriile cărbunelui şi oţelului din şase ţări (Germania de Vest, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg) sub o singură înaltă autoritate. „Acest organism ‘supranaţional’ – observă profesorul Quigley în a sa lucrare «Tragedie şi speranţă» (Tragedy and Hope) – a avut dreptul de a controla preţurile, de a dirija investiţiile, de a atrage fonduri, de a aloca cărbune şi oţel … puterea sa de a strânge fonduri pentru uz propriu prin impozitarea fiecărei tone produse l-a făcut independent de guverne. Mai mult decât atât, deciziile sale au caracter obligatoriu şi ar putea fi atinse prin vot majoritar, fără unanimitatea necesară în cele mai multe organizaţii internaţionale ale statelor suverane”.
Propunerea CECO s-a anunţat cu mare fast, în mai 1950, ca “Planul Schuman”. Deşi conceput de domnul Monnet, care era atunci şeful Comisiei Generale de Planificare din Franţa, Monnet a crezut de cuviinţă să-l numească pe camaradul său, Robert Schuman, ministrul de externe francez socialist (şi, mai târziu, prim-ministru). Insiderii americani au sărit să laude Planul Schuman. John Foster Dulles l-a numit “strălucitor de creativ”. Dean Acheson l-a numit “o contribuţie majoră spre rezolvarea presantelor probleme politice şi economice ale Europei”. Preşedintele Truman l-a numit “un act de guvernare constructiv”. Fundaţia Carnegie i-a acordat lui Monnet Premiul pentru Pace Wateler de două milioane de franci, „în semn de recunoaştere a spiritului internaţional pe care l-a dovedit în conceperea Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului” … Monnet, pe care editorialistul Joseph Alsop (de la CFR) l-a poreclit “expertul gri, eficient, al Uniunii Europei Occidentale”, a fost desemnat primul preşedinte al noului şi puternicului CECO.
Monnet ştia foarte bine cât de puternică şi de revoluţionară a fost noua sa creaţie. Bromberger relatează, în Jean Monnet şi Statele Unite ale Europei, că, atunci când Monnet şi al sau “brain trust” au prezentat elementele de bază ale propunerii CECO, l-au chemat pe expertul juridic Maurice Lagrange pentru a avea grijă de munca de detaliu:

Lagrange a fost uimit. O idee revoluţionar de îndrăzneaţă a fost lansată şi a fost aclamată de Cei Şase şi de Statele Unite – superstatul mineralelor şi metalelor…
Brain trustul a lucrat febril de la ora zece dimineaţa până la miezul nopţii, fără a lua pauză în zilele de duminică sau de sărbători, nici măcar în ziua de Crăciun. Chiar şi secretarii şi dactilografii au fost infectate cu un entuziasm general, de sentimentul că sunt parte a unei realizări fantastice.

Brombergers-ii, care sunt admiratori înfocaţi ai lui Monnet, recunosc mentalitatea totalitară a eroului lor:

Treptat, se credea, autorităţile supranaţionale, supravegheate de către Consiliul European de Miniştri de la Bruxelles şi de Adunarea de la Strasbourg, ar administra toate activităţile de pe continent. Va veni o zi în care guvernele vor fi forţate să recunoască că o Europă integrată a fost un fapt împlinit, fără ca acestea să fi avut un cuvânt de spus în stabilirea principiilor care stau la baza sa. Tot ce ar trebui să facă va fi să fuzioneze toate aceste instituţii autonome într-o singură administraţie federală şi apoi să proclame Statele Unite ale Europei.

De fapt, fondatorii Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului ar trebui să obţină de la diverse guverne naţionale – în mod justificat considerate a fi incapabile să facă sacrificii de dragul unei federaţii – o întreagă serie de concesii în ceea ce priveşte drepturile lor suverane, până când vor fi fost în cele din urmă deposedate, comiţând hara-kiri prin acceptarea fuziunii.

Dându-şi seama că unele ţări s-ar putea la un moment revolta împotriva “noii ordini”, “expertul eficient şi gri” şi eurocraţii săi au căutat să-şi întemeieze propria lor armată, pe care au numit-o Comunitatea Europeană a Apărării (EDC). După ce au cerut dezarmarea naţională, pacifiştii eurocraţi cer acum ca forţe armate independente, inclusiv cu arme nucleare, să fie puse sub comanda lor. Tratatul ECD a fost semnat de cele şase naţiuni CECO în 1952, dar planurile privind armata supranaţională au eşuat, atunci când, după doi ani de dezbateri aprinse, tratatul a fost respins de către Parlamentul francez.

Tratatele de la Roma

Următorul cui în sicriul suveranităţii naţionale s-a bătut pe 25 martie 1957, prin semnarea de către cele şase naţiuni CECO a celor două Tratate de la Roma. Acestea au creat Comunitatea Economică Europeană (CEE, sau Piaţa Comună) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), care a promovat foarte mult fuziunea sectoarelor economice şi energetice ale statelor membre. (CECO, Euratom şi CEE sunt acum denumite în continuare Comunitatea Europeană sau CE). „Tratatul CEE – a declarat Carroll Quigley – cu 572 de articole de peste aproape 400 de pagini … aşteaptă cu nerăbdare o eventuală uniune politică în Europa şi a încercat integrarea economica ca un pas esenţial pe acest drum”. Dar arhitecţii de fuziune au stabilit o abordare de “gradualism răbdător”, ceea ce Richard N. Gardner (de la CFR) îl va numi mai târziu „un capăt de drum al suveranităţii naţionale, erodată bucată cu bucată”. Conform regretatului profesor Quigley, „Acest întreg proces a fost planificat să fie realizată în etape, pe parcursul mai multor ani”.
Următoarele etape au implicat aducerea restului Europei de Vest în combinaţie. În 1973, după mai mult de două decenii de rezistenţă, Marea Britanie a venit, alături de Irlanda şi Danemarca. Grecia a aderat în 1981, crescând numărul statelor membre la zece. Spania şi Portugalia au devenit membrii cu numerele 11 şi 12 în 1986.
„CFR – a scris du Berrier în ianuarie 1973 – a văzut Piaţa Comună dintru început ca un guvern regional, la care vor fi adăugate mai multe naţiuni, până când guvernul mondial pe care ONU nu a reuşit să-l creeze s-ar fi realizat. La un moment favorabil în Piaţa Comună va fi adusă şi America. Dar publicul american trebuie să fie înmuiate primul şi liderii americani prelucraţi în vederea acestei schimbări”.
CFR nu a cruţat nicio cheltuială în sprijinirea co-conspiratorilor săi europeni, în special a lui Jean Monnet, spre a întemeia mult-visata lor Brave New World. O sursă foarte edificatoare despre acest fenomen este Iniţiatul Ernst H. van der Beugel, Secretar General Onorific al Grupului Bilderberg, vicepreşedinte al Institutului Olandez pentru Afaceri Externe (un afiliat al CFR), lector la Harvard, etc. În cartea sa «De la Ajutorul Marshall la Parteneriatul Atlantic» (From Marshall Aid to Atlantic Partnership), van der Beugel a explicat:

Nu numai că Monnet a fost auctor intellectualis al mai multor etape pe drumul spre unificarea Europei, dar el a fost, de asemenea, o forţă motrice în realizarea planurilor existente.
Capacitatea sa cea mai remarcabilă a fost influenţa lui mare asupra formulării politicilor Statelor Unite faţă de Europa.
El a exercitat această influenţă prin intermediul unei reţele de prieteni apropiaţi şi de relaţii, unele dintre ele chiar de dinainte de război.

Ciomăgeala diplomatică

Explicând mai departe lucrările simbiozei Monnet-CFR, van der Beugel citează exemple de ciomăgeli diplomatice ale acelor funcţionari care s-au împotrivit unui “hara-kiri naţional”. De exemplu, el a relatat modul în care Comitetul de Acţiune Monnet, care a fost „susţinut cu fonduri de la fundaţii din Statele Unite ale Americii” a presat negocierile pentru Tratatele de la Roma:

Monnet şi comitetul său de acţiune au supravegheat neoficial negocierile şi, de îndată ce au apărut obstacole, maşinăria diplomatică a Statelor Unite a fost alertată, mai ales prin ambasadorul Bruce … care a avut acces imediat la eşalonul superior al Departamentului de Stat ….
La acea vreme, era obiceiul că dacă Monnet credea că o anumită ţară a făcut probleme în cadrul negocierilor, reprezentantul diplomatic american în acea ţară se prezenta la Ministerul de Externe, în scopul de a comunica opinia guvernului american, care, practic în toate cazurile, a coincis cu punctul de vedere al lui Monnet.

Prietenii de la nivel înalt ai lui Monnet, care l-au ajutat în aceste tactici de presiune, au fost inclusiv preşedintele Eisenhower, Dulles, McCloy, Bruce, George Ball şi C. Douglas Dillon.
În editorialul său din «New York Times»din 10 aprilie 1976, CL Sulzberger (CFR, Trilaterală, Bilderberg) zugrăvea optimist Uniunea Europeană în curs de apariţie: „Visul cel mai splendid al continentului, după al Doilea Război Mondial, a fost Comunitatea Economică Europeană sau Piaţa Comună, care a fost proiectată pentru a conduce naţiuni care şi-au pierdut influenţa lor la nivel mondial într-o confederaţie politică bazată pe comerţ comun şi interese financiare”. Ca să adaptez imnul de laudă al lui Sulzberger, Piaţa Comună a fost proiectată în mod clar pentru a conduce naţiunile într-o fuziune sinucigaşă.
Acest proiect vine către îndeplinire într-un ritm înspăimântător. Actul Unic European este conceput ca măsura care va face uniunea politică şi economică ireversibile. Cetăţenii din spaţiul Pieţei Comune îsi află viaţa şi mijloacele de trai din ce în ce controlate de eurocraţii de la Bruxelles, chiar şi guvernele naţionale constată că drepturile lor suverane sunt sacrificate sub pretexte în mod deliberat vagi şi ambigue precum “cooperare”, “uniune”, “integrare”, “convergenţă” şi “armonizare”. SEA va face în curând imposibil pentru statele membre blocarea politicilor care merg împotriva intereselor naţionale. Comisarul CE Willy De Clercq, într-un discurs din1987, s-a lăudat că SEA ar trebui să permită ca două treimi dintre deciziile CE să fie luate de o majoritate calificată, în contrast cu 90 la sută care anterior necesitau acordul unanim.
Principalele atacuri în curs de desfăşurare acum includ campania pentru o bancă centrală europeană, condusă de preşedintele francez François Mitterrand, şi cea fiscală (TVA-ul unificat), fiind dusă de către Jacques Delors. O opoziţie majoră la ambele scheme a venit din Marea Britanie a lui Margaret Thatcher. „O Bancă Centrală Europeană, în numai adevăratul sens al cuvântului, înseamnă predarea politicii economice acelui sistem bancar”, a declarat prim-ministrul britanic, în octombrie 1988. „Nici nu vreau, nici nu aştept să văd o astfel de bancă în viaţa mea – şi nici pentru destul de mult timp după aceea”.
Dar există indicii că “Doamna de Fier” ar fi slăbit opoziţia pe acest subiect. Du Berrier, într-un interviu telefonic recent cu The New American şi-a exprimat profunda îngrijorare despre zvonurile că doamna Thatcher „ar fi putut încheia o înţelegere cu Mitterrand cu privire la chestiunile băncii centrale şi monedei comune” în timpul vizitei sale la preşedintele socialist francez, la Paris, la sfârşitul lunii februarie.

Uniunea Mondială a Republicilor Socialiste

O altă evoluţie periculoasă care a fost într-o perioadă de incubaţie timp de mai mulţi ani şi care acum se apropie rapid, este admiterea ţărilor europene din blocul comunist în CE. „Ungaria comunistă va fi, probabil, prima, sau, poate, Germania de Est”, crede du Berrier. „Din ianuarie 1987, Parlamentul European a avut o delegaţie permanentă, în frunte cu doamna europarlamentar Anne-Marie Lizia, un socialist belgian, pentru negocieri la Moscova şi în alte capitale comuniste pe tema punerii în comun a pieţelor. Chestiunea este acum susţinută în mod deschis”. Aceasta coincide cu creşterea comerţului şi a covergenţei economice între Piaţa Comună şi blocul comercial condus de sovietici, CAER (care cuprinde URSS, Germania de Est, Ungaria, România, Bulgaria, Polonia, Cechoslavacia, Mongolia, Vietnam şi Cuba).
În 1936 programul oficial al Internaţionalei Comuniste, emis la Moscova, a declarat că „dictatura poate fi stabilită doar de o victorie a socialismului în diferite ţări sau grupuri de ţări, după care republicile proletare s-ar uni pe sistem federal cu cele deja existente şi acest sistem de uniuni federale s-ar extinde … în cele din urmă ducând la formarea Uniunii Mondiale a Republicilor Sovietice Socialiste”.
Planurile elitei CFR-Trilaterală-Bilderberg pentru “ordinea mondială” converg din ce în ce mai mult cu cele stabilite de către Internaţionala Comunistă a lui Stalin, acum mai bine de 50 de ani.

United States of Europe

This article first appeared in the April 10, 1989 print edition of The New American, providing seminal research that exposed the hidden agenda behind the developing European Economic Community. Not only did Mr. Jasper present crucially important information that was almost completely unknown at that time, even to generally well-informed Americans and Europeans, concerning the individuals and organizations pushing for European “integration,” but he also accurately “projected the lines” — decades ahead of other analysts — presciently sounding the warning that false appeals to free market rhetoric were masking a plan for socialism and the destruction of personal liberty and national independence for the nations of Europe. With the White House and Congress now considering action on legislation for a Transatlantic Trade and Investment Partnership (TTIP), to further entangle the United States with the European Union, this article from 24 years ago is more relevant than ever. — The Editor

1992. In the minds of most Americans, the year probably holds no significance beyond being another presidential election year, and the occasion of another Olympic Games. Increasingly though, Americans will begin to realize that fast-approaching year carries far greater political and economic significance.

Readers of business publications and economic journals have already seen a surge of articles heralding 1992 as the year of the “European market,” as a benchmark period during which a host of trade barriers and other restrictions among the 12 countries of the European Community, or Common Market, will come tumbling down. Nineteen ninety-two is the year that the Single European Act (SEA) goes into effect. That act, agreed to by the 12 member states in 1986, calls for the establishment of “an area without internal frontiers, in which the free movement of goods, persons, services, and capital is ensured.”

“With progress toward a single market, European industry will be able to achieve greater economies of scale,” said Deputy Secretary of the Treasury M. Peter McPherson in an address to the Institute for International Economics in 1988. “The demands of competition will spur technological innovation and greater productivity. The program can help stimulate growth and employment, reduce consumer prices, and raise standards of living throughout Europe.” McPherson added: “The force that will drive this transformation is opportunity — the opportunity to compete in a larger and freer marketplace. European manufacturers today face a myriad of obstacles to trade with other member states, ranging from profound differences in regulatory and tax systems to varying national technical standards. For example, an electronics company in the Netherlands now has to meet 12 separate sets of technical standards to be able to sell throughout the Community.”

Free Market Rhetoric

Dr. Ron Paul, the former Republican congressman from Texas and recent candidate for U.S. President on the Libertarian Party ticket, is one of those who sees that approaching milestone very differently. Long an ardent champion of free market economics, he warns that the movement toward European “union” and “integration” is a statist scheme cloaked in free-market rhetoric that is likely to “produce a monster.” “International statists have long dreamed of a world currency and a world central bank,” wrote Dr. Paul in the October 1988 issue of The Free Market, published by the Ludwig Von Mises Institute. “Now it looks as if their dream may come true.”

In his essay, “The Coming World Central Bank,” Paul commented:

European governments have targeted 1992 for abolishing individual European currencies and replacing them with the European Currency Unit, the Ecu. Next they plan to set up a European central bank. The next step is the merger of the Federal Reserve, the European central bank and the Bank of Japan into one world central bank….

The European central bank (ECB) will be modeled after the Federal Reserve. Like the Fed in 1913, it will have the institutional appearance of decentralization, but also like the Fed it will be run by a cartel of big bankers in collusion with politicians at the expense of the public.

Of course, the much-touted “free-market reforms” are really only bait laid out to entice Europeans into the trap of an (eventually) all-powerful supranational government. Many of the coming reforms are laudable in and of themselves and will indeed bring genuine market benefits to the people of Common Market countries. The British Broadcasting Corporation (BBC), for instance, will lose its monopoly on television broadcasting, which will both allow viewers in the U.K. access to foreign programming and encourage the growth of domestic private sector television stations. Financial services will be revolutionized by the invigorating winds of competition, as banks and corporations are given freer rein to operate across national borders. Powerful national unions will lose their strangleholds on vital economic sectors. Air travel should become more affordable as the European air carrier industry is opened to free competition.

Short-Lived Reforms

However, these reforms, if they do come about, will likely be short-lived. The reason is that the Single European Act has committed the 12 member nations to increased political and monetary integration, meaning an increased shift of sovereign powers from national capitals to the Common Market institutions in Brussels, Luxembourg, and Strasbourg. These institutions are controlled by Keynesian interventionists, socialists, and internationalists.

In the European Parliament, where the 518 elected deputies sit in political, not national, groupings, the Socialist Group is by far the largest force, with 165 members. It is followed by the European People’s Party Group (114 members), the European Democratic Group (66 members), the Communist and Allies Group (48 members), the Liberal Democratic and Reformist Group (44 members), the Group of the European Democratic Alliance (29 members), the Group of the European Right (16 members), and the Non-Attached (15).

The makeup of the European Community Commission and the Council of Ministers, the institutions with the real legislative and executive power, is no better. They are dominated by men like Commission President Jacques Delors, a former French Finance Minister who is leading the push for a European central bank, as well as other assaults on national sovereignty; Commissioner Willy de Clercq, a member of David Rockefeller’s Trilateral Commission and, as the Common Market’s trade minister, a leading proponent of Western financial and technological assistance to the Communist bloc; Commissioner Karl-Heinz Narjes, who also is a Trilateralist; Italian Socialist Carlo Ripa di Meana, the Commissioner now in charge of “environment and nuclear security”; and German Foreign Minister Hans-Dietrich Genscher, who urges Europeans “to take Mr. Gorbachev seriously, to take him at his word,” passes out “I like Gorby” buttons, and champions unilateral Western disarmament.

Formally known as the European Community, the Common Market is the direct creation of individuals and organizations that have been involved in various utopian and conspiratorial schemes to establish a world government, a “New World Order,” for the better part of this century.

In the aftermath of World War I, world leaders met in Paris in 1919 to settle war claims, redraw the face of Europe, and hammer out what became the Treaty of Versailles. President Woodrow Wilson came to the Peace Conference with his famous “fourteen points,” the spring-board that helped launch the League of Nations. Among those who accompanied Wilson to the Conference were his ever-present advisor and mentor Colonel Edward M. House and three young men who were destined to play key roles in the forming of a United Europe: John Foster Dulles, Allen W. Dulles, and Christian A. Herter — Mr. Wilson’s “Brain Trust.”

According to Wilson and House biographers, it was the mysterious Colonel House (an advocate of “Socialism as dreamed of by Karl Marx”) who actually drew up the “fourteen points,” drafted the Covenant of the League of Nations, assembled the “Brain Trust,” and imbued Wilson with the vision of a socialist one-world government. Be that as it may, the Wilson-House dream of the League as a nascent world superstate came to naught when the U.S. Senate rejected the treaty as a dangerous assault on our Constitution and our national sovereignty.

The Council on Foreign Relations

Realizing that the American public and the U.S. Congress were not sufficiently “internationalist-minded,” and that such “outdated” concepts as the nation-state, patriotism, inalienable personal rights, constitutionally-limited government, and a foreign policy with “no entangling alliances” were still widely and tenaciously adhered to, Colonel House and his fellow internationalists set about to change the American consciousness. In 1921 they established the Council on Foreign Relations (CFR) in New York as a “study group” on foreign relations. Drawing together influential one-world-minded men from high finance, industry, the news media, politics, and academe, the CFR soon became the dominant force directing American foreign policy and promoting centralized government planning and socialism at home and abroad. Men like Rockefeller, Morgan, Aldrich, Baruch, Warburg, and Lippmann provided financial backing, prestige, and political clout to the new organization dedicated to building “international order.”

A sister organization of similar purpose, and comprised of an equally impressive array of monied and titled persons, the Royal Institute of International Affairs (RIIA, also known as Chatham House) was established in Britain. Both of these powerful, dynastic groups grew out of a dinner at the Hotel Majestic in Paris attended by European and American internationalists at the Versailles Conference in 1919. They set up additional branch organizations in other European, and then Asian, countries to spread the gospel of world government.

With the failure of the Senate to ratify U.S. entry into the League of Nations, the CFR-RIIA establishment threw support to (and, indeed, initiated) efforts to unify the war-ravaged nations of Europe under a supranational, regional government as an interim arrangement on the way toward a completed world government. The arguments in favor of a United Europe were the same as those advanced for the League: that the chief cause of the just-concluded Great War was “rampant nationalism,” and that the only solution was the surrender of certain prerogatives of national sovereignty to a higher international authority. In truth, the causes of the war had far less to do with the unrestrained appetites of nation-states than with the conspiratorial machinations of the same internationalist insiders who were planning and advocating an “end to nationhood.”

Monnet’s Mercurial Rise

European heads of state and heads of government gathered in solemn ceremony at the Pantheon in Paris on November 9, 1988 to inter the remains of Jean Monnet, the French internationalist who is often called “the Father of Europe.” The ceremony marking the centennial of his birth high-lighted the numerous tributes to the principal architect of the Common Market.

Jean Omar Marie Gabriel Monnet was born in Cognac, the son of a brandy merchant. In 1910, at the age of 20, he was sent to Canada by his father to open new markets for the family business. Hooking up with the Hudson Bay Company and the Lazard Brothers banking house, two of the most eminent Establishment companies, the parvenu Frenchman was given entrée into the high British circles of power and soon became the protégé of the Anglo-American insiders. Thus began the mercurial rise of Jean Monnet, who — though lacking even the equivalent of a high school diploma — was to become a renowned wizard of high finance, a political mastermind, and a confidant and advisor to presidents and prime ministers.

Through the influence of French Foreign Minister Etienne Clementel, Monnet gained an exclusive and very lucrative contract for shipping vital matériels from Canada to France during the First World War. Following that conflagration, he was appointed to a seat on the Allied Supreme Economic Council, made an advisor to the committee preparing the Treaty of Versailles, and introduced to that closed group around Colonel House that was preparing the way for the emerging League of Nations. In 1919, he became an international figure at the age of 29, with his appointment as Deputy Secretary-General of the League. Biographers Merry and Serge Bromberger write: “Behind the scenes he helped to arrange the appointment of the French Socialist Albert Thomas as head of the International Labor Organization.” They also record Monnet as boasting: “I’ve always voted Socialist, except on one occasion.” That single exception was in the 1965 presidential election, when he publicly supported Jean Lecanuet, who championed a federated Europe.

In 1925 Monnet moved to America to accept a partnership with the Blair Foreign Corporation, a New York bank that had done bonanza business in the “war effort.” From there he went on to become vice president of Transamerica, the giant San Francisco holding company that owned Bank of America.

Coudenhove’s Pan Europa

At that time there were many campaigns underway to create a United States of Europe. In 1923, Count Richard N. Coudenhove-Kalergi of Austria published his book, Pan Europa; three years later he organized his first Pan European Congress in Vienna. By the end of the 1920s, branches of the Pan European Union were operating throughout the continent and Britain.

In his piercing critique of Coudenhove’s Pan European idea (How Can Europe Survive, New York: Van Nostrand, 1955), the eminent free-market economist Hans F. Sennholz observed that there is no getting around “the fact that his plan is a scheme for the attainment of wholesale socialism in Europe.” (Emphasis in the original) Nevertheless, it received the support and patronage of many of Europe’s leading statesmen and men of letters, not to mention that of the Anglo-American Establishment.

One of Count Coudenhove’s most important disciples was Aristide Briand, who between 1909 and 1930 was Socialist Premier of France 11 times and Minister of Foreign Affairs 12 times. Briand, in 1930, unveiled a plan for “European Union” that provided for a regional supranational union within the League of Nations. It failed not because of antipathy to the idea, but largely because of differences of opinion among the various socialist and integrationist factions on the best means to accomplish the shared goal. That same year, another important apostle of Coudenhove’s Pan Europa, Sir Winston Churchill, wrote an essay titled, “The United States of Europe,” that was aimed at winning support for the idea from the American public. It was published in the February 15th issue of The Saturday Evening Post.

Coudenhove spent the devastating years of World War II in the United States. “In seeking to persuade America, once she becomes a belligerent, to adopt European unity as one of her war aims,” says the Count’s colleague and hagiographer, Arnold J. Zurcher, in The Struggle to Unite Europe, 1940-1958, “Count Coudenhove enlisted the cooperation of certain leading American citizens whom he had interested in his movement some years prior to his enforced wartime sojourn.” These “leading citizens” – all CFR heavies – were: Nicholas Murray Butler, president of both Columbia University and the Carnegie Endowment for International Peace; Dr. Stephen Duggan, founder and first president of the International Institute of Education, a CFR-controlled internationalist propaganda operation; and William C. Bullitt, ambassador to the U.S.S.R. and to France.

With the help of these high-powered patrons, Coudenhove and Zurcher obtained positions at New York University, where, for the remainder of the war years, they held graduate seminars devoted exclusively to the problems of European federation. Their CFR contacts aided greatly in obtaining favorable media coverage. “The New York press, for example, was wholly sympathetic,” wrote Zurcher, “both major morning dailies, the New York Times and the New York Herald Tribune, having given generous space to reporting the Count’s occasional public utterances and to the efforts of the New York University seminar on federation.” Due to the academic respectability conferred by the NYU seminars and the popular dissemination of their ideas by a friendly press, said Zurcher, “For the first time in the twentieth century, the slogan ‘United States of Europe’ had become something more than a label for hortatory idealism.”

Monnet Pushes Lend-Lease

While Coudenhove-Kalergi and sidekick Zurcher labored among the intelligentsia and the captains and kings of industry in New York, Citizen Monnet was shuttling back and forth among Washington, Paris, and London on transatlantic diplomatic missions for French Premier Edouard Daladier, President Roosevelt, Prime Minister Churchill, and General De Gaulle. It was Monnet who gave Roosevelt the slogan that he was later to use in one of his fireside chats: “America will be the great arsenal of democracy.” “Monnet was above all a public relations man,” say biographers Merry and Serge Bromberger. “He was particularly close to Harry Hopkins, Roosevelt’s right-hand man. Through Hopkins he became President Roosevelt’s personal advisor on Europe.”

The Roosevelt-Hopkins relationship has often been compared to that between Wilson and House, one of almost total dependence of the President upon a mysterious, shadowy advisor. Hopkins, like House, admired Communism and played a key role in formulating many of the pro-Soviet policies of the Roosevelt Administration that proved so disastrous for the United States and the Free World. He and Monnet worked together famously. Mr. Bloch-Morhange, writing in the authoritative Information Et Conjectures of March 1957, summed up the French internationalist’s pro-Communist record thusly: “Never in his long career has Jean Monnet a single time criticized the Soviet Union publicly.” According to the Brombergers, “behind the scenes Monnet played an important role in the negotiations that prepared the ground for lend-lease,” the operation that funneled to the USSR massive infusions of war matériel and money, as well as the blueprints and nuclear materials that enabled the Soviets to develop the atomic bomb. The lend-lease program was supervised by Harry Hopkins.

Clarence Streit, a Rhodes scholar and correspondent for the New York Times, published his book, Union Now, in 1939, on the eve of World War II. In it, he advocated immediate political union among the U.S., Britain, Canada, and other Atlantic “democracies,” and then, finally, world union. It was avidly praised in the CFR-dominated press, and by 1949 had been translated into several languages, selling more than 300,000 copies. Union Now and Union Now With Britain, published in 1941, gave rise to a sizable Federal Union movement (which later changed its name to Atlantic Union Committee and still later to the Atlantic Council of the United States), the leadership of which has always been top-heavy with CFR members. In 1941, Streit’s Federal Union proposed the adoption of a joint resolution by Congress favoring immediate union with the aforementioned Atlantic states. The resolution had been written by John Foster Dulles (CFR), who was later to become Eisenhower’s Secretary of State and a key player in the formation of Monnet’s united Europe.

One of the most ambitious visionary schemes of this period was put forth in a book titled Plan for a Permanent Peace, by Hans Heymann, a German economist and refugee with a research and teaching post at Rutgers University. Funded by the Carnegie Endowment for International Peace, a major pillar of the CFR establishment, the book asserted: “Nations have created international disharmony in the vain belief that harmony in our society can be achieved on a national basis …. This narrow-minded attitude has left us one strong hope, namely, that this fallacious concept may hold only during a transitional period …. After the debacle [World War II] an international organization will be imperative for the well-being of society as a whole.” Herr Heymann proceeded then to unveil his detailed scheme for a global superstate headed by a Federal World Authority, a Bank of Nations (with three branches: the Hemisphere Bank, the Europa Bank, and the Oriental Bank) and a World Army, Navy, and Air Force. Plan for a Permanent Peace includes several impressive fold-out maps and diagrams detailing the monstrous bureaucracy that would regiment the hapless citizens of the proposed planetary union.

An End to Nationhood
At the conclusion of World War II, the myriad of organizations, individuals, movements, and publications advocating various models of global governance all coalesced in a concerted crusade to insure U.S. adoption of the United Nations charter. Once that was accomplished, however, they returned to campaigning for what Walt W. Rostow (CFR) endorsed as “an end to nationhood,” since the United Nations could never become a genuine world government as long as member nations retained any vestige of sovereignty and autonomy.

Winston Churchill and his son-in-law, Duncan Sandys, led the United Europe Movement, which convened a Congress of Europe at The Hague from May 7 to 10, 1948. While world attention focused on the glittering assembly of current and former heads of state — Churchill, Leon Blum, Aicide de Gasperi, Paul Henri Spaak, et al — it was Jean Monnet and the mysterious Polish socialist, Joseph Retinger, bon vivant and globe-trotting master of political intrigue, who ran the show. One of the accomplishments of The Hague Congress was the adoption of seven Resolutions on Political Union. Resolution number seven stated: “The creation of a United Europe must be regarded as an essential step towards the creation of a United World.”

General George C. Marshall, then Truman’s Secretary of State, delivered a speech at Harvard University on June 5, 1947 that detailed the suffering and privation of war-ravaged Europe and called for an American response. Thus was launched the European Recovery Program (ERP), better known as the Marshall Plan — a massive foreign aid program intended to reconstruct Europe along “cooperative,” i.e., internationalist and socialist, lines.

The ERP, however, did not originate with General Marshall, but rather with Jean Monnet and the Council on Foreign Relations. The Brombergers write that, prior to the Harvard speech, Marshall sent assistants H.G. Clayton and George F. Kennan (CFR) to confer with Monnet, and that Marshall himself conferred at length with Monnet at the Paris Peace Conference. Laurence Shoup and William Minter reported in their study of the CFR, Imperial Brain Trust: “In 1946-1947 lawyer Charles M. Spofford headed a [CFR study] group, with banker David Rockefeller as secretary, on Reconstruction in Western Europe: in 1947-1948 that body was retitled the Marshall Plan.” David Rockefeller would go on to head Chase Manhattan Bank, serve as Chairman of the Board of the CFR from 1970-1985, launch the Trilateral Commission, and in numerous other ways promote global “interdependence.”

Selling the Marshall Plan
The immediate problem of the Marshall Planners was to sell the idea to Congress. Considerable opposition to the scheme was being aroused, led principally by Senator Robert Taft of Ohio, former President Herbert Hoover, and free-market economist and commentator for Newsweek, Henry Hazlitt. Taft, et al, argued that the proposed program would force U.S. taxpayers to subsidize the socialist policies of European governments — nationalizing of industries, central planning, wage and price controls, excessive taxation, trade restrictions, burdensome regulation, currency devaluation — just the opposite of what was needed to help Europe recover from the war’s devastation. They argued instead in favor of a program that would unleash private enterprise to solve Europe’s economic problems.

The establishment responded by organizing an impressive assemblage of notables to campaign for the ERP. “The leadership of this group,” says Michael J. Hogan, professor of history at Ohio State University and editor of Diplomatic History, “came largely from academic circles, from the major American trade unions, and from such business organizations as the Council on Foreign Relations (CFR), the Business Advisory Council (BAC), the Committee for Economic Development (CED) and the National Planning Association (NPA).” They believed in the “New Deal synthesis” and accepted the need for greater economic planning and for Keynesian strategies of fiscal and monetary management. These four organizations, says Hogan, “played an important role in shaping and promoting the ERP”:

They published briefs on behalf of the program. Their spokesmen testified before relevant congressional committees. They served on the President’s Committee on Foreign Aid, on the Harriman Committee, and on the Committee for the Marshall Plan to Aid European Recovery, a private, nonpartisan organization composed of labor, farm, and business leaders who worked closely with government officials to mobilize support behind the ERP. The result was something like a coordinated campaign mounted by an interlocking directorate of public and private figures. Of the nineteen people on the executive board of the Marshall Plan Committee, eight were members of the CFR and two of these eight were also members of the BAC, CED, or NPA. Included in this list were Allen W. Dulles, president of the CFR, and Philip Reed, chairman of the board of General Electric. Former Secretaries of War Henry L. Stimson and Robert P. Patterson, along with former Secretary of State Dean Acheson, also served on the executive board….

Anti-Communist Rhetoric
However, even with this massive, well-orchestrated campaign, the ERP advocates did not have it easy. They had originally packaged the plan as a humanitarian operation to alleviate the suffering, starvation, and devastation caused by the war. But Congress was not so willing to accept that Europe’s economic woes could be solved by American taxpayers’ dollars. So the Insiders changed to a different tack: They said U.S. aid was urgently needed to protect Western Europe from the threat of Communism. “People sat up and listened when the Soviet threat was mentioned,” said John J. McCloy (president of the CFR from 1953-1970). McCloy, who served as U.S. High Commissioner to Germany after the war and as a central figure in the ERP effort never demonstrated any antipathy towards Communism, said that this taught him a valuable lesson: “One way to assure that a viewpoint gets noticed is to cast it in terms of resisting the spread of Communism.” President Truman also admitted to paying lip-service to anti-Communism in order to win support for his aid plan. When Secretary of State Marshall cabled Truman, concerned that the president’s “Truman Doctrine” speech was too anti-Communist in tone, “The reply came back from Truman: without the rhetoric, Congress would not approve of the money.”

The deception worked, and Congress did indeed approve the money: some $13 billion dollars for the Marshall Plan, and tens of billions more through various other reconstruction programs. From the close of World War II through 1953, the United States Government poured more than 43 billion dollars into Europe. Professor Hans Sennholz describes it as a “windfall for socialism” and in How Can Europe Survive details the myriad of destructive government programs and wasteful state-owned monopolies that swallowed up these enormous funds while thwarting real economic growth and progress.

In the ERP, European socialists and one-worlders had hit on a veritable bonanza, and American Establishment Insiders had hit on a scheme that gave them the leverage they needed to push independent-minded European governments in a “cooperative” direction. “American officials interfered with foreign governments which endeavored to abolish controls and return to sounder principles of government,” says Dr. Sennholz. “American Fair-Deal officials repeatedly exerted pressure on the Belgian and German governments to inflate their national currencies at a greater degree and create more credit through simple expansion. Fortunately for these nations, their governments usually resisted this Fair-Deal pressure.”

Through American aid, says Professor Hogan, “and particularly through the use of counterpart funds, Marshall Planners tried to underwrite industrial modernization projects, promote Keynesian strategies of aggregate economic management … encourage progressive tax policies, low cost housing programs, and other measures of economic and social reform.” From its very inception, the ERP’s main purpose was to destroy the European nation states by merging them into a regional government.

The early planning for the program was carried out by a special agency under the direction of George Kennan, called the State-War-Navy Coordinating Committee (SWNCC). One of the concerns of the agency, says Hogan, was “to consider how national sovereignties might be transcended.” As Joseph Jones, who attended the meetings, recalled, the State Department’s economic officers encouraged committee members to think of Europe as a whole and to administer aid so as to foster economic unification.

The Fulbright Resolution
Of course, not everyone advocating the abolition of Europe’s sovereign governments was so subtle. Some took a head-on approach. On March 21, 1947, before Marshall had made his Harvard speech, Senators William Fulbright and Elbert D. Thomas submitted to Congress the following concurrent resolution: “Resolved by the Senate (the House of Representatives concurring) that Congress favors the creation of a United States of Europe.” The CFR-Insider press sprang forth to champion the incredibly arrogant Fulbright resolution. According to the March 17, 1947 issue of Life magazine (whose publisher, Henry Luce, was a leading CFR member), “our policy should be to help the nations of Europe federate as our states federated in 1787.” “Europe desperately needs some effective form of political and economic federation,” wrote Sumner Welles (CFR) in the Washington Post, owned by Eugene Meyer (CFR). The Christian Science Monitor (long a CFR mouthpiece) of April 28, 1947 advised: “For its part, the US could hardly impose federation on Europe, but it could counsel …. It could mold its leading and occupational policies toward upbuilding a single continental economy.” The New York Times (the CFR’s most influential organization) of April 18, 1947 editorialized: “But it is only too true … that Europe must federate or perish.” The St. Louis Post Dispatch of March 16, 1947 declared that “for Europe it is a case of join — or die.”

Cooler heads among the “brain trust,” however, realized that any attempt at openly forcing a European federation would stir nationalist resistance and resentment in Europe, and would rightly be viewed as American imperialism. They had to make it appear that the call for a United States of Europe was coming from “the people” of Europe themselves.

The most informative account of the role of America’s Insider Establishment in organizing the movement for a United Europe can be found in a six-part report on the Common Market that appeared in installments in the authoritative H. du B. Reports during 1972 and 1973. Written by the distinguished Hilaire du Berrier, who has been publishing his highly respected intelligence reports from Europe for more than 30 years, the “Story of the Common Market” series detailed the intrigues of the American CFR-Atlantic Council-Bilderberger-Trilateral Commission coterie and their European accomplices in their campaign for a supranational European government. In part five of his series, du Berrier related a story from the diary of Joseph Retinger that illustrates how the CFR’s agents built the movement for European merger. Retinger was seeking more funds for the European Movement, which was headed at the time by Belgian Prime Minister Paul Henri Spaak, who was known as “Mr. Socialist”:

Retinger and Duncan Sandys, the British Eurocrat, went to see John J. McCloy, who in 1947 was American High Commissioner to Germany. McCloy, we learn from Retinger’s diary, embraced the idea at once. Sheppard Stone, who was on McCloy’s staff, and Robert Murphy, the U.S. ambassador to Belgium, whom Retinger called one of the European Movement’s best supporters, joined McCloy in raiding the huge reserve of European currencies called “counter-part funds” which had piled up as a result of Marshall Plan aid …. McCloy, Stone and Murphy “promptly and unhesitatingly put ample funds at the disposal of Paul Henri Spaak,” Retinger recorded.

It was the same Joseph Retinger who recruited Prince Bernhard of the Netherlands to host the meeting at the Hotel Bilderberg in Oosterbeck, Holland in May 1954, that launched the annual secretive Bilderberg conclaves, at which the international ruling elite meet to scheme and palaver.

The Merger Begins
The first concrete step forward in the plan for abolition of the European nation-states came in 1951 with the signing of the treaty creating the European Coal and Steel Community (ECSC). “This was a truly revolutionary organization,” wrote Carroll Quigley, the Insiders’ own inside historian, “since it had sovereign powers, including the authority to raise funds outside any existing state’s power.” The ECSC treaty, which went into force in July 1952, merged the coal and steel industries of six countries (West Germany, France, Italy, Belgium, the Netherlands, and Luxembourg) under a single high Authority. “This ‘supranational’ body,” observed Professor Quigley in his Tragedy and Hope, “had the right to control prices, channel investment, raise funds, allocate coal and steel … Its power to raise funds for its own use by taxing each ton produced made it independent of governments. Moreover, its decisions were binding, and could be reached by majority vote without the unanimity required in most international organizations of sovereign states.”

The proposal for the ECSC was introduced, amidst great fanfare, in May 1950, as the “Schuman Plan.” Although devised by Monsieur Monnet, who was then head of France’s General Planning Commission, Monnet thought it expedient to name it for his comrade Robert Schuman, the Socialist French Foreign Minister (and, later, Prime Minister). The American Insiders leapt to praise the Schuman Plan. John Foster Dulles called it “brilliantly creative.” Dean Acheson termed it a “major contribution toward resolution of the pressing political and economic problems of Europe.” President Truman called it “an act of constructive statesmanship.” The Carnegie Foundation awarded Monnet its Wateler Peace Prize of two million francs “in recognition of the international spirit which he had shown in conceiving the Coal and Steel Community … “Monnet, whom columnist Joseph Alsop (CFR) dubbed “the good, gray wizard of Western European union,” was appointed the first president of the powerful new ECSC.

Monnet knew full well just how powerful and revolutionary his new creation was. The Brombergers report in Jean Monnet and the United States of Europe that, when Monnet and his “brain trust” had outlined the basics of the ECSC proposal, they called in legal expert Maurice Lagrange to take care of the detail work:

Lagrange was stunned. An idea of revolutionary daring had been launched and was being acclaimed by the Six and the United States – a minerals and metals superstate…

The brain trust worked feverishly from ten o’clock in the morning until midnight, without taking Sundays or holidays off, not even Christmas day. Even the secretaries and the office boys were infected by the general excitement, by the feeling that they were part of a fantastic undertaking.

The Brombergers, who are ardent admirers of Monnet, admit the totalitarian mindset of their hero:

Gradually, it was thought, the supranational authorities, supervised by the European Council of Ministers at Brussels and the Assembly in Strasbourg, would administer all the activities of the Continent. A day would come when governments would be forced to admit that an integrated Europe was an accomplished fact, without their having had a say in the establishment of its underlying principles. All they would have to do was to merge all these autonomous institutions into a single federal administration and then proclaim a United States of Europe.

Actually, the founders of the Coal and Steel Community would have to obtain from the various national governments – justifiably reputed to be incapable of making sacrifices for the sake of a federation – a whole series of concessions in regard to their sovereign rights until, having been finally stripped, they committed hara-kiri by accepting the merger.

Realizing that some nations might at some point rebel against the “new order,” the “good gray wizard” and his Eurocrats sought to establish their own army, which they dubbed the European Defense Community (EDC). After clamoring for national disarmament, the Eurocrat pacifists were now demanding that an independent armed forces, complete with nuclear weapons, be put under their command. The EDC treaty was signed by the six ECSC nations in 1952, but plans for the supranational army fell apart, when, after two years of bitter debate, the treaty was rejected by the French Parliament.

The Treaties of Rome

The next nail in the coffin of national sovereignty came on March 25, 1957 with the signing by the six ECSC nations of the two Treaties of Rome. These created the European Economic Community (EEC, or Common Market) and the European Atomic Energy Community (Euratom), which greatly furthered the merging of the economic and energy sectors of the member states. (The ECSC, Euratom, and EEC are now collectively referred to as the European Community or EC.) “The EEC Treaty,” said Carroll Quigley, “with 572 articles over almost 400 pages … looked forward to eventual political union in Europe, and sought economic integration as an essential step on the way.” But the merger architects settled on an approach of “patient gradualism”; what Richard N. Gardner (CFR) would later call “an end run around national sovereignty, eroding it piece by piece.” According to the late Professor Quigley, “This whole process was to be achieved by stages over many years.”

The next stages involved bringing the rest of Western Europe into the fold. In 1973, after more than two decades of resisting, the United Kingdom came in, along with Ireland and Denmark. Greece joined in 1981, bringing the number of member states to ten. Spain and Portugal became the 11th and 12th members in 1986.

“The CFR,” wrote du Berrier in January 1973, “saw the Common Market from the first as a regional government to which more and more nations would be added until the world government which [the] UN had failed to bring about would be realized. At a favorable point in the Common Market’s development America would be brought in. But the American public had to be softened first and leaders groomed for the change-over.”

The CFR spared no expense in aiding its European co-conspirators, especially Jean Monnet, to establish their dreamed-of Brave New World. A very enlightening source on this phenomenon is Insider Ernst H. van der Beugel, Honorary Secretary General of the Bilderberger Group, Vice Chairman of the Netherlands Institute for Foreign Affairs (a CFR affiliate), Harvard lecturer, etc. In his book From Marshall Aid to Atlantic Partnership, van der Beugel explained:

Not only has Monnet been the auctor intellectualis of many steps on the road to European unification, he has also been a driving force in the execution of existing plans.

His most remarkable capacity has been his great influence on the formulation of United States policy towards Europe.

He exercised this influence through a network of close friendships and relationships, some of them going back to the pre-war period.

Diplomatic Bludgeoning
Explaining further the workings of the Monnet-CFR symbiosis, van der Beugel cites examples of the diplomatic bludgeoning of those officials who balked at administering national “hara-kiri.” For instance, he reported how Monnet’s Action Committee, which was “supported by funds from United States foundations,” ramrodded the negotiations for the Rome Treaties:

 Monnet and his Action Committee were unofficially supervising the negotiations and as soon as obstacles appeared, the United States diplomatic machinery was alerted, mostly through Ambassador Bruce… who had immediate access to the top echelon of the State Department….

At that time, it was usual that if Monnet thought that a particular country made difficulties in the negotiations, the American diplomatic representative in that country approached the Foreign Ministry in order to communicate the opinion of the American Government which, in practically all cases, coincided with Monnet’s point of view.

Monnet’s high-level friends, who assisted him in these strong-arm tactics, included President Eisenhower, Dulles, McCloy, Bruce, George Ball, and C. Douglas Dillon.

In his editorial column for April 10, 1976, New York Times publisher C.L. Sulzberger (CFR, Trilateralist, Bilderberger) waxed rhapsodic concerning the emerging European union: “The continent’s most splendid dream following World War II has been the European Economic Community or Common Market, which was designed to lead nations that had lost their global influence into a political confederation based on joint trading and financial interests.” Sulzberger’s paean notwithstanding, the Common Market was clearly designed to lead nations into a suicidal merger.

That design is coming to fruition at a frightening pace. The Single European Act is intended as the measure that will make political and economic union irreversible. Citizens of the Common Market are finding their lives and livelihoods increasingly controlled by Eurocrats in Brussels, even as national governments find their sovereign rights sacrificed under such deliberately vague and ambiguous rubrics as “cooperation,” “union,” “integration,” “convergence,” and “harmonization.” The SEA will soon make it impossible for member states to block policies that go against national interests. EC Commissioner Willy De Clercq, in a 1987 speech, boasted that the SEA should make it possible for two-thirds of the EC decisions to be made by a qualified majority, in contrast to the 90 percent that previously required unanimous consent.

The principal assaults underway now include the campaigns for a European central bank, led by French President François Mitterrand, and the unified value added tax (VAT) being pushed by Jacques Delors. The major opposition to both schemes has come from Britain’s Margaret Thatcher. “A European Central Bank, in the only true meaning of the term, means surrendering your economic policy to that banking system,” said the British Prime Minister in October of 1988. “I neither want nor expect ever to see such a bank in my lifetime — nor, if I am twanging a harp — for quite a long time afterwards.”

But there are indications that the “Iron Lady” may have weakened on this matter. Du Berrier, in a recent telephone interview with THE NEW AMERICAN, expressed grave concern over rumors that Mrs. Thatcher “may have cut some sort of deal with Mitterrand on the issues of a central bank and a common currency” during her visit with the French socialist president in Paris at the end of February.

World Union of Socialist Republics

Another dangerous development that has been incubating for several years and is now fast approaching is the admission of European Communist-bloc countries into the EC. “Communist Hungary will probably be the first, or perhaps, East Germany,” du Berrier believes. “Since January 1987, the European Parliament has had a permanent delegation, headed by Madame Deputy Anne-Marie Lizia, a Belgian socialist, negotiating with Moscow and other Communist capitals on the subject of Common Market membership. It is now being openly advocated.” This coincides with the increasing trade and economic covergence between the Common Market and the Soviet-led trading bloc, Comecon (comprising the USSR, East Germany, Hungary, Romania, Bulgaria, Poland, Czechoslavakia, Mongolia, Vietnam and Cuba).

In 1936 the official program of the Communist International, issued in Moscow, declared that “dictatorship can be established only by a victory of socialism in different countries or groups of countries, after which the proletarian republics would unite on federal lines with those already in existence and this system of federal unions would expand … at length forming the World Union of Soviet Socialist Republics.”

The plans of the CFR-Trilateral-Bilderberger elite for “world order” more and more converge with those laid down by Stalin’s Communist International more than 50 years ago.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.