„Lăsați vaporul Auschwitz să se scufunde!”

David Irving

– Conferința istoricului David Irving
Doamnelor și domnilor, sunt sigur că în prima parte a monologului meu nimeni din audiență nu mă va acuza că arăt prea mult respect bunului gust. Unul din lucrurile menționate de moderator e cariera mea criminalistă din ultimele 12 luni. A început acum aproape un an, la 30 octombrie 1989, în Berlin, «, ender Freis Berlin», pentru a lua parte într-o discuție de masă rotundă cu principalii istorici ai Germaniei, privind un subiect istoric al cărui detalii exacte le-am uitat, într-un program de televiziune intitulat «Berliner , alon». Organizatorul programului mi-a telefonat la Londra, spunând: „Domnule Irving, atașez extremă importanță venirii dumneavoastră pentru a lua parte la acest program. Am fost totdeauna un mare admirator al lucrărilor dumneavoastră și de ani de zile am așteptat să vă am ca participant în discuția noastră săptămânală la masa rotundă”. I-am răspuns: – Cine altul va fi prezent? Mi-a răspuns: -Oh, Eberhard Jaecker de la Universitatea din , tuttgart și prof. Arnd Mayer de la Universitatea din Princeton. Și a continuat cu o serie de nume. L-am întrerupt întrebând: – „Scuzați-mă că vă întreb, dar știu acești domni că și eu am fost invitat? – Niciun fel de problemă. – Bine. Apoi a spus: – Veți sta la Hotel Kempinsky. Dorim să zburați cu British Airways și puteți sta acolo câteva zile. Totul e aranjat. Am făcut deci rezervarea la Hotel Kempinsky. O săptămână mai târziu, scurt timp înainte de data programului, primesc un telefon jenant de la «Sender Freies Berlin», în care mi se spune: „Ne pare rău domnule Irving pentru că trebuie să vă dezinvităm. Toți istoricii germani invitați au refuzat să participe la discuția de masă rotundă cu dumneavoastră”. Natural, asta nu este un fenomen nou. Ei știu că nu pot dezbate. Fiind pe aceeași lungime de undă, toți repetă aceleași minciuni. Nu sunt însă pregătiți să dezbată cu cineva care vine din afara mafiei căreia ei aparțin. 

Am spus deci, domnului de la «Sender Freies Berlin»: „Bine, regret foarte mult. În ceea ce mă privește, am cumpărat bilet de avion, am făcut rezervarea la Hotel Kampinsky, și , deci, voi fi acolo”. Mi-a răspuns: -„Nu. Nu, domnule Irving, nu ne înțelegeți, nu vă invităm să participați la acest program”. Le răspund: – „All right, nu trebuie să vă îngrijorați despre aceasta. Nu voi fi în studioul dumneavoastră”. – „Dar unde veți fi atunci?”. I-am răspuns: – „În afara studioului, voi fi cu prietenii mei”. Și așa am produs o demonstrație în Berlin, pe Mansurenallee, în fața postului «Sender Freies Berlin» cu câțiva din prietenii mei. 

Dl Ernst Zundel a organizat găsirea acestor prieteni pentru mine, pe care nu îi cunoșteam înainte, și am mărșăluit în sus și în jos prin fața postului, cu presa germană observându-ne pancardele în limbile engleză și germană, care spuneau: „Istoricii germani sunt mincinoși și lași!”. Mesajele erau în așa fel concepute încât să le poată înțelege și cel mai neinstruit german.

Spun aceasta pentru a mă legitima ca profet, deoarece era ziua de 30 octombrie 1989 și nu 30 octombrie 1990. În acea zi, pentru a pune mai multă sare pe rănile profesiunii istorice germane, am aranjat o conferință de presă la Hotel Kempinsky în Berlin, invitând toată presa, televiziunea și radioul, la care au apărut 30 – 40 de jurnaliști. Și așa, cu jurnaliștii șezând în jurul meu la o masă (nu știu ce mi-a venit, am încercat să îi fac să se jeneze), le-am spus: „Știți, nu mă veți crede în ceea ce vă spun, dar în 12 luni, Germania va fi reunificată”. Știam că pentru acești ziariști nu există idee pe care s-o disprețuiască mai mult decât ideea ca Germania să fie unificată din nou și să fie iarăși mare. Și le-am spus din nou: „În 12 luni de acuma, Germania va fi reunită”.

Câteva săptămâni mai târziu, circulam prin Austria și ultimele angajamente de a vorbi erau in Salzburg și Innsbruck. Pe atunci poliția austriacă mă urmărea. Jos, la hotel, la recepție, aștepta poliția, așa că am reușit să ies din hotel pe ușa din spate. Am organizat un miting, dar nu în Salzburg, ci peste frontieră, la Freilassing. Dar mai nimeni nu a venit. Asta realmente m-a mirat. Motivul însă a fost că în acea seară, era 9 noiembrie anul trecut, și toată presa era lipită de televizor, deoarece zidul Berlinului fusese dat jos. Câteva săptămâni după aceea, ziarul Daily Telegraph din Londra dădea știrea pentru prima dată despre ceea ce eu afirmasem în 30 octombrie la conferința de presă: „Domnul Irving a fost singura persoană care a afirmat la o conferință de presă din 30 octombrie că Germania va fi unificată în 12 luni. La acel timp, noiembrie 1989, nimeni nu vorbea de reunificarea Germaniei”. Daily Telegraph m-a întrebat: „Domnule Irving, de ce niciunul din ziarele germane n-a citat ce ați afirmat dumneavoastră privind unificarea?” I-am răspuns: „Jurnaliștii de pretutindeni au aceeași uniformă caracteristică. Orizontul lor nu se extinde peste orizontul unui capac de closet. Ei nu pot vedea prea departe. Ei nu pot vedea ceea ce pot vedea istoricii… Cred că asta demonstrează ceea ce am susținut întotdeauna, că dacă stai cu nasul în arhive, cu nasul lipit de documente, ai mult mai multe șanse să fii corect în aprecieri.

Imaginați-vă, acum șapte ani, în 1983, sunt la o conferință de presă organizată de revista vest-germană «Stern», În Hamburg. Revista «Bild – Zeitung», care e organul de opoziție în Germania, m-a adus ca reporter al lor. Eu sunt foarte familiarizat cu cazul lui Hitler. Am studiat 20 de ani istoria lui Adolf Hitler. Am construit o întreagă cartoteca cu viața lui – 30.000 de subiecte – și când mi-au spus că vor publica jurnalul lui știam că e un fals. Deci «Bild-Zeitung» m-a întrebat: „Sunteți dispus să apăreți ca un corespondent de presă al nostru și să le dărâmați toată conferința de presă?” Am fost de acord. Am fost primul la microfon și am fost primul să pot pune întrebări celor de le «Ster». Le-am spus deschis: „Jurnalul e un fals. Jurnalul lui Adolf Hitler e un fals!” Au cheltuit 9 milioane de D-Mark pentru el. Toți istoricii germani au spus că e autentic. Eberhard Jaecker a spus și el că e autentic și deci trebuie să fie autentic”. Dar nu era autentic! Am aceleași sentimente asupra holocaustului.

Voi vorbi și de cazul Rommel. E însă același gen de istorie, deoarece când ne uităm la istoria Feld-Mareschalului Rommel și la legenda că a fost un membru al mișcării de rezistență contra lui Hitler, că a fost un erou al lui 20 iulie 1944, o istorie ce am auzit-o de 40 de ani, de la Al II-lea Război încoace, găsesc că nimeni nu s-a ostenit să verifice documentele, toți au crezut ceea ce au scris alții despre el și numai atunci când te referi la documente vezi că adevărul e în altă parte.

Cam așa au fost lucrurile și în Toronto acum 2 ani. Am fost chemat ca expert istoric la procesul lui Ernst Zundel, la care apărătorii lui Zundel mi-au arătat «Raportul Leuchter», care este testul de laborator al crematoriului și a camerelor de gazare. Ca o persoană care am studiat la Universitatea din Londra chimie și fizică și științele exacte, știam că am în față un rezultat exact. Nu există o altă interpretare posibilă. Și deodată tot ce am citit în arhive a devenit clar și de înțeles. Trebuie să accepți că dacă nicăieri în arhive nu este vreo evidență că au avut loc gazări, că dacă nu există niciun singur document german ce se referă la gazare de ființe umane, și dacă nu există nicio referință nicăieri în arhivele germane la vreun ordin dat de cineva pentru gazare de oameni, și dacă, pe de altă parte, testele forensic de laborator al crematoriului și al camerelor de gazare de la Auschwitz nu arată niciun reziduu semnificativ de component cyanidic, atunci toate acestea nu pot decât să însemne un singur lucru: că n-au existat camere de gazare. Atunci cum ne putem explica faptul că de 45 de ani de la finele celui de Al II – lea Război Mondial, am fost toți copleșiți de vina comună: ideea că rasa umană s-a făcut responsabilă de lichidarea a 6 milioane de ființe umane prin gazare? Răspunsul e acesta: am fost supuși celei mai mari ofensive propagandistice pe care rasa umană a cunoscut-o. A fost condusă cu atâta finețe, cu atâta rafinament, cu atâta participare financiară, că n-am fost capabili s-a recunoaștem ca o ofensivă propagandistică de la început până la sfârșit. Și acuma vedem aceste arme că circulă la orizont – în toată urâțenia lor – și cea mai mare armă, bineînțeles, în toată această campanie propagandistică contra adevărului, din 1945 încoace, a fost vaporul Auschwitz! Și ne-am găsit, în sfârșit, și noi, profesiunea istorică, și în particular profesiunea de revizuire a istoriei, însarcinarea noastră majoră: „Scufundați vasul Auschwitz!”

V-am prevenit că nu voi arăta respect pentru bon-ton în prima parte a acestui monolog. Scufundați vasul Auschwitz! Dar noi nu mai avem nevoie să scufundăm vasul Auschwitz, deoarece echipajul lui Auschwitz, ca Beate Klarsfeld, Wiesenthal, Elie Wiesel și restul, s-au luptat între ei, boxând și lovind cu pumnii, iar vasul Auschwitz navigând între ice-bergi, și ei, până la urmă, l-au părăsit. Au început să dea jos steagul vasului de luptă Auschwitz. Au dat jos placarda, au dat jos memorialul pentru 4 milioane și l-au înlocuit cu unul mai mic, de 1 milion. Evident că acesta nu este finalul istoriei. Sunt convins că e doar un “memorial interim”. Cred că e de carton și acesta, dacă îl privești îndeaproape, deoarece ce sens are să irosești pe el bani când știi că peste câteva luni iarăși trebuie schimbat. Va trebui să îl schimbe , evident.

Nu afirm că numai un milion, nu sunt dispus să dau niciun număr de morți la Auschwitz. Rușii ne-au ajutat. Ei au publicat în septembrie anul trecut, registrele mortuare de la lagăr. Aceasta a fost o lovitură fatală pentru vasul de război Auschwitz, pentru echipajul său, deoarece rușii, prin publicarea registrelor mortuare ale lagărului Auschwitz, care acoperă anul 1942 complet, anul 1943 aproape complet, anul 1944 incomplet, au arătat că prin aceste 46 de registre, că au fost 74.000 de morți. 74.000 de morți din toate cauzele. Acum profesorul evreu Arno Mayer, pe care îl respect, e unul dintre cei care au reușit să participe la programul de televiziune organizat de «Sender Freies Berlin», el n-a fost dez-invitat, ca mine, deci e sigur, e ok. Arno Mayer, de la Universitatea din Princeton, ne spune în cartea sa «De ce nu s-a întunecat cerul?», că, din cei care au murit la Auschwitz și în alte lagăre de concentrare, probabil mai mult de jumătate au murit din cauze naturale, ceea ce poți numi cauze naturale în timp de război. Evident, fraza e suspectă. Însă aceasta înseamnă că mai puțin de jumătate au fost omorâți; ceea ce înseamnă că mai puțin de jumătate din cei 74.000 de morți au fost omorâți la Auschwitz? Să fim generoși și să spunem că posibil că au fost omorâți la Auschwitz în perioada de trei ani 40.000. Un bilanț foarte trist! Asta e o crimă gravă. E aproape tot atât cât am omorât noi, englezii, la Hamburg într-o singură noapte. Aceasta înseamnă a reduce lucrurile la dimensiunile lor reale. Când nemții folosesc temutul cuvânt „Relativieren”, ceea ce înseamnă să încerci să compari lucrurile, să încerci să persiflezi lucrurile, răspunsul este: da, reduc legenda la dimensiunile reale, deoarece aceasta este funcția unui istoric. Winston Churchill însuși a spus că funcția unui istoric este să afle ce s-a întâmplat și de ce s-a întâmplat.

Istoricii germani n-au început nici măcar să urce pe cea mai joasă treaptă a scării. Ei încă nu au aflat ce s-a întâmplat. Toți credeau numărul de morți la Auschwitz ca fiind de 4 milioane, până când cineva din Israel i-a chemat și le-a spus: – Oh, nu! Nu 4 milioane, ci numai un milion. – Da, un milion. Institut fur Zeit Gesichte din Munchen: Un milion! Noi întotdeauna am plecat de la această premisă. „Wir sind immer davon ausgegangen”. Asta este ce au declarat presei, că ei mereu au plecat de la un milion, dar presa n-a auzit. Apoi au uitat să spună acest lucru propriului lor guvern și desigur că n-au spus nici poporului german, iar acum populația germană se întreabă: de acord, dar ce se întâmplă cu cele 6 milioane?
Oh, cele 6 milioane?… Totalul nu se schimbă! Rămân tot 6! Ca și cum te duci la băcănie să cumperi 6 kg de cartofi şi tot ce primeşti sunt două kg în pungă, dar băcanul vrea plata pentru 6 kg… Asta este ce s-a întâmplat cu populaţia germană: a avut de plătit 150 miliarde DM despăgubiri, compensaţii pentru 6 milioane de morţi, ca şi băcanul care spune: „Trebuie să plătiţi pentru 6 kg… indiferent de cât aţi primit”. În acest caz sunteţi îndreptăţiţi să consideraţi asta ca pe o pungăşie… Asta este ce se întâmplă acum în Germania. Ei menţin în continuare totalul de 6 milioane şi populaţia germană este mai departe informată că au fost gazaţi 6 milioane, deşi toată evidenţa merge în sens contrar.
Pentru mine Auschwitz nu mai e important. Sunt bucuros că echipajul l-a părăsit. Dispare. Va fi lăsat ca şi vaporul «Arizona» la Pearl Harbour. Dacă vreodată mergeţi în Hawai şi vă uitaţi la el, cu o parte din el încă deasupra mării, marcând locul unei mari legende. Şi dacă peste 100 de ani oamenii vin şi spun: „Mai jos, acolo, e vaporul Auschwitz, despre care oamenii au auzit cea mai incredibilă legendă timp de 50 de ani
şi pe care până la urmă l-a părăsit echipajul”.

De ce nu trebuie să credem ?

Mai întâi aţi aflat de la LEUCHTER RAPORT. Permiteţi-mi să vă dau câteva motive pentru care nu trebuie să credeţi. Există un istoric oficial guvernamental, prof. F. H. Hinsley. Acest profesor F. H. Hinsley e profesor de istorie la Universitatea din Cambrige şi în timpul celui de-Al II-lea Război Mondial a lucrat la serviciul de informaţii, ocupat cu descifrarea codului duşman GCHQ (Government Communication Headquarters). Vă puteţi întreba ce legătură are această împrejurare cu Auschwitz?
Are o mare legătură! Oamenii au dreptul să ne întrebe: cum putem noi să ştim că germanii n-au distrus toate documentele privind gazările? Să presupunem că au făcut-o, deşi, credeţi-mă, nu le-ar fi fost uşor. Duceţi-vă odată la Pennsylvania Avenue, la arhiva naţională, şi uitaţi-vă la evidenţele documentelor germane ce sunt acolo, 15, 25, 50.000 kg de documente. Chiar dacă distrugi originalul, mai sunt 5-6 copii la indigo, sunt telegrame, care toate au mers la subalterni. Sunt oameni care au ţinut jurnal de zi. Sunt scrisori scrise celor de acasă. De aceea am spus de 20 de ani: „Plătesc 1.000 de lire sterline oricui aduce un singur document de război din care să decurgă că Adolf Hitler a ştiut de Aushwitz sau de ceva legat de ce se spune că se întâmplă acolo”. Şi am repetat asta la televiziune. Chiar am ţinut la mine în buzunar şi am arătat 1.000 de lire sterline, însă nu a apărut nicio dovadă…
Dar să presupunem totuşi că germanii au distrus toate documentele privind gazarea. De acord. Dar la această ipoteză avem un răspuns surprinzător: în timpul războiului, noi, englezii, citeam toate mesajele codificate germane. Noi, englezii, aveam o organizaţie numită GCHQ, cu 3.000 experţi, care au descifrat codurile duşmane si au înregistrat fiecare document german telegrafiat şi tot ce era transmis prin radio. Exact asta am făcut. Presupunem că am reuşit din 1942 până la finele lui 1943 să descifrăm întreaga documentaţie prin radio între Auschwitz, Dachau, Buchenwald, Bergen-Helsen şi alte lagăre de concentrare, pe de o parte, pe de alta cu centrala lagărelor din Berlin, Wirtshaft – und Verwaltunghauptamz, Oswald Pohl. Exact asta am reuşit, doamnelor şi domnilor. Noi, englezii, am reuşit să descifrăm codul și am citit comunicările zilnice între comandamentul de la Auschwitz şi centrala din Berlin, şi, la fel, de la toate celelalte lagăre de concentrare, şi ştiam încă de atunci exact ce comunică Berlinul şi ce se întâmplă la Auschwitz.
Textele tuturor acestor telegrame se găsesc în arhiva serviciului britanic de informaţii. Nu cunoaștem cuvânt cu cuvânt ce conțin acele mesaje, deoarece guvernul britanic, din motive pe care noi numai le putem bănui, a refuzat să facă public textul exact al acestor telegrame. Însă au fost suficient de amabili ca, într-un apendix la volumul II al istoriei serviciului secret britanic de informaţii, să ne spună ce putem conclude din aceste telegrame.
În fiecare zi, în telegramele trimise din lagărele de concentrare la Berlin, se comunica: numărul prizonierilor care au sosit în acea dimineaţă în lagăr, numărul prizonierilor care au părăsit lagărul în acea zi, numărul prizonierilor rămaşi în lagăr la sfârşitul zilei şi, în plus, la categoria a IV-a era rubrica intitulată „Alte pierderi” (Abgange aller Alt). Serviciul de informaţii a dedus că aceste „Alte pierderi” erau în cea mai mare parte cauzate de moarte. Iată ce declară istoria oficială britanică: „În cazul Auschwitz, majoritatea acestor pierderi se datorau bolilor. Restul erau execuţii, ce sunt descrise ca împuşcare sau spânzurare. Nu e nicio referire la gazare la Auschwitz”.
Ni s-a spus mereu că Auschwitz, marele vapor Auschwitz, această minciună care a navigat în ultimii 45 de ani, a fost un punct terminus pentru milioane de oameni (Endstation). Că trenurile soseau la Auschwitz cu mulţime de bieți oameni neajutorați care, bineînţeles, toţi erau evrei. De acolo erau canalizaţi la gazare. Niciun singur cuvânt însă despre aceste mișcări în mesajele pe care guvernul britanic le-a descifrat în anii 1942 şi 1943. Dar aţi citit în presă vreo referire la vreuna din aceste concluzii ale guvernului britanic?!
Cred că a dovedit mult curaj prof. Hinsley că şi-a permis această periculoasă frază. Putea s-o evite uşor şi să iasă din ananghie fără să fi spus că „nu există nicio referire la gazare la Auschwitz.” Dar a spus-o! Un om brav.
Dar ce să spunem de martorii oculari? Martorii oculari care au văzut cum s-au întâmplat toate? Am ţinut seama de ei, avem un număr mare de martori oculari care au văzut camere de gazare la Dachau, când astăzi până şi oficialitatea recunoaşte că la Dachau nu au fost camere de gazare. Dar ce să mai spunem de fotografii?

Bine, ştiu că sunt câţiva vizitatori din Germania aici, astă seară, în audienţă, aşa că doresc să povestesc un episod care mi-a cauzat o deosebită plăcere în ultimile zile, şi anume:
La televiziunea germană s-au dat 4 sau 5 filme în luna mai a acestui an. Un cuplu deosebit de antipatic, Lea Rousch şi Eberhard Jacker. Lea Rousch e un binecunoscut jurnalist de televiziune evreu în Germania şi numai întâmplător mai urât decât Simon Wisenthal însuşi. Eberhard Jaecker a fost istoric consultant şi consilier, iar Lea Rousch a fost persoana ce, fără discuţie, a pregătit cele 4-5 groteşti spectacole. Avea titlul «Moartea – un maestru din Germania». Un episod special în a doua parte a filmului, de 35 de minute, arată o grămadă de evrei din România încărcaţi într-un tren într-o gară. Evreii sunt fotografiați într-un vagon deschis de cărbuni, iar vocea anunţă: „Iată-i pe evreii transportaţi la lagărele de exterminare de la Treblinka şi Auschwitz”. A trebuit să-i scriu lui Eberhard Jaecker următoarea scrisoare:
„Dragă profesore Jaecker, drag coleg, Mi s-a atras atenţia că fotografia folosită în film de dumneavoastră nu reprezintă evrei din România încărcaţi în trenuri de cărbuni şi transportaţi la lagărul de exterminare Auschwitz. Dacă vă uitaţi la arhivele feroviare ale gării centrale din Hamburg, veţi putea vedea că de fapt platforma din gara Hamburg-Hauptbahnhoff în 1946, un an după terminarea războiului, e una şi aceeaşi cu cea din fotografia dumneavoastră şi titlul corect ar fi trebuit să fie: Germanii din Hamburg se suie într-un tren de cărbuni pentru a face o expediţie de cumpărături în Ruhr”.
Acesta este adevărul. Şi am scris prof. Jaecker: „Dacă nu mă credeţi, la proxima vizită ce o faceţi la Hamburg, mergeţi la restaurantul gării Hamburg-Hauptbahnhoff şi veţi vedea acea acea fotografie între cele de pe pereţi, ilustrând cu oarecare nostalgie aspecte din timpul ocupaţiei aliate. Cumva asta v-a fost sursa de informații? Îmi permit să vă recomand ca pe viitor să vă restrângeţi cercetările la arhive şi mai puţin la
restaurantele staţiilor feroviare”.
E foarte plăcut să fii istoric. Cum vedeţi, ai momente de amuzament. La recenta vizită la Freiburg, luna trecută, în septembrie, am văzut un foarte vechi prieten, şeful departamentului de istorie de la Universitatea din Freiburg, în Germania. Toţi aceşti istorici germani sunt prietenii mei. În privat, nu în public. Mă invită şi acasă la o sticlă de vin şi la discuţii până la 2-3 dimineaţa, schimbând note şi comparând texte. În public,
evident, nu vor să apară cu mine nici morţi, însă în privat au nevoie de mine. Şi iubitul prof. Bernd Martin mi-a fost prieten de 20 de ani şi-mi spune: „Irving, problema cu tine este că n-ai fost la Auschwitz. Eu am fost de 2-3 ori”. Eu răspund: „Ei, şi ?”. El zice: „Acuma, şeful muzeului şi arhivei de la Auschwitz mi-e prieten personal de mulţi ani“. Îi răspund: „Oh, vorbeai de Frantisek Piper?”. El zice: „Oh, da, Frantisek Piper, un foarte intim prieten al meu de mulţi ani; şi-mi amintesc ultima oară când am fost să văd Auschwitz I, acesta e blocul ce se arată turiştilor. Irving, sunt camere de gazare. Au fost camere de gazare, nu e niciun dubiu”. Zic: „Auschwitz I, evident, e o problemă. Şi i-am spus aceasta lui Frantisek Piper.” I-am spus: „Herr Piper, eşti om inteligent, m-am uitat la crematoriu acolo, şi ceea ce arăţi turiştilor drept cameră de gazare, între noi fie vorba, e fals, nu-i aşa?” (Conversaţia aceasta a avut loc efectiv în 3 septembrie din acest an). Martin mi-a răspuns: „Însă Piper (omul care a ordonat reducerea numărului de la 4 milioane la un milion), a răspuns: Fie vorba între noi, ai dreptate! A trebuit să le construim pentru turişti”.
Ce ziceţi de asta, doamnelor şi domnilor? Un istoric german care acceptă că AUS CHWITZ I, CREMATORIUL ŞI CAMERELE DE GAZARE, CARE SUNT ARĂTATE TURIŞTILOR DIN TOATĂ LUMEA, SUNT FALSURI POST-BELICE PENTRU BENEFICIUL TURISMULUI. E ceva ce dintotdeauna am bănuit, în mod special “un ceva” ce am bănuit de la apariţia acelui “LEUCHTER RAPORT” ce mi-a ajuns în mână.
Însă prof. Martin, istoricul german (Domnul să-l binecuvânteze!), a mai spus: „Mr. Irving, evident însă că acesta este adevărat numai în privinţa lui Auschwitz I. La Birkenau (3-5 km distanţă) erau camere de gazare”.
Nu s-a gândit la logica întrebare: De ce să arăţi turiştilor falsuri, când există camere de gazare reale la numai 3-5 km distanţă? Cine sunt acuma proştii-falșii?

Nu numai camerele de gazare, ci şi turiştii!

Dar trebuie să admit că numai în dimineaţa următoare “mi-a căzut fisa”, când scriam o notă privind conversaţia cu prof. Martin. Brusc mi-am dat seama de cele spuse de el. Aici aveam un istoric german ce acceptă absurda abominaţie că e absolut normal ca să fie arătate turiştilor camere de gazare contrafăcute.
Este o ofensă criminală (un delict) a afirma aşa ceva în Germania de astăzi. Contra mea există o asemenea acuzaţie, pentru că am afirmat aceasta în faţa a o mie de persoane la Loewenbrau, în Muenchen. Nu e singurul motiv. Am instigat la demonstraţie plecând de la hotel Hohenzollern din Muenchen – cum sună acuzaţia poliţiei: „David Irving încearcă să facă manifestaţie de stradă pentru a celebra ziua de naştere a lui Adolf Hitler la 21 aprilie”.
În orice caz, am scris prof. Martin: „Te rog să-mi confirmi în scris ceea ce mi-ai spus, ca să văd dacă am înţeles corect. Aştept răspuns”. Nu cred că mă va urma pe platformă. E prea departe.
Cum spun, echipajul fuge de pe vapor. Putem să-l părăsim, se scufundă. Putem continua să-l ţintim cu torpile, dar nu mai e nevoie. Sau, ca să folosesc o altă analogie, îşi dau seama că sunt complet în aer cu istoria lui Auschwitz, şi, disperaţi, încearcă să repare avariile. Îşi retrag întreaga armată de mincinoşi de pe câmpul de bătaie în linia a doua; devine periculos pentru ei.
Când m-am dus să-l văd pe prof. Martin, m-a întrebat: „La ce lucrezi acum?”, Îi spun: Pregătesc biografia lui Goebels, ministrul propagandei naziste. De fapt vă fac o destăinuire, domnilor şi doamnelor, că am primit de la ruşi – sunt singura persoană care posedă jurnalul lui Goebels pentru tot anul 1938 – 1.000 de pagini extraordinare, scrise de mână. Deoarece, când citeşti jurnalul lui Goebels, înţelegi mai bine caracterul lui Hitler. De exemplu: Câteva zile după Anschluss între Germania şi Austria, Goebels are o plângere. El spune că Heydrich a ordonat să fie executate câteva persoane. Fuhrerul a aflat şi e furios. Interesant. Este exact ceea ce noi am bănuit întotdeauna: garnitura secundă face execuţii, Hitler află de aceasta mai târziu.
Berndt Martin, profesor la Universitatea din Freiburg, spune: „Foarte interesant, domnule Irving, dar ştii cine e înmormântat în cimitirul unei mici biserici de lângă Freiburg?” „Cine?”, întreb. „Primul mare amor al lui Goebels. A fost înmormântată aici acum 30 de ani. Au nivelat complet mormântul când au aflat cine e. Aşa sunt lucrurile în Germania. E criminal”. Eu zic: „Deci e Anke Starhelm?” El spune: „Corect. Ea a murit aici acum 30 de ani. Jos, în Freiburg, trăieşte o femeie bătrână care a fost bună prietenă a lui Anke Starhelm şi ea i-a lăsat toate scrisorile”. „Aha!”.
Inutil să vă spun că 24 de ore mai târziu eram mândrul posesor al scrisorilor şi fotografiilor.
Aşa se procedează, doamnelor şi domnilor, deoarece, încă odată, eu nu citesc cărţile altora. Sunt interesat numai ce spun documentele.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.