„Doctrina conservatoare ține seama în primul rând de învățămintele trecutului”

Nu e ţară mai tradiţionalistă decât Franţa. Ce face splendoarea jurisprudenţei franceze? Tradiţia (…), ca din tată în fiu să râvneşti la cinstea de a purta roba de magistrat, oricât de puţin retribuită (este) astăzi, când toată lumea se îmbogăţeşte. Ce face structura aceasta admirabilă a burgheziei franceze? Tradiţia ca din tată în fiu să te ţii de meseria sau de comerţul înaintaşului tău. A fost tatăl tău băcan? Poţi să devii un savant, nu ţi-e ruşine să-ţi zici că eşti fiu de băcan. Şi băcănia continuă.

În toate părţile, tradiţie. Şi, vedeţi, Franţa, în timp de 100 de ani, a trecut prin frământările cele mai extraordinare: războaie, cât vreţi de crâncene, care au pătruns foarte aproape de măduva ţării. Şi tot atâtea convulsiuni interne. Să nu se uite că, spre pildă, la 1848, teoreticienii, reformatorii erau la putere; ei bine, graţie forţei structurii sale, graţie cu deosebire legăturii de pământ a ţăranului francez care ţine la glia lui încă şi mai tare decât e râvnitor de pământ ţăranul român, graţie acestor elemente prezervative, Franţa a putut rezista şi teoriilor lui Proudhon şi experienţelor lui Barthélemy Enfantin şi atelierelor naţionale ale lui Colbert – iar mai târziu, Comunei; tot asemenea şi teoriilor internaţionaliste de astăzi. Graţie tradiţiei, Franţa iese din toate încercările tot mai solid constituită şi mai strălucitoare. Acolo, comunismul, subiect de discuţie prin gazete, subiect de tulburări în unele mari centre industriale, n-a atins însă întru nimic păturile adânci ale naţiunii.

Cât pentru Anglia, Doamne, aceea e ţara tradiţiei prin excelenţă. Respectul tradiţiei merge aşa de departe că englezii au păstrat până şi unele accesorii desuete în costumul şi înfăţişarea unor înalţi magistraţi. Noi, din continent, mai tineri, râdem câteodată de perucile acelea; englezul, foarte înţelept, le păstrează pentru că tocmai excentricităţile de costum sunt în ochii vulgului întruparea tradiţiei de care este el mândru. Anglia, tradiţionalistă în toate, îşi rezumă tradiţionalismul ei astăzi mai mult decât oricând în politica ei externă. Ea poate ieşi din braţele lui Palmerston ca să intre în ale lui Salisbury, cu „whigs“ sau cu „torys“, politica orientală a Angliei este aceeaşi; ea poate ieşi din mâinile lui Lloyd George ca să încapă în ale lui Bonard Law, politica ei continentală este aceeaşi, Anglia n-are decât o singură politică.

Prin urmare, domnii mei, vedeţi ce structură solidă dă naţiunilor respectul tradiţiilor. (…) Să ne uităm acum în partea opusă: la ţările fără tradiţie. Rusia: 170.000.000 de oameni călare pe două continente. Ţară fără tradiţie! De unde, de altminteri, să aibă tradiţie? Tradiţia proprietăţii? Cum o poate avea un popor care n-a cunoscut proprietatea decât sub forma colectivă a mirului. Tradiţia libertăţii? Cum s-o aibă un popor a cărui masă rurală n-a fost liberată decât în zilele noastre, de ţarul Alexandru al II-lea, şi a cărui masă cetăţenească n-a văzut libertatea decât sub aspectul permisiunii autorităţii administrative de a te mişca?

Tradiţie religioasă? Cum s-o aibă un popor la care popa devine supraveghetorul în numele poliţiei şi al cărui cap suprem sunt un împărat laic şi un procuror laic al Sfântului Sinod? Ţară fără tradiţie!

N-a rezistat, domnii mei, la cel dintâi şoc serios pe care l-a avut într-o convulsie generală. Poporul rus a acceptat ieri tirania absolutismului; se supune astăzi orbeşte tiraniei sovietiste. (…)

V-am făcut, domnii mei, o paralelă din care trebuie să se degaje învăţăminte.

Suntem noi un popor de tradiţie? Nu în toate, trebuie să o recunoaştem. Avem două tradiţii, însă foarte serioase: tradiţia religioasă şi tradiţia proprietăţii. Celelalte ne lipsesc. (…)

TRADIŢIA RELIGIOASĂ

Da, e foarte puternică în România. Noi suntem atât de fideli tradiţiei ancestrale, că am păstrat până şi în religia creştină apucături ale păgânismului: noi punem în mâna mortului piesa de monedă pe care o puneau grecii şi romanii pentru ca sufletele să plătească barcagiului Caron trecerea Styxului.

Tradiţia religioasă: să nu râdem de dânsa, domnii mei, aceasta face nobleţea noastră. Noi am mai păstrat pomana. Ce este ea altceva decât ofrandele

pe care romanii le aduceau pe mormintele scumpilor lor morţi? (…)

Am devenit un popor creştin, şi, o dată ce am trecut la ortodoxie, am stat fixaţi aici. Noi n-am cunoscut, din fericire, luptele religioase. Încercările

de întoarcere la catolicism, în secolul al XII-lea şi al XIII-lea, se petrec mai mult în rândul curtenilor, domniţe favorizând catolicismul ţării lor de origină; dar noi, o dată alipiţi ortodoxiei, am stat neclintiţi.

Lupte sângeroase, cum a fost Reforma, noi n-am cunoscut şi atunci tradiţia religioasă a rămas în toată vigoarea ei. Domnii noştri, când aveau prea multe

păcate pe conştiinţă, clădeau câte-o biserică (…).

Prin religie s-a păstrat în lumină cultura; prin secolul al XVI-lea cele dintâi tipărituri au fost religioase; la mănăstiri au fost tiparniţele. Prin cărţile

bisericeşti s-a păstrat la poporul moldovenesc din Basarabia limba; prin popii ei Transilvania şi-a păstrat cultura naţională (…).

Atunci, învăţământul: nu vă atingeţi de religie.

Trebuie să o serveşti cu decenţă, pentru că este legătura cea mai temeinică, cea mai istorică cu trecutul.

De altminteri, domnii mei, chiar dacă n-ar fi tradiţia care să ne impună această disciplină, simpla raţiune de stat ar trebui să ne-o indice. Firea

omenească este ţesută de instincte; instinctele acelea le scliviseşte civilizaţia; dar de câte ori civilizaţia nu s-a dovedit neputincioasă fie în momente de cataclism, fie chiar în viaţa normală, în faţa sărăciei şi a tentaţiei sărăciei! Şi atunci, cum nici un popor n-a ajuns în starea culturii platoniene, aşa, ca fiecare om să-şi facă morala lui, ca fiecare om să se înveţe ce este bun şi frumos, să lăsăm, domnii mei, încă foarte multă vreme să fiinţeze în România morala pe care cele zece porunci ale bisericii le infiltrează de mici, mecaniceşte, în urechea copiilor: nu e bine să furi, să nu râvneşti la

bunul vecinului, nu e bine să faci jurământ fals şi aşa mai departe. Acele mişcări ale conştiinţei revin, din când în când, în crize morale, chiar şi la cei mai înrăiţi.(…)

TRADIŢIA PROPRIETĂŢII

S-ar părea paradoxal să vorbim de tradiţia proprietăţii într-o ţară în care ţărănimea numai de la 1864 a devenit pe deplin proprietara locurilor de pe care se hrănea. Să nu se uite că proprietatea mare a existat; că ea era întemeiată încă din secolul al XVI-lea; dar cu deosebire să nu se uite că în clasa rurală exista, încă de pe timpurile eroice ale voievozilor noştri războinici, tradiţia proprietăţii sub formă de moştenire şi răzăşie.

Proprietatea, domnii mei, ce este? O construcţiune a legii? A ferit Dumnezeu. Este întruparea cea mai eminentă a activităţii şi iniţiativei omeneşti.

Societatea o consacră în interesul societăţii, adică al tuturor. Proprietatea este născută o dată cu omul intrat în stare socială. Ea se naşte din voinţa colectivă, din instinctul omenirii. De aceea, domnii mei, tradiţia de proprietate trebuie să rămână întreagă.

Se întâmplă ca, tot în interesul obştesc, proprietatea trebuie să consimtă la sacrificii reale. De aici exproprierea. Foarte înţelept a fost constituantul nostru când a înscris în constituţie că proprietatea este un drept sacru şi inviolabil. Vorbe pompoase – se poate – întrebuinţate însă de un partid liberal într-o constituţie luată dintr-o ţară conservatoare, vorbe pompoase

care arată însă bine cât de fundamentală este ideea de proprietate într-un stat tânăr.

Tot constituţia – care este presupusă că întruneşte consimţământul întregii naţiuni – constituţia admite exproprierea. Este un sacrificiu consimţit de toţi în interesul tuturor. De aceea constituţia noastră, foarte înţelept, enumără cazurile de expropriere. Pe lângă cele prevăzute de constituţie s-a adăugat şi exproprierea pentru utilitatea socială care s-a realizat prin reforma agrară; dar ea n-a fost smulsă, ci s-a făcut prin consimţământul tuturor organelor ţării. După 1907, un conservator, Ion Lahovari, e cel dintâi care a agitat ideea exproprierii parţiale pentru împăciuirea generală; mai târziu, alt conservator, umilul dumneavoastră conferenţiar, propunea în parlament mijlocul de a scădea din ce în ce mai mult disproporţia dintre marea şi mica proprietate; astfel că, atunci când, sub presiunea primejdiei, pentru a da un imbold mai mult naţiunii armate, când la Iaşi s-a înfăptuit exproprierea, ea era, după forma doctrinei conservatoare, deja consimţită de toţi.

Dacă acesta este adevărul, ar greşi un proiect de constituţie care pentru viitor ar lăsa cazurile de expropriere la discreţia unui parlament obişnuit.

Astăzi, partid de ordine la putere: exproprierea s-ar restrânge; mâine, partid de reformatori la cârmă; te pomeneşti cu cine ştie ce expropriere votată de o

majoritate oarecare. Cunoaşteţi cum fiecare guvern, cu mai multă sau mai puţină dulceaţă, ştie să-şi alcătuiască majorităţile. O majoritate ordinară poate atunci, oricând, să se joace cu proprietatea. Azi expropriezi o industrie în favoarea unei anumite clase a poporului; mâine expropriezi o casă în

favoarea unui club, centru de agitaţie reformatoare, poimâine se decretează de utilitate publică exproprierea unui pământ în favoarea Dumnezeu ştie

cărei experienţe de falanster, cum s-a încercat în Franţa; şi aşa mai departe. Primejdie reală! Şi n-aş şti să zic îndestul legiuitorului de aiurea şi cu deosebire celui de la noi: circumspecţie în mânuirea acestei arme, pentru că viitorul va fi solid sau şubred după cum veţi organiza proprietatea, tare sau nu.

Alexandru Marghiloman

Conferinţă susţinută la Institutul Social Român, 18 februarie 1923.

Fragment selectat din Doctrinele partidelor politice, ediţie îngrijită şi note de Petre Dan, Editura Garamond, Bucureşti, f.a., pp. 159-164.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.