S.O.S. Românii din Peninsula Balcanică

Romanii - Harta etnica - Balcani

În România capacitatea de a uita este dublată, de prea multă vreme, de tendinţa de a lăsa deoparte celelalte ramuri ale românităţii, cu precădere românitatea sud-dunăreană: aromânii, megleno-românii, istro-românii, românii din Timoc. România se lasă dirijată, de multe ori în mod conştient, de ceea ce istoricul român Gheorghe Zbuchea numea inspirat „sindromul Rösler”.

Ca urmare a denigrărilor venite în secolele XVIII-XIX, care au generat teze anti-româneşti precum celebra teorie imigraţionistă (potrivit căreia românii s-ar fi format ca popor în sudul Dunării, de unde au migrat în nordul fluviului cândva, prin secolul XII, oricum după stabilirea maghiarilor în Transilvania), majoritatea demersurilor istorice, dar şi propagandistice şi, implicit, cele politice şi diplomatice româneşti au insistat şi insistă pe continuitatea nord-dunăreană a românilor, păstrând tăcerea asupra românităţii sud-dunărene. Cu toate acestea, românii balcanici, cei care trăiesc astăzi în absolut toate statele din peninsulă, sunt la fel de autohtoni ca şi cei din nordul Dunării. Ei sunt urmaşii traco-dacilor.

Un popor a putut să supravieţuiască, indiferent de vicisitudinile istoriei, cuminte, în cea mai deplină linişte şi moralitate. Conform datelor culese de raportorii Consiliului Europei – pe care nu le negăm, dar asupra cărora atragem atenţia că sunt culese din surse oficiale – toate statele din Peninsula Balcanică au pe cuprinsul lor populaţie românească.

Serbia

În Serbia trăiesc, după dorinţa autorităţilor, două categorii de români: românii din Voivodina, recunoscuţi, şi care beneficiază de toate drepturile culturale şi politice (consemnaţi în număr de 40.000), şi românii din Timoc (pe care statul sârb îi consideră „grup etnic de origine necunoscută”, ca atare, neavând ţară-mamă nu au nevoie de limbă maternă).

Denumiţi vlahi de către sârbi, consemnaţi doar câteva mii, când de fapt sunt peste 400 de localităţi locuite compact de aceştia, timocenii se luptă pentru supravieţuire afirmând cu încăpăţânare că sunt „rumâni”. Nu au parte de învăţământ în limba română, nici de slujbe la biserică în limba română.

Notă: În 1915, când România a început negocierile pentru intrarea în război, solicitarea guvernului de la Bucureşti prevedea trasarea unei graniţe care să includă teritoriile locuite de români de peste Dunăre, actualul Banat sârbesc şi Valea Timocului (care au trimis reprezentanţi aleşi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia).

Serbia, ocupată în acel moment de Austro-Ungaria şi, deci, inexistentă ca stat, a căpătat totuşi la Paris, după terminarea războiului, teritorii aparţinând spaţiului etnic românesc la cererea marilor puteri pe considerentul că şi România urma să aibă o minoritate sârbă în zona Timiş-Torontal.

Grecia

Potrivit recensământului din 1951 în Grecia se aflau numai 22.736 de vlahi, deşi experţii străini îi apreciau la 120.000. Cele mai optimiste cifre de astăzi se referă la existenţa a 1.200.000 de aromâni în Grecia. Chiar şi ultranaţionalistul cotidian «Eleftheros Typos» vorbea în 1994 despre 500.000 de aromâni, pe care îi socotea însă, greci romanizaţi.

Prigoana împotriva aromânilor a cunoscut apogeul în anii imediat următori celui de-Al Doilea Război Mondial, grecii reproşându-le vlahilor sentimentele pro-româneşti şi pro-italiene manifestate pe parcursul conflictului. Zona munţilor Pindului este socotită matca aromânimii, dar aromânii locuiesc din vechime şi în Tesalia (muntele Olimp era într-o vreme înconjurat de o compactă populaţie românească) şi împrejurul oraşului Salonic (dar de aici aromânii au fost alungaţi în bună parte pentru a se face loc grecilor refugiaţi din Asia Mică după victoria turcilor, la sfărşitul anilor ’20).

Un raport publicat în «Greek Monitor of Human and Minority Rights» (vol.1, nr. 3, decembrie 1995) amintea faptul că revendicările aromânilor sunt minimale (dreptul la învăţământ şi biserică în limba maternă), însă la început de mileniu III şi acestea sunt prea mult pentru un stat a cărui Constituţie nu recunoaşte minorităţile naţionale.

O mult mai măruntă comunitate românească din Grecia este cea a megleno-românilor, care locuiesc la nord de Salonic, şi al căror dialect este mai apropiat de cel vorbit la nord de Dunăre. Spre deosebire de toţi ceilalţi români sud-dunăreni, megleniţii au fost dintotdeauna o populaţie sedentară, nepracticând păstoritul.

Croaţia

Comunitatea românească din Croaţia, aşa-numiţii istro-români, nu mai numară astăzi decât circa 1.500 de persoane. Dialectul vorbit de aceştia a fost înregistrat în «Cartea Roşie a Limbilor pe cale de dispariţie» editată de UNESCO. Cu toate acestea, unii cercetători au descoperit în zona locuită compact de istro-români (peninsula Istria) copii vorbind în dialect, aşa că există speranţe că istro-româna va supravieţui. Nu există învăţământ, nici biserică, nici presă sau cultură în istro-română (cu excepţia unei reviste editate în Italia). Istro-românii nu sunt recunoscuţi de Constituţia croată drept minoritate, ca atare nu au niciun fel de drepturi. De menţionat că sunt de religie catolică.

Notă: În 1329 a fost menţionat în Istria un lider vlah pe nume Radul, într-o perioadă în care croaţii, sosiţi de câteva secole de pe teritoriul actualei Slovacii, se bucurau de o largă autonomie în interiorul regatului maghiar.

Albania

Potrivit celor mai recente estimări (oficiale), aromânii din Albania nu ar fi mai mulţi de 100.000, deşi este cunoscut că prea puţini dintre cei 400.000 de ortodocşi ai ţării sunt etnici albanezi. Aromânii din Albania sunt concentraţi mai ales în jumătatea sudică a ţării, deşi pot fi găsiţi atât în nord, cât şi în Kosovo. În ultima vreme, oficialităţile de la Bucureşti au început să manifeste un interes sporit faţă de această minoritate, dovadă fiind iniţiativa trimiterii de trupe de menţinere a păcii în regiunea locuită preponderent de aromâni.

Nici în Albania aromânii nu au şcoli în limba maternă şi nici nu beneficiază de vreo recunoaştere a drepturilor lor ca minoritate autohtonă.
Notă: În 1912, o dată cu debutul primului război balcanic, când s-a pus problema împărţirii unor teritorii care aparţineau Imperiului Otoman, România a susţinut pe căi diplomatice înfiinţarea şi recunoaşterea unui stat albanezo-român pe teritoriul ocupat astăzi de Albania. La Bucureşti, cu sprijinul autorităţilor române, se pregătea guvernul viitorului stat, în frunte cu primul preşedinte al Albaniei, Ismail Qemali, cel care avea să proclame independenţa ţării sale în acelaşi an, la 28 octombrie. Deşi creat cu contribuţia decisivă a României, şi a aromânilor din respectivele teritorii, statul albanez nu s-a grăbit să acorde drepturile pe care le meritau concetăţenii lor. Nici astăzi nu se grăbeşte.

Macedonia

Constituţia Macedoniei este singura (dintre toate legile fundamentale ale statelor sud-dunărene locuite de aromâni) care recunoaşte dreptul minorităţilor naţionale de a-şi folosi limba maternă. Parlamentul de la Skoplie este singurul organ legislativ în care sunt reprezentaţi aromânii ca minoritate națională. Cu toate acestea, Consiliul pentru Relaţii Interetnice, înfiinţat în baza articolului 78 din Constituţie, nu a reuşit până acum să fie un organism eficient, parlamentul respingând majoritatea recomandărilor sale. Televiziunea şi Radioul naţional macedonean au programe în aromână, dar învăţământul în limba maternă este la început.

În pofida evidenţei că autorităţile macedonene doresc să sprijine drepturile aromânilor, în problema recunoaşterii comunităţii ortodoxe aromâne din Macedonia ca organizaţie religioasă de sine stătătoare nu a existat înţelegere. Iniţiativa a fost respinsă. Oficial în Macedonia sunt 20.000 de aromâni, sursele comunităţii vorbind despre circa 100.000.
Notă: La sfârşitul războiului ce a dus la destrămarea Iugoslaviei, România a fost primul stat care a recunoscut – cu condiţia acordării tuturor drepturilor europene pentru aromânii de aici – independenţa Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei.

Bulgaria

În Bulgaria trăiesc două comunităţi româneşti distincte: aromânii, în sud (la graniţa cu Grecia şi Macedonia) şi „vlahii” (pe toată lungimea Dunării, compact însă doar în zona Vidinului, în prelungirea regiunii Timoc). Statisticile oficiale arată prezenţa a 1.550 de aromâni (la care s-ar adăuga câteva sute de familii în Cadrilater) care au izbutit să se organizeze, deşi nu se bucură încă de o recunoaştere culturală sau spirituală.

Situaţia vlahilor din Bulgaria este similară celei a românilor timoceni, pentru care singura scăpare la ora actuală o reprezintă recepţionarea posturilor româneşti de radio şi televiziune, care îi ajută să-şi păstreze limba!
Notă: Momentul de maximă glorie şi motiv de mândrie naţională pentru slavii din Bulgaria de azi îl reprezintă existenţa Imperiului Vlaho-Bulgar, întemeiat de fraţii români Petru şi Asan, care au ajuns să impună tribut Constantinopolului. Bulgaria şi-a căpătat autonomia în urma războiului ruso-româno-turc, ca reper stând luptele de la Plevna (ca şi în cazul grecilor, militanţii bulgari conduşi de poetul naţionalist Hristo Botev au activat la Bucureşti).

Dimensiunile principatului bulgar (înfiinţat în 1878, când şi aromânii au sperat în fondarea unui stat propriu, ca urmare a dezmembrării Imperiului otoman) au fost unul dintre izvoarele războaielor balcanice şi al împărţirii injuste al peninsulei stăpânite până atunci de turci.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.