Despre corecta informare

Marilena Rotaru

Scrisoare deschisă adresată Consiliului Naţional al Audiovizualului:

„De 43 de ani de când practic jurnalismul de televiziune m-a preocupat rostirea adevărului, corecta informare, modul în care, prin misiunea acestei meserii, trebuie să educ, să formez, să modelez publicul. Cu această convingere am reuşit să realizez, în condiţiile cenzurii de dinainte de decembrie 1989, interviul cu Sergiu Celibidache (1979), trei documentare dedicate pictoriţei Margareta Sterian (între 1979 şi 1984; unul dintre ele premiat de ACIN şi la un Festival Internaţional de Film, deşi nu fusese difuzat), Centenarul Cellei Delavrancea (spectacol cu public, în decembrie 1987), Dan Grigore şi invitaţii săi (spectacol la Sala Radio în mai 1988). Toate acestea au văzut lumina ecranului numai după 1989. În 1985 mi se topeau şpalturile unui roman în curs de apariţie: «La Est de Firenze», carte în care prim planul îl constituie cenzura din televiziunea acelor ani şi din întreaga viaţă a românilor acelei epoci. Şi această carte a fost tipărită după 1989, în 1995…

A venit libertatea, a căzut comunismul. Nu? Mă simţeam şi mă credeam liberă şi am început să fac ceea ce visam de mult: serialul de televiziune «Memoria exilului românesc». Tot în clandestinitate. Nimănui nu-i plăcea la începutul anilor 1990 şi destulă vreme şi după, acest serial. Documentare consacrate personalităţilor de prim plan ale exilului (Atenţie! Nu diasporă, exil!): Vintilă Horia, Sergiu Celibidache, Camilian Demetrescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma (în filmoteca TVR sunt 100 de episoade dedicate valorilor exilului românesc). Nici unul din aceştia nu făcuseră vreo plecăciune puterii postdecembriste. Cum să placă?! Serialul se difuza (când se difuza) după 1 noaptea. Ca şi Memorialul Durerii al Luciei Hossu Longin.
Telespectatorii îşi puneau ceasul şi se sculau să vadă emisiunile. În 31 octombrie 1991 TVR-ul (pe atunci singura televiziune din România) m-a concediat pentru opiniile promonarhiste, critica puterii acelui moment, exprimate într-un miting al Alianţei Civice (Niet comunism!) şi într-un articol publicat în Cotidianul, intitulat «Libertatea de a fi minţiţi».
După zece luni am câştigat procesul cu televiziunea şi m-am întors în TVR. Dar, între 1992 şi 1996, postul meu public de televiziune s-a aflat în Piaţa Palatului, nu în Calea Dorobanţilor 191, fiind nevoită să-mi proiectez interviurile cu Regele Mihai la mitingurile organizate de opoziţie şi de Liga Studenţilor cu ocazia zilelor de 10 Mai, 25 octombrie, şi de Ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil la 8 noiembrie. Trebuie să spun că douăzeci de interviuri, reportaje şi documentare cu şi despre Regele Mihai şi Familia Regală (realizate între anii 1991 şi 2005) precum şi zece episoade din «Memoria exilului românesc» le-am făcut pe cont propriu şi cu ajutorul câtorva români din ţară şi străinătate.

În octombrie 2003 mi s-a acordat «Diploma de excelenţă pentru întreaga activitate» a Consiliului Naţional al Audiovizualului. Motivul exprimat în Laudatio rostit de maestrul Dan Grigore: curajul de a spune adevărul şi de a face cunoscute valorile culturii şi istoriei naţionale.

Şi am ajuns la Decizia nr. 144 din 04.03.2014 care m-a aruncat în urmă cu un sfert de secol, când toate redacţiile şi condeiele erau terorizate de Cabinetul nr. 2. Zilnic cădeau capete pentru câte un cuvânt folosit.
Zilnic mi se comunica un nou cuvânt pe care nu mai aveam voie să-l folosesc. Zilnic harta limbii române era ciopârţită, din directive de partid pentru ”corecta informare a publicului”. Se poate alcătui o istorie cu accepţia acestei sintagme de-a lungul epocilor, în slujba diferitelor puteri, cu misiunea de a falsifica, uneori total, alteori parţial, adevărul. ”Corecta informare a publicului” poate avea sensuri antagoniste în epoci antagoniste. Adevărul, însă, este unul singur.
Aşadar care este adevărul României?

Din 1944 Armata Roşie intensifică politica de sovietizare a României. Regele Mihai luptă pentru menţinerea unui regim democratic din afara sferei de influenţă a URSS. Dar comunismul nu se putea instaura deplin decât dacă Regele şi instituţia monarhică dispăreau. La 30 decembrie 1947, Regele Mihai, şantajat cu executarea a peste o mie de studenţi anticomunişti din arest, sub ameninţarea eliminării fizice, semnează abdicarea. Făcut sub presiunea şantajului, actul este nul. După cum nulă este şi abolirea monarhiei, pentru că Regele nu avea dreptul să semneze abdicarea decât în nume propriu nu şi în numele urmaşilor săi, iar abdicarea Regelui nu presupune implicit schimbarea formei de guvernământ. În aceeaşi zi de 30 decembrie, Consiliul de Miniştri emite Decretul 2299 de promulgare a Legii 363, iar Parlamentul, convocat în grabă, pentru proclamarea republicii, nu a avut cvorumul necesar. O nouă ilegalitate. Practic şi legal, abolirea monarhiei nu a fost aprobată niciodată de Parlamentul României şi nici nu a fost supusă unui referendum naţional. Republica, în România, a fost instrumentul prin care s-a instaurat regimul comunist. Republica Română a fost un produs comunist. Ea a făcut parte din acelaşi sistem.

„Nu încape îndoială – se menţionează în Raportul Tismăneanu din 2006 – că România după 1945 ar fi putut să se dezvolte ca un stat democratic şi pluralist, dacă nu ar fi existat intervenţia sovietică şi disponibilitatea comuniştilor de a servi necondiţionat interesele Kremlinului. Distrugerea continuităţii constituţionale a statului român prin abdicarea forţată a Regelui Mihai în decembrie 1947 rămâne unul din marile abuzuri ale comunismului în România. Înfeudat intereselor sovietice, fidel opţiunilor sale staliniste de primă oră, chiar şi după îndepărtarea de Moscova, regimul comunist din România a avut un caracter antinaţional, în pofida necontenitelor profesiuni de credinţă naţionaliste”. Acelaşi raport consideră că una din principalele trăsături ale regimului comunist din România este „lichidarea monarhiei constituţionale, distrugerea statului de drept şi impunerea dictaturii proletariatului, în fapt dictatura unei caste parazitare (nomenklatura), exercitată prin utilizarea celor mai brutale metode teroriste”.

Ce a făcut republica de esenţă comunistă în România? Exact ce am spus în emisiunea din 16 noiembrie 2013: „A distrus ordinea şi prosperitatea pe care monarhia constituţională le-a instaurat vreme de aproape un secol. Republica a sădit buruiana comunismului la umbra căreia n-a mai crescut nimic. Republica a umplut închisorile cu elitele societăţii româneşti. Republica a distrus familia şi valorile culturale naţionale”.

Vă amintiţi seara zilei de 22 decembrie 1989? Domnul Ion Iliescu l-a acuzat vehement pe Nicolae Ceauşescu pentru că „a întinat idealurile socialismului” şi propunea să ne numim „Republica Română”. „Sună ca dracu” a replicat atunci domnul Petre Roman. Ca să sune bine a rămas „România”, dar au fost 25 de ani cum a spus Petre Roman. La o distanţă de 45 de ani se încerca legalizarea ilegalităţii din 1947. De ce?

Să deschidem din nou Raportul Tismăneanu:

„Marile speranţe din decembrie 1989 au fost însă rapid urmate de frustrări în raport cu ceea ce s-a dovedit a fi refuzul aparatului comunist şi securist de a ceda puterea. Chipurile vechi au îmbrăcat măşti noi, însă comportamentele au fost prea puţin diferite. Au existat aşadar marile şi micile regrupări nomenklaturiste, resurecţia birocraţiei sub forma fesenismului. Condamnarea comunismului a fost întârziată tocmai pentru că o mare parte din clasa politică postdecembristă a preferat să se aştearnă o ciudată tăcere peste un trecut cu care nu aveau motive a se mândri. Însă o democraţie nu se poate întemeia pe amnezie”. Îmi permit o completare adusă Raportului Tismăneanu. Condamnarea comunismului în România nu poate fi făcută fără condamnarea republicii care a făct parte integrantă din sistemul totalitar. Este vorba de acea republică, nu de republică în mod general, formă de guvernământ respectabilă acolo unde ea împlineşte dorinţele reale ale unor popoare.

Ca să se legitimeze după 1989 ilegitimitatea din 1947 s-a creat o stemă în care coroana de pe capul acvilei a fost smulsă (România renunţând astfel la simbolul suveranităţii şi deci şi la suveranitate) şi o nouă constituţie republicană pentru care poporul român a fost chemat la vot în 8 decembrie 1991. Documentele vremii conţin această informaţie:

„Cetăţenii care participă la referendum au dreptul să se pronunţe prin “DA” sau “NU” la următoarea întrebare de pe buletinul de vot: “Aprobaţi Constituţia României adoptată de Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991?””.

Aşadar românii nu aveau un buletin de vot pe care să fie scris şi cuvântul monarhie. Li se impunea din nou republica. Deşi opoziţia de atunci, PNŢCD-ul şi PNL-ul au boicotat referendumul, deşi electoratul, după 45 de ani de spălare a creierelor cu istoria lui Roller, respirând un aer compus din oxigen, azot şi foarte multă frică, era, biologic şi mental, altul decât cel din 1947, s-a aprobat constituţia republicană, cu aproximativ 40% voturi. Numai puterea fesenistă de atunci ştie cât a ostenit pentru acest scor. Nu era normal pentru o democraţie veritabilă ca în această chestiune să hotărască 50% plus unu? Mai mult. Ca să ne intre bine în cap că această ţară nu este a „urmaşilor şi a urmaşilor urmaşilor noştri” s-a introdus în articolul 152 sintagma „republica, formă de guvernământ nerevizuibilă”. Eternizarea republicii. În vecii vecilor amin! Cum să emiţi astfel de documente care refuză generaţiilor viitoare dreptul de a-şi hotărî soarta? Care naţiune îşi condamnă la moarte viitorul?! Este limpede că momentul adoptării constituţiei din 1991 nu este decât o prelungire a celui din decembrie 1947. O prelungire a ilegitimităţii. Un reflex comunist. Suntem în situaţia acelui şef de trib de canibali care declara: „Nu mai avem canibali. Pe ultimul l-am mâncat eu”. Toate aceste adevăruri nu au fost şi nu sunt spuse numai de mine. Ele se regăsesc în cărţile tipărite în aceşti ani, în opiniile istoricilor, jurnaliştilor şi a tuturor românilor preocupaţi şi, mai ales, îngrijoraţi de soarta ţării. Pentru asigurarea unei corecte informări. Pentru triumful adevărului.

Nu am auzit ca CNA-ul să fi amendat vreuna din multele zeci de emisiuni în care s-au rostit şi se rostesc jigniri la adresa Regelui Mihai şi minciunile securisto-comuniste despre plecarea din ţară cu trenuri încărcate cu bogăţii. Cum stăm aici cu ”corecta informare”? Nu am auzit vreun protest al CNA-ului la valul de vulgaritate şi agresivitate de pe posturile de televiziune. Îmi amintesc observaţia amară a lui Woody Allen: „Nu aruncaţi gunoiul. Din el se fac emisiuni de televiziune”. Nu este o consolare că se întâmplă astfel şi pe alte meleaguri. La noi însă ele au protecţia CNA-ului. Ce ne mai poate aştepta?! Poate obligativitatea homosexualităţii. Ca să nu se simtă discriminate persoanele gay. Ca să se simtă discriminată majoritatea populaţiei. A amendat CNA-ul proliferarea mediocrităţii pe ecranele de televiziune? La ce bun? Este doar zona din care se extrag VIP-urile actualei societăţi române. Nu a dat CNA-ul nici o amendă pentru sluţirea limbii române pe posturile de televiziune, prin gura moderatorilor şi a politicienilor.
Să fi dat Academia Română liber la ”ora doisprezece”, ”din cauza la”, ”care” în loc de ”pe care”, sau ”avem decât talk-show-uri”???!!! A amendat CNA-ul Societatea Română de Televiziune pentru închiderea Canalului TVR Cultural?! Reacţiile CNA-ului sunt dictate în cea mai mare parte, numai de comandamente politice. Comandamente care transformă CNA-ul într-o instituţie care, luptând împotriva adevărului, degradează şi distruge această naţiune. La peste o sută de ani de când au fost scrise, cuvintele lui Titu Maiorescu se răsucesc într-o rană vie a fiinţei noastre naţionale:

„Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că în momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţii omeneşti; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, şi dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune rezistentă se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul”.

                                                                                                                             Marilena Rotaru

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.