Proiectul conservator – un început de istorie pentru Europa de Est

0
63
Europa de Est

„Împotriva cui şi pentru ce luptă conservatorii?”, s-ar întreba unii, presupunând că răspunsul la această întrebare s-ar reduce la expresii stereotipale de genul „luptăm împotriva occidentului decadent” sau „luptăm pentru idealurile moral-spirituale ale Estului”. Dar aici ţin să vă dezamăgesc. Lucrurile nu stau chiar aşa. Da, într-adevăr, Occidentul trece printr-o criză morală profundă, însă tot atât de adevărat este că şi Estul trece printr-o criză similară şi acest lucru conservatorii îl conştientizează foarte bine şi îl recunosc. Ca şi în Vest, în societăţile est-europene, destrămarea instituţiei familiei, libertinajul sexual, alcoolizarea, narcomania şi corupţia reprezintă subiecte de mare actualitate. În unele aspecte, societatea estică se află chiar într-o stare de descompunere mai avansată decât Occidentul. Este şi acesta un adevăr care trebuie recunoscut. Dacă prin Europa mai întâlnim anumite instituţii tradiţionale conservate (cutume, spirit comunitarist, respect faţă de autoritate, sacralitatea proprietăţii private etc.), în Europa de Est, industrializarea, urbanizarea şi proletarizarea forţată din perioada „progresismului socialist” a erodat destul de grav fundamentul tradiţional al societăţii. În Europa de Est a rămas foarte puţin din acea societate ţărănească a perioadei interbelice, care mai există în Elveţia sau Italia, spre exemplu. Nu mai există şi acel sentiment puternic al proprietăţii private, pe care îl aveau răzeşii sau mazilii. Cu cât mergem mai spre Est, cu atât observăm tot mai puţine şi mai puţine lucruri care mai leagă oamenii de Evul Mediu. Estul poate vorbi mult şi bine despre „Occidentul decadent”, însă nu trebuie să uite nicio clipă de propria sa decadenţă. 

Europa de Est – la început de istorie 

Totuşi, în aceste dezbateri dintre „vechea” şi „noua” Europă, Estul are un alibi esenţial: cea mai mare parte ale problemelor economice şi sociale actuale îşi au rădăcinele în mutaţiile pe care le-a provocat socialismul marxist, nu în idenităţile cultural-spirituale propriu-zise ale popoarelor estice, cum ar încerca să demonstreze o serie de euroatlantişti fundamentalişti. Anume marxismul, care reprezintă o construcţie ideologică eminamente occidentală, a şi provocat debilizare masivă a popoarelor din Est, întrucât a deviat evoluţia firească a societăţilor, provocând tot felul de mutaţii în structurile sociale şi economice.

Perioada care a urmat căderii regimurilor totalitare, a fost marcată de o tentativă de revenire la o „stare firească”, care a început să fie definită prin idealurile de dinainte instaurării regimurilor comuniste, în special, fiind vorba de perioada interbelică. Astăzi, elitele postsocialiste mai încearcă să restaureze acel curs firesc al istoriei, întrerupt de totalitarismul stângist. În acelaşi timp, societăţile post-totalitare sunt în căutarea unor modele sociale-politice care ar corespunde cel mai bine identiţilor sale geopolitice şi culturale.

În timp ce Occidentul mai continuă să fie prizonierul „progresismului social” a lui Marx, Estul se află în căutarea noilor alternative, evitând, în egală măsură, modelul marxist şi neoliberal. Astfel, abia perioada postsocialistă a ajuns să reprezinte „momentul zero”, un adevărat început al istoriei Europei de Est.

În măsura în care Răsăritul European şi-a elaborat o imunitate la ideologiile de stânga, îi va veni tot mai greu să accepte politica stângistă a Uniunii Europene. Iată de ce societăţile est-europene sunt condamnate la elaborarea propriei „agende”, diferită de „expansiunea civilizaţiei occidentale”. Nu putem spune exact cum va arăta Estul în viitor, însă cu siguranţă putem spune că o adâncire a crizei în Occident va însemna accelerarea autoidentificării Estului. Identitatea Europei de Est poate fi construită doar pe o atitudine critică faţă de Occident.

Noua societate, pe care încearcă să o construiască „Noua Europă”, porneşte din dura experienţă a trecutului totalitar, dar şi din lupta pentru interesele naţionale într-o lume aflată în continuu proces de globalizare. Da, noi, esticii, multe lucruri le facem stângaci, multe lucruri nu funcţionează la noi, însă nu pentru că am fi purtat „povara unei mentalităţi orientale”, ci pentru că suntem abia la început de cale. Noi abia facem primii paşii în istorie, ceea ce ne mai justifică, deocamdată, anarhia instituţială temporară şi lipsa unui sistem de valori. Slăbiciunea instituţiilor noastre nu este legată atât de lipsa unor „standarde occidentale”, cât de lipsa experienţei în autoguvernare, care poate fi obţinută doar cu timpul şi doar prin muncă.

Unii s-ar întreba: de ce am avea nevoie să construim ceva de la zero, dacă avem un model civilizaţional „la patru ace”, pe care trebuie doar să-l preluăm? Precum spuneam anterior, Estul şi Vestul au probleme comune, la care nici unul, nici altul nu au soluţii. În materie de ideal naţional, nu prea avem ce împrumuta de la occidentali, în afară de practicile învechite şi ineficiente care nu au dat rezultate. De ce să împrumutăm o rablă care ne-ar oferi mai multe probleme decât soluţii? În acelaşi timp, Occidentul nu se arată interesat atât în ridicarea Estului la nivelul său, cât transformarea periferiei într-o sursă de forţă de muncă ieftină, piaţă de desfaceri şi colonie docilă – e ceea ce cuprindem noi în termenul de „neoliberalism”.

Sfârşitul statului asistenţial 

Actuala criză a finanţelor publice, dar şi criza morală şi demografică se datorează acelui model social şi politic numit „welfare state” – „statul asistenţial”, care a dominat epoca de după cel de-al doilea război mondial, având la fundament concepţia marxistă. Indiferent dacă este vorba de „lagărul capitalism” sau „lagărul comunist”, ideea generală a acestui model se reduce la faptul că statul trebuie să garanteze fiecărui cetăţean un trai decent, acces la educaţie, servicii medicale şi protecţie socială. S-ar părea că totul e cât nu se poate de bine, dacă nu ar stimula parazitismul, hedonismul, creşterea aparatului birocratic şi preluarea de către stat a multor funcţii sociale pe care anterior le îndeplineau comunităţile tradiţionale. Statul şi-a atribuit atâtea roluri, încât organismul social s-a anchilozat, fiind incapabil să răspundă la diverse patologii. Sfârşitul anilor 80 nu a însemnat atât căderea regimurilor totalitare comuniste, cât începutul falimentul modelui „statului asistenţial”, care ajunge să dărâme şi lumea care era considerată opusul lagărului socialist.

Marele merit al Estului constă în faptul că el primul a resimţit incapacitatea instituţiei statului de a sponsoriza satisfacerea necesităţilor şi nevoilor populaţiei, care sunt generate de o cultură consumistă. Lagărul socialist a demonstrat că pe măsura ce statul preia rolul de dădacă, au de suferit comunităţile tradiţionale şi autonomia individului. În sfârşit, Estul a demonstrat că societatea este un organism viu, care nu poate fi reglat după formule ştiinţifice şi nu poate fi potrivit mereu unui pat de-a lui Procust. Imediat ce societatea este strânsă în chingi de fier, fie din raţiuni „ştiinţifice”, fie din raţiuni economice, aceasta începe să degenereze.

Ultimii ani, au demonstrat că Occidentul nu a fost şi nu este deţinătorul unei „formule perfecte a fericirii”. Da, statele europene şi SUA au dispus de mai multe resurse pentru a prelungi existenţa „statului asistenţial” încă câteva decenii, însă o astfel de maşinărie nu poate funcţiona la nesfârşit. Motorul a început să bată şi este gata să iasă din funcţiune în orice clipă. Societatea occidentală se mişcă exact spre acel dezastrul pe care l-au resimţit anterior şi ţările socialiste. Actuala criza financiară din Occident ne aminteşte mult de criza economică din URSS din anii 70-80, care a fost urmată de o „reformatare” a sistemului economic şi politic.

În timp ce Europa de Est îşi construieşte o casă nouă în locul ruinelor, Europa de Vest continuă să mai facă petreceri fiţoase sub un acoperiş care este gata să cadă în orice clipă. Mai mult decât atât, „ţărilor aflate în perioada de tranziţie”, li se propune să lase baltă orice construcţii şi să se lanseze în distracţii, care nu pot aduce la nimic bun.

Nu este secret pentru nimeni că democraţia unui „stat asistenţial” funcţionează în condiţiile existenţei unor resurse financiare. Mai exact, democraţia liberală este un moft al societăţilor bogate, care îşi permit să întreţină o astfel de maşinărie. Fără bani, democraţia nu poate funcţiona mai mult de o lună. Astfel, o ţară săracă, care îşi propune drept „democratizare” ca un scop în sine, este condamnată să rămână doar o resursă de forţe de muncă ieftină. Un stat-ruină nu îşi poate permite luxul de a finanţa „libertăţi civile” sau „protecţia grupurilor sociale dezavantajate”, pentru că sarcina lui fundamentală, la moment, trebuie să fie propria sa reconstrucţie.

Conservatorismul – proiect „post-asistenţial” 

Dar să revenim la conservatorism. Cu ce vin adepţii lui? E foarte simplu: ei nu cred că imitarea modelului politic şi social occidental, care este gata să iasă la pensie, ar fi o cale raţională. Mai mult decât atât, soluţia în ieşirea din criză ar fi cercetarea a ceea ce era bun şi funcţional în trecut, pentru adaptarea la noile realităţi. Spre exemplu, cum putem explica faptul că în trecut tinerilor le era mai uşor să-şi creieze o familie şi să-şi construiască o casă? De ce nivelul criminalităţii erau scăzut în trecut, chiar şi condiţii lipsei unor organe de forţe? De ce în trecut creşterea populaţie a fost un proces constant şi neîntrerupt, în pofida epidemiilor şi războaielor, în timp ce astăzi civilizaţia umană se confruntă cu proces de depopulare şi îmbătrânire? Conservatorii se întreabă: oare este posibilă o lume fără aparate birocratice gigantice şi organe represive, fără taxe şi impozite, fără bănci şi supermarkete, fără complexe industriale gigantice, dar cu un stat puternic şi o dezvoltare economică durabilă? Conservatorii se mai întreabă dacă este posibilă dezvoltarea tehnologiilor fără o depersonalizare a relaţiilor interumane şi dacă mai este posibilă salvarea instituţiei familiei tradiţionale. Cu toate rezultatele sale economice şi politice, Occidentul nu a reuşit să identifice răspunsuri la aceste întrebări. Atunci, de ce să mai căutăm răspunsuri acolo unde ele nu există şi nu vor există în viitorul apropiat?

În cele din urmă, conservatorismul vrea să readucă în actualitate valorile morale şi spirituale, într-o „societate a bunăstării”, în care materialismul şi consumismul au devenit principale religii.

Aşadar, „tranziţia” statelor din Est nu constă nicidecum în construcţia unor societăţi similare celor occidentale, în locul falimentatului proiect comunist, ci construcţia unei societăţi care ar răspunde cel mai bine provocărilor unei lumi globalizate.

Iată de ce, conservatorismul nu tinde să păstreze situaţia actuală, ci să inventeze instituţii şi practici noi, prin actualizarea a tot ce a fost pozitiv în trecutul istoric. Conservatorii sunt convinşi că în pofida tuturor mutaţiilor, există nişte valori perene, care menţin viaţa unei societăţii. De revenirea la aceste valori şi depinde restabilitea echilibrului interior în societăţile estice. Pentru conservatori trecutul nu este ceva „arhaic” şi „inutil”, ci doar „altceva”, care merită să fie readus în actualitate. E un fel de alianţă dintre trecut şi viitor, împotriva prezentului, pentru că anume prezentul este de nesuferit pentru marxiştii şi liberalii, care nu sunt decât inamicii marilor schimbări care urmează să aibă loc.

Preluare: Octavian Racu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here