Românii din Ungaria

Trianon - Romanii

Românii din Ungaria au acelaşi substrat etnic ca românii din toate celelalte zone în care aceştia sunt prezenţi. Nu sunt cu nimic diferiti, ba dimpotriva, au aceiaşi cultură, aceleaşi rădăcini pe care le avem şi noi, românii din România de azi. Dintre toţi românii, aflaţi în România şi în afara graniţelor, românii din Ungaria au suferit poate cel mai mult. Au luptat respectând datini şi obiceuri ancestrale pentru păstrarea şi recunoaşterea propriei identităţi. Românii trăitori pe teritoriul Ungariei se consideră cea mai vestică ramură a românităţii. Ei sunt urmaşii românilor a căror soartă, de-a lungul secolelor, a fost comună cu cea a majorităţii populaţiei maghiare. Românii formează pe aceste locuri o minoritate naţională băştinaşă, care înainte de 1920 a avut legături naturale, directe, cu marea masă a românilor din Ardeal. Localităţile în care azi trăieşte majoritatea românilor din Ungaria se găsesc de la Mureş până dincolo de Crişul Repede, de-a lungul frontierei dintre Ungaria şi România, respectiv în Budapesta.

În următoarele localităţi, pot fi întâlnite organizaţii culturale româneşti, şcoli sau biserici: Aletea, Apateu, Bătania, Bedeu, Bichiş, Bichişciaba, Budapesta, Cenadul Unguresc, Ciorvaş, Crîstor, Chitighaz, Darvaş, Jula, Jaca, Leta Mare, Leucuşhaz, Micherechi, Otlaca-Pustă, Peterd, Pocei, Săcal, Seghedin, Vecherd.

Rădăcinile românilor din Ungaria

În secolul V î. Hr., tracii au devenit un popor atât de mare încât Herodot îi numea cel mai numeros popor după indieni, adăugând că ar fi putut deveni cel mai puternic popor al lumii dacă nu ar fi fost atât de dezbinaţi.

Dacii, cea mai importantă ramura a tracilor, ocupau un teritoriu cuprins între Tisa (vest), râul Nistru şi Marea Neagră (est), Dunăre (sud), Carpaţii Păduroşi (nord). În anumite parţi chiar depăşeau aceste hotare spre est, peste Nistru  ,,înaintând până spre Bug”, iar spre vest ,,ajunseseră până la Dunărea pontică”. Pe teritoriul care în zilele noastre aparţine Ungariei, exista un puternic nucleu dacic, dacii panoni.

Descoperitorul Troiei, Heinrich Schliemann,  a confirmat prezenţa în Ardeal şi Ungaria, în timpurile preistorice, a triburilor de neam tracic: ,,E în afara oricărui dubiu că Troienii au fost traci şi că odată, în timpurile preistorice, Ardealul şi Ungaria au fost locuite de un trib tracic, numai în acest fel se poate explica identitatea mai multor semne din Troia şi de la dumeavoastră (Ardeal), care au fost găsite în alte locuri”.

Se consideră, pe baza unor dovezi arheologice, că mesapii, iapygii şi

veneţii din Italia de răsărit erau surplusuri ale traco-ilirilor din Dalmaţia şi din Panonia (unde a existat statul Rama – până la venirea ungurilor, după cum atestă o serie de surse toponimice).

Herodot, în Istorii V.9, spunea: ,,De la Pădurea Hercinică, limita vestică a spaţiului pelasgo-tracic trece prin Alpii răsăriteni, ocolind Noricum, provincii cu populatii dacice şi celto-germanice”. Limita vestică, sud-estică a spaţiului pelasgotracic urmărea ţărmul Mării Adriatice, întreg ţărmul de vest al Peninsulei Adriatice, întreg ţărmul de vest al Peninsulei Balcanice, până în Creta.

Cucerirea romană a cuprins o mică parte din acest teritoriu. Câmpia Panonică a rămas sub stăpânirea dacilor liberi, dar şi al unor triburi de origine germanică, până la apariţia populaţiei de origine fino-ugrică.

Încă din momentul apariţiei în Câmpia Panonică, ungurii au atacat populaţia autohtonă. Recucerirea bazinului panonic de către populaţiile autohtone se terminase în momentul invaziei maghiare. La N-V, elemente germane, în sud, elemente slave, iar la est se afla zona populaţiei din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Zona devenise una paşnică, însă potopul terorii barbare s-a abătut asupra ei.

Numele indigen al ungurilor, maghiar, este probabil el însuşi un hyibrid, ugric, în ce priveşte primul termen, şi turcic în cazul celui de-al doilea, amândouă având acelaşi sens, ,,bărbat”.

Dacă, odată cu apariţia acestor triburi foarte violente, elemental slav şi cel germanic au dispărut, cel de origine carpato-danubiano-pontică a continuat să supravieţuiască. Chiar şi în zilele noastre, în Ungaria trăieşte un număr de 20.000 de etnici români, în ciuda eforturilor susţinute ale  administraţiei ungare pentru asimilarea acestei populaţii.

Venind tocmai de pe malul stâng al Volgăi Mijlocii, către secolul al VIII -lea cel mai probabil, maghiarii au părăsit regiunea Kamei pentru Ucraina Orientală, între Volga şi Don, devenind un popor din ce în ce mai nomad.

În 889, maghiarii din Ungaria au suferit şocul pecenegilor, fiind împrăştiaţi în mai multe triburi. Grupul principal l-a ales pe Arpad ca rege, iar în scurt timp s-a deplasat către Câmpia Panonică.

Ajunşi în Câmpia Panonică, maghiarii au înțeles repede că zona este foarte prielnică pentru incursiunile deosebit de sângeroase care urmau să aibă loc. Timp de aproape un secol, Europa s-a aflat sub teroarea hoardelor maghiare. Aceştia au atacat atât Germania, cât şi Italia, principalele reprezentante ale creştinismului. Între 895 şi 955, ungurii au făcut 33 de incursiuni.

Europa a rezistat cu greu asediului la care a fost supusă de aceste triburi foarte sălbatice. Pe 10 august 955, ungurii pierd războiul cu Otto I, suferind pierderi importante.

Dacă Otto I cel Mare pusese capăt furiei barbare care se abătuse aupra Occidentului, noii veniţi îşi îndreaptă ochii înfometaţi asupra unui nou spațiu: teritoriul carpato-danubiano-pontic.

Creştinati doar generic de regele Ştefan, maghiarii încep lupta împotriva voievodatelor din Transilvania. Cucerindu-le cu greu, încearcă să-şi întindă stăpânirea şi asupra Ţării Româneşti, însă sunt învinşi la Posada. Tactica valahilor a fost tactica strămoşilor traco-daci: atragerea adversarului mult mai numeros, mult mai bine înarmat, într-un loc în care nu se putea desfăşura.

Viaţa socială şi culturală a românilor din Ungaria

Viaţa românilor din Ungaria a fost una extrem de dificilă. Încă din perioada invaziei hunilor şi maghiarilor, ei şi-au definit existenţa în jurul unor valori vechi de mii de ani, moştenite de la daci.

Portul popular al românilor din Ungaria este asemănător cu cel al românilor din Transilvania, jocurile, tradiţiile sunt aceleaşi, mărturie a unui trecut în care dacii stăpâneau Câmpia Panonică.

Cântecele şi dansurile din Chitighaz şi Otlacea au îmbogăţit folclorul românesc. Primul CD a fost scos în anul 2003, cuprinzând cântece şi dansuri culese între 1978-1983.

Cercetările etnografice au atestat o bogată tradiţie muzicală ce cuprinde un număr însemnat de cântece populare româneşti. Cântecele au un stil vechi, dialectal, care demonstrează unitatea spirituală a românilor. Înainte de anul 1920, au avut legături directe cu marea masă a românilor din Ardeal.

Liderii organizaţiilor româneşti susţin că numărul românilor din Ungaria este în jur de 25.000, în timp ce statisticile oficiale maghiare prezintă un număr de 8.370.

Un număr de 1.400 de elevi învaţă româneşte în Ungaria. La cele 11 şcoli generale, unde se predă limba şi literatura română sunt înscrişi peste 1.200 de copii.

Dacă în prezent vorbim de 25.000 de suflete, în contextul în care timp de sute de ani numele românilor au fost maghiarizate cu forţa, acest fapt se datorează în primul rând bisericii ortodoxe. Fără biserică, cu siguranţă că în 2014 nu am mai putea vorbi de niciun român în Ungaria.

Din păcate, campania nedreaptă a statului maghiar împotriva românilor continuă. În cărţile de identitate ungureşti, românii din Ungaria au numele maghiarizate. Jurnalista Laura Ignuta a scris un articol foarte intersant numit «Despre drepturile românilor din Ungaria». Articolul evidențiază aceasta maghiarizare a românilor din Ungaria prin transformarea/traducerea numelor româneşte în echivalentele lor maghiare.

Românii din Ungaria au o publicaţie săptămânală, «Foaia românească» şi o publicaţie lunară «Cronica», aceste reviste sunt finanţate de , Fundaţia Publică «Pentru Minorităţi Naţionale şi Etnice din Ungaria» pe bază de concurs. La începutul fiecărui an, redacţia trebuie să concureze pentru fondul necesar. Aceste variante ale subvenţionării, însă, pun în pericol an de an existenţa revistelor. Astfel, este imperios necesar să se asigure condiţiile normale pentru funcţionare fără ca existenţa redacţiilor să ajungă în pericol la începutul fiecărui an.

Cine a fost Emanoil Gojdu

Probabil cea mai importantă personalitate culturală a românilor din Ungaria, Emanoil Gojdu, a fost un avocat de succes şi patriot ardelean de origine aromână, familia sa fiind originară din Moscopole. Gojdu a fost un luptător neobosit pentru drepturile românilor din Transilvania. Casa în care s-a născut există și astăzi în Oradea, lângă Biserica cu Lună.

Studiile preuniversitare le-a făcut la liceul romano-catolic al călugărilor premonstratensi din Oradea şi Pojon. Studiile universitare le-a făcut la Bratislava, Budapesta şi Viena. Diploma de avocat a obţinut-o la Budapesta, pentru ca mai târziu să o ia şi pe cea de „notar cambial”. În 1824 s-a aşezat la Budapesta atât ca avocet, cât şi ca politician.

Gojdu era conştient de originea sa de român ortodox şi chiar se mândrea cu asta. Prin tot ceea ce a făcut a demonstrat, atât prin acţiunile întreprinse, cât şi prin declaraţiile politice că nu a uitat de originile sale româneşti şi nici nu a ascuns faptul că se trăgea dintr-o familie modestă. Casa lui a fost cunoscută tot timpul ca fiind o casă românească, unde toţi românii erau bine primiţi şi spijiniţi. La locuinţa sa obişnuia să ţină întruniri cu deputaţii români. Cu aceştia şi sub preşedinţia lui, s-a discutat şi un proiect de lege ,,pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor”.

În pofida faptului că Gojdu îşi datora imensa avere întregii societăţi de atunci, inclusiv maghiare, prin testamentul redactat la Budapesta, pe 4 noiembrie 1869, şi-a lăsat averea doar ,,acelei părţi a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania care aparţine la confesiunea orientală ortodoxă”, pentru acordarea de burse studenţilor şi pentru ajutorul preoţilor. În acest sens, a fost constituită o fundaţie. Acestă fundaţie a funcţionat între şi 1917, acordând foarte multe burse studenţilor români, dintre care s-au remarcat Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza şi Victor Babeş.

Fundaţia Gojdu a fost naţionalizată de regimul comunist din Ungaria. După căderea regimului comunist noul regim maghiar a refuzat retrocedarea bunurilor acestei fundaţii. Prim-ministrul României Călin Popescu Tăriceanu şi ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu au semnat cedarea gratuită a patrimoniului Fundaţiei Gojdu în favoarea statului maghiar, care s-a obligat împreună cu statul român să contribuie la fondul de burse de studii în vederea evocării memoriei lui Gojdu. Una din puţinele clădiri care au rămas statului român este cea a Colegiului Naţional «Emanoil Gojdu» din Oradea.

Românii din Ungaria şi ungurii din România

În ultimii ani, legăturile cu ţara-mamă ale minorităţii române din Ungaria au devenit mai frecvente şi benefice, au ajutat la crearea unui cadru potrivit pentru dialogul dintre minoritatea română din Ungaria cu ţara-mamă. Românii din Ungaria au nevoie de sprijinul moral şi politic al României în situaţiile în care drepturile minorităţii române nu sunt respectate în măsura necesară. Pentru siguranţa relaţiilor României cu românii care trăiesc în afara ţării e nevoie de legături instituţionalizate.

În sistemul de reprezentare de tip ,,autoguvernare a minorităţilor” din Ungaria, la ora actuală, 40% din numărul deputaţilor din autoguvernările numite româneşti sunt ne-români. Aceşti reprezentanţi nu cunosc limba română, nu au dat dovadă că ar poseda cunoştinţe despre cultura, tradiţia românească, mai devreme n-au participat vreodată la viaţa publică românească, dar nici nu se consideră români. Nu poate fi acceptat în niciun fel ca aceste persoane să reprezinte interesele comunităţilor tradiţionale româneşti din Ungaria.

Pentru a înlătura aceste inadvertenţe, comunitatea românescă din Ungaria a propus o serie de măsuri. De exemplu, dreptul de a candida trebuie să se asigure doar persoanelor – în cazul românilor – care se consideră români. Ar fi de dorit ca persoana care se angajează să participe la alegeri, cu scopul de a reprezenta interesele comunitare ale românilor din Ungaria, să prezinte pentru oficialităţile electorale documente care atestă, că a frecventat vreo şcoală românească, a fost botezat de Biserica ortodoxă română, a fost înregistrat de vreo instituţie românească (condiţii similare sunt aplicate şi în Legea statutului maghiarilor de peste frontieră).

În România minoritatea maghiară este bine reprezentată atât pe plan naţional, în Parlamentul României, diverse ministere, cât şi în Parlamentul European. Faptul că o minoritate, precum cea maghiară, a reuşit să se impună pe scena politicii româneşti demonstrează că România a acordat drepturi naționale mimorităților.

Dacă în România minorităţile sunt bine respectate şi au dreptul la funcţii importante în stat, nu acelaşi lucru se întâmplă în statele din jurul nostru. În Ungaria populaţia românească nu beneficiază, nici pe departe, de drepturile pe care populaţia maghiară le are în România.

Ultimul recensământ al populaţiei româneşti din Ungaria a demonstrat o discrepanţă semnificativă între modul în care majoritatea statelor europene tratează minorităţile şi modul în care minoritatea română este tratată în Ungaria.

Dacă reprezentanţii românilor din Ungaria consideră că această colectivitate numără între 20.000-25.000 de oameni, recensământul guvernului maghiar a scos în evidenţă existenţa a doar 12.000. Unde au dispărut 13.000 de oameni? Ce s-a întâmplat cu aceştia? Ar putea exista două răspunsuri. Cei 13.000 oameni nu s-au declarat români de frica unor eventuale probleme pe care le-ar putea avea cu statul maghiar sau lipsa celor 13.000 este una din numeroasele strategii prin care Ungaria încearcă să facă pierdută o comunitate cu origine şi tradiţii străvechi.

Privind retrospectiv, la viaţa colectivităţii româneşti din Transilvania în perioada Imperiului Austro-Ungar, trebuie să conștientizăm că tactica maghiarizării forţate a populaţiei băştinaşe a fost practicată pe scară largă astfel încât mulți dintre cei care își spun maghiari astăzi sunt de fapt urmași ai unor români deznaționalizați.

Şi înainte, ca şi acum, statul maghiar raporta cifre foarte mici ale românilor din Transilvania. Prin aceste cifre semnificativ diminuate, ei încercau să demonstreze că după retragerea aureliană, Transilvania nu a mai rămas locuită de nimeni. O ipoteză ieftină contrazisă de istorie, o strategie în care nici măcar urmaşii lui Horty nu mai cred. Maghiarizarea numelor românilor din Ungaria a fost o metodă eficientă prin care ungurii au reuşit să rupă de rădăcini, de origini, pe românii din Transilvania, dar şi pe cei din Ungaria.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.