«Patria», de Mircea Druc

Mircea Druc

Nu sunt născut în URSS. Nici în Republica Moldova. Am văzut lumina zilei la Pociumbăuţi, judeţul Bălţi, când au venit românii. Era într-o vineri, 25 iulie 1941. La acea dată, eliberatorii sovietici fuseseră alungaţi din teritoriile româneşti, răpite în iunie 1940.

Se dădeau lupte grele, departe de locurile noastre, undeva dincolo de Nistru. Încă de copil, părinţii mă luau adesea la Cernăuţi. Chişinăul l-am văzut întâia oară după terminarea şcolii de zece ani. La începutul anilor 60, veneam la părinţi, în vacanţă, din oraşul nopţilor albe, din Veneţia nordică. În anii 70 îmi petreceam luna de concediu în Basarabia sau Bucovina.

Lucram în capitala Imperiului Sovietic, botezată în epoca „socialismului dezvoltat” a lui Brejnev – „oraş comunist exemplar” («Москва – образцовыйкоммунистическийгород»). Veneam acasă cu familia, soţia şi două fiice, de la Moscova ceea, care niciodată „nu crede în lacrimi”. În deceniul opt, din Cernăuţi, „oraşul meu natal”, călătoream frecvent spre capitala „Moldovei însorite”. Făceam rost de produse alimentare.

În perioada stagnării, oameni ai muncii de la sate şi oraşe, cutreierau imensitatea patriei sovietice. Nişte „lăcuste cu traista” («саранчамешочников»). Aşa ne etichetau locuitorii capitalei imperiale, privilegiaţi şi egoişti. Noi, oamenii simpli sovietici, aveam o preocupare de bază, mai ales în ajunul sărbătorilor: produsele deficitare. Mărfuri de larg consum puteai cumpăra la Moscova, în capitalele republicilor unionale, aprovizionate ca centre de prima categorie. Şi aceasta, până la un timp. În multe oraşe, unele produse le puteau achiziţiona doar cei cu viză de reşedinţă. M-am nimerit la Moscova, în vara lui 1990, când apăruse un ucaz: cumpărătorul, în mod obligatoriu, să prezinte paşaportul. Erai moscovit, cu acte în regulă, cumpărai, dacă nu, vânzătorii te trimeteau la plimbare. Marea majoritate a moscoviţilor aclamau decizia autorităţilor. Însă locuitorii regiunilor centrale din Federaţia Rusă se arătau indignaţi peste măsură. Aceştia, pe parcursul anilor, s-au deprins să perceapă Moscova drept „magazin unional”, nicidecum un model de urbe comunistă.

Mihail Gorbaciov încerca să restructureze un regim comunist osificat. Internaţionaliştii ne blestemau pe noi, naţionaliştii, înfierau fronturile populare din coloniile sovietice. Noi atacam birocraţia de partid si de stat, corupţia, degenerarea, mafia, cenzura. Evidenţiam punctele vulnerabile ale realităţii sovietice. Ei respingeau descentralizarea, transparenţa, pluripartitismul, libertatea presei, migraţia, emigraţia, privatizarea, investiţiile străine.

După două decenii şi ceva urmaşii internaţionaliştilor continuă să se manifeste cu aroganţa lor tradiţională. Ei, unicii apărători ai libertăţii! Progeniturile „eliberatorilor” mişună prin oraşele Basarabiei cu panglica imperială la piept, cu secera şi ciocanul pe fondul roşu însângerat, cu trandafiri sau garoafe la petliţă. Nu-i stinghereşte faptul că sunt reprezentaţii unor doctrine în numele cărora au fost deja decimate milioane de oameni.

„Gâştele sălbatice” vor să ştie ce a însemnat cu adevărat paradisul internaţionalist. „Gâştele colhoznice” neagă invazia militară sovietică, comportamentul colonial al nomenclaturii PCUS, deportările, deznaţionalizarea, crimele, care au însoţit procesul de edificare a lagărului socialist.

În decembrie 1989, spuneam într-un amplu interviu, publicat în «Literatura şi Arta», cam ce aşi întrepride, dacă ajung deputat al poporului în Sovietul Suprem al RSSM. Nu aveam de unde să ştiu că mătuşa va deceda în curând şi vom deveni „Republica Moldova”. Dar, ce-mi doream atunci? Ceva utopic! Citez din platforma candidatului în deputaţi Druc Mircea Gheorghe, circumscripţia electorală nr. 316 Lozova:

„Reconsiderarea evenimentelor importante din istoria Moldovei, în special anii 1775, 1812, 1918, 1940. Unirea tuturor pământurilor moldave din URSS într-un stat suveran de iure şi de facto, integrat într-o Europă liberă de la Atlantic până la Ural. Urgentarea reformei teritorial-administrative, lichidarea raioanelor urbane şi rurale, revenirea la judeţe, editarea hărţilor Moldovei Sovietice în care să fie incluse şi judeţele anexate de Ucraina în mod arbitrar.

Accelerarea procesului de tranziţie la economia de piaţă; promovarea relaţiilor financiar-valutare şi comerciale internaţionale directe; asigurarea drepturilor egale în activitatea de cooperare economică internă şi externă pentru toţi producătorii de mărfuri şi servicii. Recăpătarea şi reabilitarea statutului social al ţăranului, renaşterea şi revitalizarea treptată a sentimentului de stăpân al pământului; reamplasarea capacităţilor de producţie la sate, asigurând procesarea materiei prime şi a resurselor locale, atenuând implicit problemele şomajului şi a crizei de spaţiu locativ.

Demontarea definitivă a sistemului administrativ de comandă şi îngust tehnocrat în favoarea unuia participativ, informatizat şi ergonomic, fără piramide ierarhice, fără ministere şi structuri generatoare de îngrădiri biurocratice, în care deciziile să fie rezultatul unei reale şi democratice competiţii a valorilor. Adoptarea unor legi şi elaborarea unei strategii menite să asigure o fortificare a vitalităţii Moldovei ca Etnosistem, consolidarea tuturor resurselor disponibile (biologice, ecologice, creative, productive) şi orientarea lor către diminuarea mortalităţii, creşterea natalităţii şi longevităţii, ameliorarea fondului genetic şi o nouă calitate a vieţii materiale şi spirituale.

Intensificarea procesului de atracţie a tinerilor de talent la formarea intelectualităţii, a Sistemului Creator Naţional (savanţilor, oamenilor de artă, managerilor, medicilor, pedagogilor, specialiştilor din toate domeniile legate de economia inovaţională şi tehnologiile viitorului); creşterea ponderii moldovenilor în sfera conducerii de la 49,8% în prezent, până la, cel puţin, 65% în viitorii cinci ani. Acordarea unui statut prioritar copiilor şi tinerilor în procesul general de prosperare a tuturor cetăţenilor republicii; renunţarea la actualul sistem de educaţie şi învăţământ bazat pe valori străine de aspiraţiile moldovenilor şi ale celorlalte grupuri etnice conlocuitoare; fondarea unei asociaţii «Dacii Liberi» a tuturor copiilor şi tinerilor români „moldoveni” din URSS”

În august 1991, la Moscova am avut parte de un puci. Imperiul s-a dezagregat. La Chişinău, la 27 august, parlamentul a votat independenţa. România, în aceeaşi zi, a recunoscut noul stat – Republica Moldova. M-am pronunţat atunci public, mi-am exprimat temerea: încurând se va produce uzurparea! Tot mai des instigatorii, conştienţi, inconştienţi, vor spune şi vor scrie pur şi simplu „Moldova”. Uzurpatorii post-sovietici îşi dau seama perfect de situaţie, reanimează abordarea imperială şi subminează aspiraţiile noastre legitime. Acum e limpede – doresc Moldova Mare. Grecia, într-o situaţie ceva asemănătoare cu a României, a luat din timp măsuri de siguranţă. Nu a recunoscut nici o Macedonie, nimic. A obţinut ca la ONU să fie înmatriculată „Fosta Republică Iugoslavă Macedonia”.

Da, Republica Moldova este o realitate incontestabilă. Dar noţiunea „Moldova” reprezintă o cu totul altă esenţă. Ne putem permite denumirea Moldova de Vest, ca parte componentă a României moderne. Şi Moldova de Est care, după 1812, a fost botezată de către administraţia imperială Gubernia Basarabia. A urmat apoi dezmembrarea Basarabiei, în 1940, în urma invaziei Imperiului Sovietic. Şase judeţe româneşti incomplete au fost atribuite RSSM, înfiinţată ad hoc. Iar trei judeţe din sudul şi nordul Basarabiei, precum şi o parte din nordul Moldovei, ocupată de Imperiul austro-ungar la 1775, au fost încorporate arbitrar în componenţa Ucrainei. De Moldova de Est aparţin şi unele teritorii de peste Nistru. Tot acest spaţiu geografic şi istoric se cuvine luat în calcul, când, ostentativ, pronunţăm cuvântul „Moldova”.

După două decenii, internaţionaliştii au regenerat pe tot cuprinsul dispărutei Uniuni Sovietice. Acum ei formează o mare castă de politologi. Unii provin direct din rândurile foştilor exegeţi în catehismul sovietic. Specialişti în ştiinţele sociale: istoria PCUS, bazele marxism-leninismului, comunismul ştiinţific, ateismul ştiinţific. Aceşti profesionişti reciclaţi inundă acum mass-media. Au portaluri, site-uri, bloguri şi continuă să propage tipul de colonialism sovietic. „Experţii” în cauză ne servesc politica de rusificare a Kremlinului, drept rezolvare ideală a problemei naţionale, ca un proces firesc de „globalizare”. Mulţi dintre ei cer ostentativ reabilitarea abordării marxiste sau leniniste a naţiunii. Alţii vor o revenire la metodele staliniste, în general, precum şi la renaşterea Imperiului. Fie ţarist, fie comunist, fie neoliberal sau ortodox-pravoslavnic, dar imperiu să fie.

Nu mai avem de a face cu Internaţionala proletară, ca după invazia din 1940. Nu comisarii cu steluţă roşie în frunte, nu sacerdoţii statului-partid ne bagă în paradis. Astăzi suntem în situaţia din 1812, când armatele ţarilor ne eliberau de sub jugul otoman. Astăzi clerul Rusiei olgarhice, extrem de numeros şi opulent, vrea mintea şi sufletul basarabenilor. Biserica Ortodoxă Rusă (BOR) a declanşat suprema bătălie pentru renaşterea Imperiului rus. Armatele în sutane aurite au intrat deja, cu toate armele din dotare, în scena politică a Rusiei. Atunci, 1940, Armata Roşie refăcea Imperiul ţarilor. Acum BOR fortifică frontierele geopolitice ale Uniunii Vamale, viitorul Imperiu ortodox-pravoslavnic. Ofensiva asupra Ucrainei şi Basarabiei are drept obiectiv torpilarea cursului proeuropean al acestor două state pravoslavnice. BOR asaltează Transnistria, bastionul imperialismului rus în zona Mării Neagre. A dispus recent construcţia a cinci noi biserici în zonă. Depozitele sovietice de armament şi pacificatorii Moscovei vor fi de mare ajutor. Separatiştiii de la Tiraspol somează, agită, şantaşeză Kievul şi Chişinăul: „Renunţaţi la vectorul european!”. Infiltrarea comandourilor clericale ruse e simţită peste tot în spaţiul ex-sovietic. Când se ocupă însă de Basarabia, Nordul Bucovinei şi Transnistria acestea îşi coordonează acţiunile cu pravoslanicii ucraineni.

„Comunistul” Vladimir Voronin, înainte de a fi propulsat de mafia economică transnaţională, agita lozinca „Uniunea Rusia – Belarus – Republica Moldova!”. La un interval de patru ani, acelaşi partid atârna o altă pancartă: „Moldova – în Uniunea Europeană!”. Straniu, electoratul „comunist” a lui Voronin rămânea calm. Mergem înainte, tovarăşi! Ideologii „moldovenismului” parcă n-ar fi avut probleme cu Homintrenul şi Uniunea Europeană, care începe la Prut. Iată însă că Vitalia Pavlicenco, parlamentară la Chişinău, lider al Partidului Naţional Liberal, anunţă deschis o altă opţiune: „Uniunea România – Republica Moldova!”, ca o modalitate de integrare mai rapidă în Uniunea Europeană. Erupţie: „Nu! Pe aici nu se trece! Doar de-om muri noi!”. „Gâştele colhoznice” nu admit simetria şi pluralismul proiectelor. Deşi, participanţii la un sondaj de opinie pe un site antiromânesc de limbă rusă (www.moldovanova.md) la întrebarea – „Cum depăşim impasul moldovenesc?” – au indicat „Alipirea la România!”. Din şapte remedii posibile, „Unirea” a primit cele mai multe voturi – 42,05%.

Până la 50 de ani am locuit în diferite colţuri ale Imperiului sovietic. După 1992, mai merg în Basarabia şi Nordul Bucovinei cu diverse ocazii. Când mai plăcute, când mai triste. Din când în când, mă caută experţi mass-media neofiţi. În general, evit ocaziile de „a sta de vorbă”. Sufăr, că suntem cam logoreici. Prea multă vorbă şi puţine fapte în tot spaţiul românesc. Mai nou, unele jurnaliste de la mass-media de limbă rusă, au plăcerea incursiunilor psihanalitice. Vor „sondaje de profunzime” şi, în disputa rusofoni versus românofoni, se declară promotoare a pluralismul de opinii. Atunci accept şi eu să punem de un interviu. Iată întrebările frecvente:

– De ce veniţi atât de rar prin Moldova?

– Care sunt cele mai puternice impresii din copilărie?

– Ce semnificaţie are pentru dumneavoastră noţiunea de „patrie”?

Prin Moldova, zic, mă aflu destul de des. La Suceava şi Iaşi, capitale istorice ale Moldovei medievale. Ajung pe la Botoşani, Galaţi. Merg, de fapt, în toate judeţele Moldovei din dreapta Prutului. Am o mare mulţumire când stau în casa unor moldoveni de omenie, pe malul Moldovei. Cu picioarele în apa râului, admir frumuseţea naturii, şi …Polemizez, în gând, cu feluriţi „moldovenişti” şi „statalişti”: Pardon, onoraţi compatrioţi de croială bolşevică! Sunteţi nişte uzurpatori! Unde e Moldova noastră? Doar la Bălţi, la Chişinău pe Bâc? Dar aici, unde mă aflu acum, nu este Moldova? Ce fel de Moldovă fără Putna? Fără Hotin, Boian şi Vatra Dornei? Fără Reni şi Mămăliga? Unde sunt simbolurile Moldovei, eternizate în cronici, în opera clasicilor?

Cât am fost „URSS” n-am prea auzit de moldovenişti în ambalajul de astăzi. Majoritatea alogenilor, ne băgau pe gât referendumul lui Gorbaciov: „Păstrăm măreaţa Uniune!” Când s-au convins că URSS nu mai poate fi reanimată, au devenit „statalişti” mânioşi. Bine, acum e democraţie, se admite pluralism de opinii… Haideţi să batem câmpii, că nu ne costă bani! „Gâştele colhoznice” ar fi avut vreo şansă ?… Poate, dar să nu fi fost nişte separatişti ordinari. Ruşii, ucrainenii, găgăuzii din fosta RSSM, nu trebuia să lupte cu arma în mână pe malurile Nistrului. Cineva i-a convins că în Transnistria a fost lansat un apel istoric: Startul pentru refacerea Uniunii Sovietice!

Să fi îmbrăţişat chiar EI proiectul Moldova Mare. Primii, din timp, în toiul reformelor din 1985-1990. Dacă avea un simţ al Viitorului, Tiraspolul putea lesne iniţia demersul pentru refacerea RASSM. În hotarele ei iniţiale, desigur. Concomitent, liderii separatişti Igor Smirnov şi Grigorii Maracuţa n-aveau decât să editeze actul de curaj al conducerii de stat şi de partid a RSSM.. După război, în 1946, conducerea comunistă de la Chişinău cerea şi motiva retrocedarea teritoriilor basarabene date Ucrainei. Iată documentul de arhivă. L-am intercalat integral fiindcă este de actualitate, sugestiv, pentru toţi liderii noştri, de ieri şi de azi:

„Chişinău, 12 iunie 1946

La CC al PC (b) din Uniunea Sovietică, tovarăşului STALIN

Dragă Iosif Visarionovici,

CC al PC (b) din Moldova, Prezidiul Sovietului Suprem şi Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti adresează CC al PC (b) din Uniunea Sovietică, Guvernului URSS şi Dumneavoastră personal rugămintea de a reîntoarce în componenţa RSS Moldoveneşti judeţele Basarabiei Hotin, Akkerman şi Ismail.

În 1940, după eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de sub jugul boierilor români, în baza unei părţi a raioanelor fostei RSS Autonome Moldoveneşti şi a unei părţi a judeţelor Basarabiei eliberate, a fost formată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

La formarea RSS Moldoveneşti, în componenţa ei au fost incluse şase din cele paisprezece raioane ale fostei RASS Moldoveneşti şi şase din cele nouă judeţe ale Basarabiei. Iar opt raioane ale RASSM şi trei judeţe ale Basarabiei – Hotin, Akkerman şi Ismail au fost transmise în componenţa RSS Ucrainene.

Transmiterea către Ucraina a acestor judeţe ale Basarabiei, care au constituit istoric şi economic parte integrantă a Basarabiei, a fost motivată prin faptul că în ele ar prevala populaţia ucraineană faţă de cea moldovenească; componenţa etnică a populaţiei în momentul transmiterii către Ucraina a judeţelor basarabene Ismail, Akkerman şi Hotin se prezenta aşa precum urmează:

În judeţul Akkerman moldovenii alcătuiesc 18%, ucrainenii – 20%; în judeţul Hotin – 35% şi 41,6%; în judeţul Ismail – 31% şi 4,7%, iar în două judeţe în ansamblu moldovenii alcătuiesc 28,6%, ucrainenii 25,4%.

În regiunea Ismail, formată de RSS Ucraineană din judeţele Akkerman şi Ismail, ucrainenii alcătuiesc 11,9%, moldovenii 18,3%.

După cum se vede din datele prezentate, populaţia ucraineană din judeţele basarabene transmise Ucrainei este minoritară celei moldoveneşti.

La soluţionarea problemei transmiterii în componenţa RSS Ucrainene a judeţelor Basarabiei Hotin, Ismail şi Akkerman a ieşit din câmpul vizual comunitatea, istoric constituită, a teritoriilor Basarabiei; comunitatea economică a judeţelor de sud, centrale şi de nord ale Basarabiei, comunitatea lingvistică, culturală şi etnică a poporaţiilor ce locuiesc în aceste judeţe.

Se ştie că limba vorbită a populaţiei din judeţele Basarabiei, trecute la Ucraina, este limba moldovenească. Toate poporaţiile, inclusiv ucrainenii, ce locuiesc în judeţele Basarabiei – Ismail, Akkerman şi Hotin, vorbesc în limba moldovenească autohtonă a Basarabiei. În virtutea faptului că populaţia judeţelor Basarabiei Ismail, Akkerman şi Hotin vorbeşte în limba moldovenească, pentru ea se creează o serie de dificultăţi legate de învăţarea limbii ucrainene, ceea ce se răsfrânge negativ asupra creşterii în continuare a nivelului cultural-politic al întregii populaţii din aceste judeţe.

Dezmembrarea politico-administrativă a Basarabiei, care s-a produs în urma transmiterii în componenţa RSS Ucrainene a judeţului Hotin din nordul Moldovei şi a judeţelor Akkerman şi Ismail din sudul Moldovei se răsfrânge negativ asupra dezvoltării economice şi culturale ale Republicii Moldoveneşti. Republica este lipsită de porturile dunărene şi de cele de pe Marea Neagră (Bugaz, Akkerman, Chilia, Ismail, Vâlcov, Reni). Republica este privată de interacţiunea economică şi culturală a sudului şi nordului Moldovei cu raioanele ei centrale.

Atracţia evidentă a judeţelor Basarabiei Akkerman, Ismail şi Hotin către Moldova, reflectarea lor în economia naţională a RSS Moldoveneşti, este vizibilă cel puţin din următoarele exemple:

1. Potrivit datelor de până la revoluţie (din anii 1911-1915), 30% din producţia globală de struguri din cele nouă judeţe ale Basarabiei reveneau celor două judeţe sudice ale Basarabiei – Akkerman şi Ismail. Acestea furnizau vinuri brute de înaltă calitate, care, în îmbinare cu cele din alte soiuri de struguri, dădeau posibilitatea de a produce cunoscutul „vin basarabean”.

2. După aceleaşi date de până la revoluţie, în întreaga Basarabie, inclusiv în judeţele Ismail şi Akkerman, se semănau cu culturi cerealiere 2,6 mln. ha de pe care se dobândea o roadă de 24 mln. chintale de cereale; judeţelor Ismail, Akkerman şi Hotin revenindu-le în acest sens 49,9% din suprafaţa însămânţată şi 41,5% din recolta globală de culturi cerealiere.

O asemenea necorespundere dintre suprafaţa însămânţată şi recolta de producţie globală, ce revenea judeţelor Akkerman şi Ismail şi restul teritoriului Basarabiei, se explică prin faptul că centrul actualei RSS Moldoveneşti (fosta Basarabie) era acoperit de codri (dealuri, acoperite în trecut cu păduri virgine), iar judeţele Akkerman şi Ismail dispuneau de vaste terenuri de pământ fertil.

3. Limanul nistrean, aflat în judeţele Ismail şi Akkerman, Dunărea, litoralul Mării Negre şi numeroasele lacuri sunt bazine de apă bogate în peşte, care lipsesc RSS Moldovenească de a asigura, cel puţin în proporţii minime, populaţia cu produse piscicole.

4. Imensele zăcăminte de ghips, cărbune brun şi de alte bogăţii subterane, aflate în judeţele Ismail, Akkerman şi Hotin, care nu prezintă pentru Ucraina o valoare deosebită, sunt de mare importanţă pentru RSS Moldovenească, căci duce o lipsă acută de ele etc.

Structura economică a Basarabiei, ce s-a constituit istoric, este de aşa natură, încât, rămânând inalienabilă în componenţa RSS Moldoveneşti, în cazul prezenţei unei îmbinări fireşti a pieţei economice, culturale şi etnice a sudului, centrului şi nordului Basarabiei, va conduce la o dezvoltare rapidă a raioanelor Moldovei şi va da posibilitate republicii de a lichida mai repede urmările războiului, rămânerea în urmă în dezvoltarea economică şi culturală şi de a ieşi în rândul republicilor avansate ale URSS.

CC al PC (b) din Moldova, Prezidiul Sovietului Suprem şi Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti Vă roagă să examinaţi problema reîntoarcerii în componenţa RSS Moldoveneşti a judeţelor basarabene Hotin, Akkerman şi Ismail, care în prezent fac parte din RSS Ucraineană.

Alăturăm la această problemă harta RSS Moldoveneşti în graniţele proiectate.

Secretarul CC al PC (b) din Moldova

N. Salagor

Preşedintele Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti

N. Koval”

Prin 1959, cu un demers similar s-a adresat lui Nichita Hruşciov şi academicianul Artiom Lazarev, ministru al culturii din RSSM, un autentic „moldovenist”. Merită căutat în arhive ce a răspuns biurocraţia imperială de la Kremlin la demersul „bunilor moldoveni”. Din câte ştiu, Lazarev a fost tras pe linie moartă.

Ipotetic, în 1991, nomenclatura transnistreană ar fi putut să-i îndemne pe românii (moldovenii) din regiunea Cernăuţi să declare RB – Republica Bucovineană. Aceşti băştinaşi din codrii Cosminului chiar erau îndreptăţiţi s-o facă. Au cutezat însă nişte colonişti din sudul Basarabiei, strămutaţi din Balcani de armatele ţariste, acum două secole. Urmaşii acestora, vreo sută treizeci de mii la număr, în august 1990, s-au proclamat Republică Găgăuză. Ulterior, RB cu centrul administrativ la Cernăuţi putea să adere la noua formaţiune statală post-sovietică – Moldova Mare. În asemenea context, asupra moldoveniştilor şi a stataliştilor, în majoritate rusolingvi, şi-ar fi aruncat privirea, probabil , alte forţe din exterior. Nu doar „gâştele colhoznice” de la Moscova şi Kiev, sau unele grupări ale mafiei economice transnaţionale.

Adevărul e că separatiştii erau, în esenţă, doar un instrument al Complexului militar-industrial sovietic. Şi, în ajunul deznodământului general, au procedat diametral opus. S-au aventurat să proclame RMN – Republica Moldovenească Nistreană. Unii separatişti se hrăneau demult cu vise arzătoare: Marea Transnistrie şi Marele Bugeac. Şi, până în prezent, o mulţime de „gâştele colhoznice” de la Tiraspol şi Comrat sunt animate de mituri similare. Se evidenţiază în acest sens Andrei Safonov, Ivan Burgungi şi Leonid Dobrov. În fosta RSSM evenimentele se derulau aproape simetric. Internaţionaliştii alogeni din Transnistria au hotărât să „se adreseze Ucrainei cu rugămintea de a reveni la sânul ei”, iar naţionaliştii, în Basarabia, visau reunirea cu România. Îi ofer cuvântul lui Igor Smirnov:

„La începutul anilor 90, eu, împreună cu tovarăşii de idei, am adoptat decizia de a ne adresa Ucrainei cu rugămintea să revenim în componenţa ei. Atunci însă nu am reuşit să realizăm această intenţie. Dar cum stau lucrurile în prezent? Ce vă pot spune… Mă înţelegeţi, ideea noastră ar trebui să revină în capul oamenilor. Fiindcă dorinţă de a fi cu Ucraina, cred, nu a dispărut nicăieri. Fără îndoială, de la bun început aceasta era o idee a ucrainităţii şi va fi ideea ucrainităţii noastre. Este însă o cu totul altă chestiune, ce atitudine vor avea alţii faţă de aspiraţia noastră”. Sursa: ИгорьСмирнов: Приднестровье – территорияУкраины. Винтервьюгазете “Украинамолодая”, 4 ноября 2011 года

Primul model de construcţie geopolitică lansat de moldovenii statalăşti rusofoni la Odessa şi Chişinău nu a zguduit lumea. E vorba de «ФундаментВеликойМолдовы. Какрождаетсяноваянациональнаяидеология. Аналитикажурнала Moldova Today.net, 2008, Кишинев-Одесса». Oles Goncear, Alexandr Zankevici, Stepan Munteanu, Florian Krasko şi Ivan Kirioglu ne lămuresc cum se naşte o nouă ideologie naţională. Ei pun bazele teoretice ale Moldovei Mari. Din câte îmi dau seama, autorii proiectului reprezintă viziunea Kremlinului. Sunt specia de „gâşte colhoznice”, care îşi imaginează o Rusie, revenind în forţă, ca un nou Imperiu, de această dată, liberal.

Iată însă că, în 2012, a fost lansat pe piaţă un proiect, chiar în viziunea mea ironică, expusă mai sus. Tradiţional, unii zic mai bine mai târziu, decât niciodată. Mie însă mi se pare că mai bine niciodată, decât mai târziu. Autorul, Sviatoslav Mazur, şi-a intitulat proiectul Republica Federativă Moldova (RFM). Din componenţa Federaţiei fac parte cinci subiecţi: 1. Moldova de Est (capitala Chişinău); 2. Moldova de Vest (capitala Iaşi); 3. Republica Bucovina (capitala Suceava); 4. Republica Moldovenească Nistreană (capitala Tiraspol); 5. Republica Găgăuzia (capitala Comrat). RFM mai include şi Regiunea Autonomă Basarabia, ca parte componentă a Moldovei de Est.

Pe impetuosul Mazur, cu prenume predestinat Sviatoslav, îl percep ca românofob combativ. Mazur este prezentat cu insistenţă pe anumite portaluri, conduse de ruşi de profesie. Din acest motiv îmi vine greu să mă lămuresc în legătură cu proiectul Republica Federativă Moldova, pus în circulaţie de misticul patriot moldovean Sviatoslav Mazur. Masca sa de moldovenist şi statalist ascunde un fundamentalism pravoslavnic sui generis. Prin speculaţiile sale mistice, Mazur îmi aminteşte şi de Pavel Globa. Un vizionar în vogă la începutul anilor 90. Profeţiile sale cu privire la Republica Moldova şi România coincideau cu ceea ce KGB ar fi dorit să se întâmple în zona respectivă. Are afinităţi şi cu Vladimir Bukarski, cetăţean al mai multor state, inclusiv al Israelului, de unde a revenit la Chişinău, după o activitate controversată. Bukarski trece drept propagandist înaripat al ideii de Imperiu, axat pe ideologia şi lideranţa Bisericii Ortodoxe Ruse.

Deocamdată, la Chişinău pare să persiste varianta veche, sovietică, de moldovenism. Este alimentată de Vladimir Voronin, Vasilii Stati, Igor Dodon, Andrei Hropotinski, Victor Slobodeniuk, Gherasim Ghidirim, Nicolai Prisăcaru, Mihail Garbuz. Am putea identifica încă o grupare „patriotică”, pornind de la motivaţia acesteia. Mă refer la apărătorii Moldovei Vitalii Andrievski, Iulia Semenova, Serghei Elrih. Şi, cu anumite rezerve, i-aşi include în listă pe Dmitrii Ciubaşenko, Bogdan Ţârdea, Ivan Grek, Victor Borşevici şi Emil Ciobu. Sunt şi nuanţe mai recente de statalişti, cum ar fi Iurie Roşca, de exemplu. Urmează să ne documentăm mai bine, pentru a completa listele moldoveniştilor şi stataliştilor de la Chişinău. Patrioţii moldoveni de la Bălţi şi Comrat se pretează unei abordări separate.

Fiecare ideolog al moldovenismului îşi are propria ierarhie motivaţională. Iar liantul tuturor este românofobia, antiunionismul şi excesul de incursiune în Evul Mediu. Era mai nimerit să pornească din antichitate. Deviza stataliştilor este: „Unire moldoveni!”. Să ne unim cu oricine, dar, în exclusivitate, contra muntenilor şi transilvănenilor, care sunt români. Există totuşi un impediment în calea realizării unor construcţii de tipul Moldova Mare. E necesară o modificare substanţială a configuraţiei celor două state europene – Ucraina şi România. Mai e ceva: lipsa unei naţiuni civile multiculturaliste în Republica Moldova, la care visează şi Marian Lupu. Există însă „gâşte colhoznice” pline de elan.

Acum devin serios şi insist: anul 1918! Cel mai important din istoria celor consideraţi în prezent români. El marchează o finalitate. Rezultatul unor eforturi de supravieţuire şi afirmare de-a lungul a mai bine de 2000 ani. Anul întreg şi nu doar data de 1 decembrie 1918. Chişinău – 27 martie, Cernăuţi – 27 noiembrie, Alba-Iulia – 1 decembrie reprezintă ora astrală a naţiunii. Expresia voinţei de unire într-un spaţiu geografic ancestral: la Nistru, în Carpaţi, la Tisa, la Dunăre şi la Marea Neagră. Până la 1918, şi de atunci încoace, nu am mai contabilizat o atare performanţă. Desigur, au fost şi alte momente importante. Putem vorbi de o împlinire provizorie – Unirea de la 1600 sub Mihai Bravu, de Unirea de la 1859. Da, să nu omit proclamarea Independenţei la 1887. Ne putem referi şi la puciul liberal, după care, vorba lui moş Teacă, n-am mai fost Domnie, ci ne-am făcut Regat. Şi la alte două lovituri de stat – 23 august 1944 şi decembrie 1989. Autodenumiţi români, relativ recent şi poate impropriu, noi puteam să ne identificăm şi altfel: geto-daci, daco-latini. Pe mine mă fascinează un singur nume: dacii liberi. Vorbim, deci, de o continuitate milenară. De un biosistem şi un ecosistem ce emană o anumită spiritualitate. Evidenţiem un mod de viaţă, tradiţii, constituite într-un sistem de etnovalori eterne.

Republica Moldova a fost colonie sovietică. Basarabia este o parte a României şi invers, România este parte a Basarabiei, care poate avea sens doar ca o componentă a ceva. URSS nu mai există. Europa nu-şi vede capul de trebi, iar România este membră a Uniunii Europene. Unirea cu România – o soluţie viabilă. Chiar dacă nu place patrioţilor moldoveni. Republica Moldova, aşa săracă şi coruptă cum este, poate, totuşi, intra în Uniunea Europeană. Depinde de voinţa fermă a elitelor, de capacitatea decizională a liderilor politici de la Chişinău şi Tiraspol. Adversarii sunt numeroşi, stimulaţi din exterior.

Nu pierd ocazia şi-i îndemn ironic pe munteni şi transilvăneni: urmaţi exemplul moldovenilor de dincolo de Prut! Uite ce minunăţie de portal şi-au pus la punct! Afară de www.moldoveni.md, să mai avem încă două portaluri: www.munteni.mn şi www.transilvăneni.tr Contrapuneţi, sub orice aspect, trecut, prezent şi viitor: moldoveni – munteni – transilvăneni. Expuneţi-vă argumentele, comparând. Scrieţi monografii, faceţi masterate, doctorate, filme documentare şi de lung metraj, compuneţi poezii şi cântece! Participaţi la dezbateri, la radio şi TV. Convingeţi Europa, o lume toată: noi, moldovenii suntem…, noi muntenii suntem …, noi transilvănenii suntem… Suntem deştepţi, frumoşi, laborioşi. Suntem cei mai, cei mai… N-avem cuvinte. Şi, concomitent, moldoveni, munteni şi transilvăneni, fiecare separat, demonstraţi că locuitorii celorlalte două entităţi istorice ale statului român contemporan sunt, în marea lor majoritate, nişte terchea-berchea.

Sau procedaţi sincer, autocritic. La 19 mai 2010, în ziarul «Adevărul», Ramona Ursu mărturisea, cu amărăciune şi indignare, de ce nu-i plac moldovenii. Românii moldoveni, din dreapta Prutului.

„Sunt moldoveancă din moşi-strămoşi, cu părinţi, bunici, străbunici născuţi şi crescuţi în partea asta de ţară. Toată viaţa am trăit în Iaşi. De ce nu-mi place Moldova? Pentru că cel mai des am auzit la moldoveni „nu se poate”. Pentru că ne-am obişnuit să fim în topul handicapaţilor, al sărăntocilor, al beţivilor, al violatorilor ţării. Pentru că nu pot să plec în weekend cu maşina la Viena din cauză că n-avem autostradă. Pentru că nişte nenorociţi de aleşi judeţeni din Botoşani şi Suceava s-au certat de la numele unui aeroport până n-au mai investit nici un ban în el. Pentru că un alt aeroport, cel internaţional din Iaşi, arată mai prost decât vila unui interlop. Pentru că atâta bârfă, scuipat de seminţe şi frecat menta n-am văzut niciunde. Pentru că în marile staţiuni turistice din Bucovina şi Neamţ doar preţurile la hoteluri sunt ca-n Occident. Pentru că de la Durău se poate vedea Ceahlăul doar în urlete de manele. Pentru că m-am săturat să ni se spună că avem vorba dulce. Nu văd nimic dulce în „ghini”, „uăi”, „şî”, „iaca”, „şiapî”, „jin”, „chişioari” sau „cartoafi”. Pentru că şi moldovean spunem greşit: „moldovian”. Pentru că salariile sunt cele mai mici din toată ţara. Pentru că m-am săturat de Vaslui până-n gât. Pentru că oamenii de acolo încă mai umblă cu sacoşe ceauşiste în mână. Pentru că avem la Iaşi universităţi de nota 10, unde învăţăm că cel mai bine este să muncim pentru străini. Pentru că atâţia habotnici câţi am întâlnit în Moldova n-am văzut nicăieri. Pentru că aici am învăţat să spun „vriau sî iemigrez!”.”

E neplăcut, nu-i aşa, fraţi moldoveni? Veniţi atunci cu citate din alţi autori – munteni şi transilvăneni. Mulţi dintre ei adoră vechea capitală a Moldovei, municipiul Iaşi. Sau Chişinăul, capitala Basarabiei, precum marele actor Florin Piersic. Unii invocă Moldova istorică, leagănul culturii româneşti, locul de naştere al poeţilor, compozitorilor, savanţilor. Cunosc români „supăraţi foc” pe Bucureşti, Craiova sau Cluj, oraşe în care au văzut lumina zilei. Comparând, ei scot în relief neajunsuri care dezonorează Muntenia şi Transilvania.

Am speranţa că o reformă administrativă bine concepută ar elimina nu numai proliferarea birocraţiei, ci şi „patriotismul regional-fotbalistic”. Am diminua vanităţile şi ifosele „ţărişoarelor” noastre istorice. Noi, românimea, suntem marcaţi de o serie de complexe. Şi acestea ne afectează comportamentele, deciziile, acţiunile. Mai întâi, înregistrăm un „complex de deşteptăciune”. „Deştepţii” se evidenţiază în Muntenia, în special, în Bucureşti şi în Oltenia. Vine apoi „complexul de nobleţe”, de superioritate, de mândrie aristrocatică, al celor din Transilvania. Îl regăsim întrucâtva şi la bucovineni. „Noi, ardelenii, am fost Imperiu, cu austriecii”. În această ctegorie se încadrează şi complexul „Banatul e fruncea!”.

Îmi vine în memorie o întâmplare amuzantă. Era în toamna lui 1994. Reveneam către Bucureşti dintr-o scurtă deplasare de serviciu de la Cernăuţi. În maşină doi funcţonari din MAE, şoferul şi eu. Dintre cei trei, unul era muntean, altul adelean şi eu, bucovinean-basarabean, moldovean, cum doriţi. Din vorbă în vorbă, am trecut la bancuri despre ardeleni, moldoveni şi olteni. Brusc, ardeleanul decretează: miticii habar n-au cum se prepară porcul de Ignat. N-au cu ce, că la ei căţeii de usturoi sunt măruţi, ca boabele de orz. Ţuica o afumă rău şi n-are tărie nici cât berea cea mai proastă. Replica munteanului a fost pe măsură. Eu o făceam pe imparţialul. Interveneam, împăciuitor, cu exemple performante din artă culinară a Munteniei şi Transilvaniei. Dincolo de Focşani, văzând că cei doi conaţionali se înteţesc, am rugat şoferul să tragă pe dreapta. Să cumpărăm de la moldovenii ieşiţi la şosea, struguri şi alte bunătăţi ale toamnei.

Să menţonăm, în fine, şi vehiculatele complexe ale moldovenilor: sindromul „drobul de sare” sau „la noi nu se poate”. Basarabenii, recte moldovenii dintre Prut şi Bug, se înfumurează şi ei, ca ardelenii, ca bănăţenii „Noi am fost într-un Imperiu şi mai mare, cu ruşii. Nu ca al vostru, cu ungurii şi austriecii. Am zburat şi în cosmos!”. Cine a trăit ca mine, la Cernăuţi, ştie ce înseamnă să fii „moldovean” printre „ucraineni”. „Superioritatea” ucraineană e alimentată obsesiv de bancurile cu moldoveni. Cine a trăit ca mine, la Chişinău, a simţit ce va să zică „român” printre „moldoveni”.

Până şi palma de pământ românesc, numită printr-un accident istoric Republica Moldova, suferă şi ea de complexe regionale: „nordişti”, zona Cernăuţi-Bălţi; „centriştii” – zona Bălţi-Chişinău; „sudiştii” – zona Hânceşti – Dunăre şi Marea Neagră. Transnistria are şi ea complexaţii săi – „şefii de profesie”, sau „şantiştii”, cum îi poreclesc basarabenii. Încă din primii ani petrecuţi la Chişinău, din toamna lui 1957 până în primăvara lui 1960, mi-afost băgat în cap un adevăr dur şi rimat pe desupra: „Moldovean de peste Nistru? Ai putea să ajungi ministru!”. Uneori colegul Petru Dudnic avea accese de umor sumbru: „Mircea! Drug! Ia aminte, frăţioare! Eu sunt de peste Nistru! Să mă stimezi, să nu-mi ieşi din cuvânt! De ce? Păi, noi şantiştii de pe malul stâng, construim socialismul din 1917. Dar voi, basarabeni „procleţi”, pe malul drept, abia din 1940”.

Când eu, un basarabean „proclet”, am ajuns, totuşi, prim ministru în 1990, unii încercau să mă tămâieze ca să le dau posturi. Mă luau cu asalt membri ai guvernului, deputaţi, sufletişti: „Ştiţi, domnule prim ministru, noi aiştia de la nord…” În sensul că am fi buricul pământului. „Noi facem, noi dregem… Numai câţi prim secretari de partid am avut. Acum şi preşedintele şi prim minstru tot de la noi. „Nordiştii” au fost…, sunt… şi vor fi…. Nu ca cei din jurul Chişinăului: tone de vin şi casa plină de copii! Ori cei de la sud, că numai cântă şi joacă. Ai noştri îs fruntea! În politică, în ştiinţă, în cultură!”. Îi repezeam de fiecare dată, râzând: „Sigur, nordiştii, bogătani din speculă! Cu „Jiguli”, cu două case mari în curte! La zece gospodării un singur copil. Toamna abia aduni o calasă de-a întâia!”.

Încerc mereu să judec imparţial. Exclud orice complex de superioritate, nejustificat prin fapte şi realizări. Nu importă unde te-ai născut, pe malul Nistrului sau al Bâcului, pe Dâmboviţa sau pe Bega, în cartierele Primăverii, Ferentari, Mănăştur sau Copou. Puţin valorează ce gândeşti, ce spui şi ce doreşti. Ce faci? Ce valori, materiale sau spirituale, produci şi cine are parte de ele. De aici să pornim confruntarea.

Plutind acum pe o „arcă multiculturalistă” în derivă, ce-am putea întreprinde? Motoarele s-au defectat, cala e plină de breşe, echipajul în panică şi discordie. Englezii, probabil, ar căuta să facă rost de o altă ambarcaţiune, abandonând-ne pe noi ceilalţi. Germanii ar propune să reparăm cala, să înlocuim motoarele. Nostalgicii Imperiului Ideocratic, ar lansa apeluri patetice: „Дружбанародов! Мирвовсеммире!”. Conştiente de situaţia tragică, seminţiile mai puţin numeroase, ar începe să înveţe a înota. Primul lucru pe care l-ar face românii, ar fi să-l spânzure pe căpitan. „Am plătit bani grei domnilor! Să ne daţi şampanie şi bal mascat, că aşa-i prevăzut în programul de croazieră!”. Un singur matelot va formula corect soluţia: „Inutil să mai repari motoarele, cala. Nava se îndreaptă spre recife. Schimbăm direcţia, imediat! Apoi, de comun acord, stabilim destinaţia finală! Altfel, totul dispare. Şi noi şi nava!”

Cărei etnii aparţine matelotul? Nu ştiu. În trecut, un corsican a venit, la momentul oportun, cu un model înnoitor pentru Franţa. Un georgian a reuşit să refacă Imperiul ţarilor ruşi, prăbuşit în 1917. Un austriac a impus o soluţie de răzbunare a Germaniei umilite. Pe viitor, în cazul României, basarabenii, nord-bucovineni, herţenii, transnistrenii, aromânii, ar avea un cuvânt de spus.

Mă întreba Viorel Patrichi dacă nu sunt prea dur cu românii, cum mă acuză unii compatrioţi. Posibil! Dar sunt ai mei, de aceea îmi permit să îngroş culorile. Am dreptul, căci vorbesc despre mine, nu mă menajez. După Marea Unire din 1918, elitele plutocrate au băgat România Reîntregită în impas. Şi atunci l-au chemat pe Mareşal. Ca s-o salveze. Iar peste patru ani l-au servit pe tavă sovieticilor. Ca să-l împuşte. Mă mândream că sunt român. România stabilea relaţii diplomatice cu RFG fără avizul Moscovei. După războiul de şase zile, nu a rupt relaţiile cu Israelul, ca toate celelalte ţări socialiste. N-a intrat în Cehoslovacia cu tancurile Pactului de la Varşovia. Ceauşescu rezista la presingul lui Brejnev… A făcut metrou în capitală. A început canalul Bucureşti-Dunăre şi alte lucruri de folos ţării.

Ungurii n-au întors armele. L-au ajutat pe Horthy să rămână în viaţă. Şi a murit în Portugalia, de bătrâneţe. Iar astăzi îi fac monumente. Janos Kadar a fost un trădător, colaboraţionist. L-a vândut pe Imre Nagy, eroul revoluţiei maghiare, executat de sovietici. Gustav Husak, un alt trădător, a cerut Kremlinului intervenţia armată, ca să înăbuşe „Primăvara de la Praga”. Timp de treizeci de ani, dictatorul Todor Jivkov le-a impus bulgarilor tot ce-a dorit el şi Moscova. Erich Honecker s-a opus vehement unificării Germaniei. Dar ungurii, cehii, slovacii, bulgarii, nemţii nu le-au făcut nimic. Conducătorii lor au murit de moarte bună. Românii ortodocşi însă, în ziua de Crăciun, l-au împuşcat pe adevăratul patriot, ca pe un câine.

Românii naufragiaţi rar când îşi pun problema de „a schimba direcţia”. Noi nu ne batem capul cu proiecte pentru propria salvare. La nimereală! Avem o mentalitate conjuncturistă, de talcioc. Apare o chestiune vitală, cineva vine cu soluţia. Intervine specificul nostru naţional: „Nu se poate!”. De aproape un deceniu, tot strigăm „Jos Băsescu!”. De parcă până la el a fost mai bine. Aşa-i la noi!

Prima reacţie a românului la rezolvarea oricărei probleme, e să caute probleme la soluţia propusă. Beţe-n roate! Drobul de sare! Sau lasă, bă, că merge şi aşa! Mai ales la moldovenii mei, din stânga Prutului. La tot buchetul de crize actuale, aceştia şi-au mai tras una – cea identitară. Nu ştiu ce vor. Nu ştiu ce sunt şi ce limbă vorbesc. Nu vor unirea cu România. Dar nici statul lor improvizat din aproape „şase judeţe şi o stână” nu şi-l consolidează.

Cam la fel stăteau lucrurile şi prin 1990. În „criză identitară” se zbăteau scriitorii, tineretul studios şi adevăratele, dar puţin numeroasele elite naţionale. Nomenclatura sovietică basarabeană, antiunionistă şi rusofilă, avea un singur scop: să acapareze întreg patrimoniul complexului agro-alimentar. Iar nomenclatura imperială rusofonă din Transnistria vroia să pună stăpânire personală pe gigantul complex militar-industrial. „Ca să nu încapă cumva în mâinile odioşilor români”. Clerul ortodox-pravoslavnic, ca şi în timpul dominaţiei ţariste, era majoritar rusofil.

În decembrie 1990, am propus în parlamentul de la Chişinău: Crăciunul pe 25 decembrie, ca europenii. Câţiva „deputaţi ai poporului” – popi şi preşedinţi de colhoz, au sărit ca arşi: „Nu se poate!”. Râdea atunci ministrul culturii şi cultelor Ion Ungureanu: „Deputaţii, agrarieni şi preoţi, au decis că prim-ministrul Mircea Druc este agentul Papei de la Roma!”. De-atunci mi-a rămas porecla: „Agentul Papei”. După două decenii, Mihai Ghimpu vine în parlament cu aceeaşi propunere: să celebrăm Crăciunul ca europenii. Aceeaşi reacţie vehementă de respingere.

În diverse perioade istorice, italienii, irlandezii, spaniolii, portughezii şi mulţi alţii au emigrat masiv. Timp de încă un deceniu, e de preferat ca să nu-i acuzăm pe românii din teritoriile înstrăinate că fug în toată lumea. Era atât de greu şi umilitor pentru ei să obţină aprobări de la şeful partidului, organizaţia comsomolistă şi sindicate, ca să iasă din ţară măcar ca turist. Nimic nu a fost mai frustrant, mai distructiv, decât anii de captivitate. A rămas o sechelă psihică pentru două generaţii. Un remediu terapeutic pentru toate popoarele din fostul lagăr socialist: să plece cât mai mulţi. Peste un timp, să revină cine doreşte.

Acum, românii din Basarabia trimit un miliard de euro pe an acasă. Cu mult mai mult decât fondul de salarii şi de pensii al Moldovei sovietice din 1985. La Politehnica din Chişinău primeam 120 de ruble pe lună ca lector superior. Cât câştigam în Uniunea Sovietică şi cât câştigă oamenii acum? Eu, la 16 ani, eram tractorist la frontiera cu China, iar tinerii basarabeni de azi merg la lucru în Portugalia. Unde o fi mai bine?

Setea de libertate este normală. Şi eu nu-i condamn pe românii care pleacă. Nici pe ruşi, nici pe ucraineni, nici pe alţi emigranţi. Omul vrea să vadă cum este în Dubai şi se întoarce la el în Ferentari. Mulţi români pretind că în perioada interbelică ne descurcam mai bine. Dar nu eram decât nouăsprezece milioane, având şi Basarabia, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi Cadrilaterul. Aşa că, ar putea să mai migreze două milioane de români în străinătate.

Aşadar, amici şi inamici de pretutindeni! N-aveţi decât să fiţi „moldoveni, munteni, ardeleni” şi să vorbiţi „moldoveneşte, munteneşte, ardeleneşte”! Incontestabil, sunteţi liberi şi aveţi dreptul să scrieţi şi să spuneţi orice despre Ţara mea – România. Dar, pentru Dumnezeu, renunţaţi la dihotomia: Moldova versus România; Muntenia versus România; Transilvania versus România. Căci totul e atât de simplu: A (Moldova) + B (Muntenia) +C (Transilvania) = ABC (România).

Mă interesează orice comparaţie etnopsihologică. Între sârbi, croaţi şi sloveni, bunăoară. Denumirile „Serbia” „Croaţia” şi „Slovenia” ca de altfel şi „Moldova”, „Muntenia” şi „Transilvania” or fi mai vechi decât „Iugoslavia” şi „România”. Aceste două noţiuni or fi ele inventate de duşmanii bravilor sârbi, croaţi, sloveni şi, respectiv, ai deştepţilor de moldoveni, munteni, ardeleni. Istoria recentă ne arată că vecinii noştri trăiesc perioade când nu se agreează între ei. Cu toate acestea, peste Dunăre, n-am observat o gâlceavă stupidă „sârb – iugoslav”, ca la Chişinău „moldovean – român”. Este o polemică neproductivă, lipsită de bunul simţ. Nu putem sugera fariseic că „partea a devenit Întreg”. Că fostul cnezat Moscovia, de exemplu, nu mai este Rusia. Iar partea guberniei Novgorod devine uite acuşi, un „întreg”, ca să intre într-o Uniune Vamală, inexistentă, a Ţărilor Baltice, de exemplu.

Aflu de la istorici, că unioniştii moldoveni, la 1859, iniţial au decis că noul stat independent se va numi „Moldovalahia”. Iar unioniştii munteni ar fi optat pentru variantele „Dacoromania”. Transilvănenii au insistat să fie „România”. Aveau motive serioase: evidenţiind geneza „noi suntem urmaşii lui Traian”, sperau să mai tempereze „trufia hunilor” şi a altor „venetici”, supuşi servili ai unor imperii înjghebate recent în această regiune a Europei. Am mai citit undeva că şi împărăteasa Ecaterina cea Mare intenţiona să facă din Principatele Dunărene „un tot întreg” sub vechea denumire „Dacia”. Şi, desigur, Întregul urma să-i aparţină, ca domeniu al Imperiului Rus în expansiune.

În anii de studenţie, ca să mă întreţin, lucram în timpul vacanţelor ghid şi translator la „Inturist”. Fără exagerare, învăţasem aproape pe de rost textele obligatorii ale excursiilor. Am cunoscut marele centre din URSS: Moscova, Leningrad, Kiev, obiectivele turistice din Ţările Baltice, Transcaucazia şi Asia Centrală. Mi-am dat seama treptat ce înseamnă Etnoenergia produsă de reactorul moştenirii culturale. Potenţialul creator al naţiunii se acumulează timp de milenii. Aveam momente când exclamam: arhitecţi şi compozitori, două profesii de invidiat! Realizările în arhitectură şi muzică mă fascinează şi în prezent mai mult ca orice. Desigur, fiecare început de secol sau de mileniu îndeamnă la o reevaluare, inclusiv a creaţiilor arhitectonice. Recunosc, am rămas indiferent faţă de aspectul oraşelor din Basarabia. Ceea ce a supravieţuit în timpul războiului nu mi-a trezit nici un fel de sentimente. Şi nici cartierele din perioada sovietică. Urbanistica Basarabiei e marcată de reminiscenţe arhitectonice din diverse epoci: case din timpul ţarilor şi a ghetoului evreiesc, vile româneşti din perioada interbelică, „modernismul stalinist”, „barăcile socialismului”, blocurile anilor 80 din panouri.

În oraşul nopţilor albe, în Veneţia nordică s-a înfiripat şi visul meu: renaşterea vechii Dacii. Vedeam aievea un nou centru administrativ al Basarabiei – Nistrudava. Oraşul simbol pe Nistru. Şi un megapolis al secolului XXI la Pont Euxin, care să unească în sine trăsăturile antice şi aspectul emoţionant al unui oraş futurist. Iar în Carpaţi, chiar în inima munţilor noştri, o nouă capitală – Dacodava. Acesta este idealul meu. Întruchiparea „eternei întoarceri” a dacilor liberi în centrul geografic al ţării, în ecosistemul lor. Imaginaţia contura centrele urbane ala Viitorului. Construcţii avangardiste, turnuri, palate, forme şi culori inedite, etaje ce urcă în sus şi coboară adânc, în subteran. Şi principalul: un sistem de transport urban funcţional – de suprafaţă, acvatic, aerian şi, prioritar, transportul subteran.

Ce legătură au toate astea cu faptul că-mi amintesc prea des de Aqmola (Akmolinsk, în rusă)? Când am ajuns eu pe acolo, la 17 ani, oraşul se numea Ţelinograd, rebotezat recent în onoarea epopeiei lui Hruşciov – „Desţelinirea”. După ieşirea din Imperiu, conducerea Kazahstanului independent a transformat orăşelul provincial sovietic înr-un megapolis. Astana, a devenit un simbol al reînnoirii. Eu am rămas cu visul tinereţii – renaşterea Daciei ca Etnosistem. Pe planul arhitectonic al capitalei Daciei renăscute văd schiţele marilor inovatori: Le Corbusier, Norman Foster, Kisho Kurokawa, Oskar Niemeyer. Viitoarea capitală, în imaginaţia mea, reprezintă o simbioză: arhitectura ultra modernă şi mitologia geto-dacică. O apoteoză, o materializare a idealului nostru în formele şi curentele arhitecturale şi urbanismul modern.

Mă bucur sincer. Naţiunea kazahă renaşte, inclusiv prin îmbinarea modernismului cu mitologia strămoşilor. Teritoriul capitalei kazahe ar fi o zonă sacrală, având din totdeauna aura ei specifică. Proiectanţii au pus la baza proiectului teoria cosmologică, trecerea de la principiul mecanicist al Trecutului la Principiul Vieţii. Astana este menită să încarneze inovaţia, simbioza, metabolismul, ecologia, adică prioritatea „principiului Bio”.

Destinul m-a purtat prin diverse ţări. Acum locuiesc în ţara mea, România. Sunt cetăţean de onoare a oraşului american Miami şi a oraşului românesc Buşteni. Când mă întreabă cineva care-i oraşul meu iubit, răspund, fără ezitare: Cernăuţi, desigur. Fiecare om are un „oraş natal”. Mă bucur când fetele mele zic: „Tată, îţi aminteşti, la noi la Cernăuţi, era…”. Ceva, o părticică din suflet, mi-a rămas la Leningrad. Şi despre Chişinău, Bucureşti, Moscova, Rio de Janeiro, Brasilia? Despre fiecare oraş, în care am locuit, a-şi putea discuta aparte. Afirm însă, cu tărie: nici raţiunea, nici sufletul nu vor admite vreo dată că „la Cernăuţi, în Nordul Bucovinei, n-aşi fi la mine acasă”. În acelaşi timp, am avut atâtea lucruri de făcut şi la Chişinău, în Basarabia mea.

Au trecut peste două decenii de la colapsul Imperiului ideocratic sovietic. Mă conduc în continuare de dictonul lansat în 1990: „Cugetă şi acţionează ca şi cum România ar fi fost reîntregită”. Ca unionist, mă consider învingător. Unirea încă nu a fost decretată, ca în 1918. Acum Unirea se construieşte. Încet, sigur, durabil. În ultimii 20 de ani, calitativ şi chiar cantitativ, am reuşit mai mult decât în cei 20 de ani, când Basarabia era în componenţa României regale.

În 1990, aveam o singură speranţă şi o singură certitudine. Speranţa că Imperiul Sovietic se va destrăma. Dar nu ştiam, nimeni nu ştia, că visul generaţiei mele va deveni realitate peste un an. Şi certitudinea? Prima undă seismică a spulberat „lagărul socialist” şi a permis unificarea Germaniei. A urmat a doua undă seismică şi a dispărut Imperiul, care, în 1940 ne-a răpit Basarabia şi Nordul Bucovinei. În prezent, barierele în calea Unirii, comparativ cu 1990, sunt mai multe, însă mai puţin rezistente decât cele sovietice. Componenta cea mai vulnerabilă atunci era Bucureştiul: evenimentele de la Târgul Mureş, mineriadele, dezindustrializarea galopantă, privatizarea frauduloasă şi pericolul scenariului iugoslav. Astăzi, destinele Unirii depind în mod preponderent de voinţa elitelor de la Chişinău şi Bucureşti. Acutizarea „luptei de clasă” şi politicianismul din România, precum şi mafia economică din Basarabia şi Transnistria reprezintă obstacole serioase.

Principiile pe care le-am formulat în campania electorală din 1992, când am candidat la preşedinţia României, sunt viabile şi fac procesul Unirii ireversibil. E vorba de sincronizare, interferenţă şi transplant pentru orice acţiune tactică în această direcţie. Conjunctura externă pare a fi mai favorabilă decât în 1991. Atâta lume occidentală se dădăceşte cu cele 6 judeţe basarabene şi cu cele cinci raioane transnistrene, care constituie, de fapt, două state, din care unul chiar recunoscut la ONU.

Oponenţii aderării la Uniunea Europeană, se comportă ca nişte elevi indolenţi, care nu vor să-şi facă temele. Şi vorba şi gândirea acestora sunt copleşite de expresii şablon, stereotipuri şi ideologeme din perioada sovietică: „prietenia popoarelor”, „polietnie”, „multiculturalism”, „sărăcia noastră”, „incultura noastră”, „nimeni nu ne doreşte în Europa”. Complexele blochează raţiunea, căutarea soluţiilor. Unii alogeni, demagogic, agită „specificul” Republicii Moldova: „stat multinaţional şi multilingv”. Nu ţin cont că Ţările Baltice sunt deja membre ale Uniunii Europene. Analizaţi structura demografică a acestor state şi comparaţi-o cu cea a Republicii Moldova. Iată procentul autohtonilor în fiecare din aceste state: letoni – 59%, estonieni – 71,8%, lituani – 84,6%, moldoveni (români) – 78%.

Apropo, „ruşii de profesie” se lamentează că balticii îi tratează cu cea mai mare răceală, chiar adversitate. Paradoxal însă ei sunt aceia care nu au nici o poftă să plece din Ţările Baltice în Federaţia Rusă. Un exemplu: din Estonia, în perioada 2007-2009 au plecat doar 20 de persoane. Şi aceasta în cadrul programului de strămutare benevolă în Rusia la care au participat, în perioada respectivă, circa 7.000 de oameni. Iar împreună cu membrii familiei au emigrat din fostele republici unionale către Rusia peste 15.000 de persoane. Şi, ironia destinului, străvechiul pământ german, Koenigsberg (regiunea Kaliningrad) este locul unde preferă să se repatrieze „rusofonii” – 41% din totalul celor trecuţi prin programul de strămutare liber consimţită. Din Republica Moldova, cea mai tolerantă din fostele colonii sovietice, au emigrat către Rusia 9,1% din numărul total de participanţi la programul respectiv. Un alt paradox: Kremlinul agită din răsputeri aderarea la Uniunea Eurasiatică (inexistentă), la Uniunea vamală Rusia – Kazahstan – Belarus. În acelaşi timp 33,3% din numărul strămutaţilor benevol în Rusia sunt cetăţeni ai Kazahstanului. Din Ucraina au plecat 12,1%, din Uzbekistan 16,3% .

Doreşte cineva accelerarea procesului de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană? În acest caz am putea dizolva „fără efort şi durere” populaţia RM în cea a României astfel: moldoveni/români (72%), ruși (9,3), ucraineni (11,2%), găgăuzi (3,8%), bulgari (2%) şi alte etnii (1,0%). Structură etnică a României fiind următoarea: români (90%), maghiari (6,6%), ţigani (1,80%), germani (0,3%), ucraineni (0,29%), ruşi (0,2%). Împreună, turcii, găgăuzii şi tătarii constituie – 0,3%. Printre minorităţile naţionale se numără de asemenea evrei, bulgari, sârbi, polonezi, greci, italieni, armeni şi alţii.

Ar fi absurd să presupunem că, după unirea celor două state româneşti, toate cele trei milioane şi ceva de locuitori ai Republicii Moldova se vor muta peste Prut. Sau şi mai grav, că milioane de cetăţeni români din vechiul regat vor da buzna în Basarabia. În prezent, conform datelor statice, mereu în schimbare, circa 260 de mii de oameni cu paşaport moldovenesc se află peste hotarele republicii. Motivele fiind din cele mai diverse. Iar peste trei milioane de cetăţeni ai României lucrează în străinătate. În atare situaţie pentru unele sectoare, de exemplu, sănătatea, agricultura, întreaga sferă a culturii, afluxul resurselor umane din Basarabia ar fi o soluţie benefică.

Platforma Civică «Acţiunea 2012» cere stoparea tendinţelor de confruntare etnică în Republica Moldova şi informarea corectă a populaţiei despre beneficiile reunirii celor două state româneşti. La 22 septembrie 2013, la Chişinău s-a desfăşurat cea de-a XIII-a ediţie a Festivalului Etniilor «Unitate prin diversitate». În cadrul festivalului se desfăşoară acţiuni culturale ale etniilor din Republica Moldova: expoziţii de carte, concursuri, expoziţii de lucrări de artă decorativ-aplicativă, arte plastice, artizanat și programe artistice desfăşurate pe aleile Grădinii Publice «Ştefan cel Mare şi Sfânt». Zeci de tineri voluntari, membri ai Platformei Civice «Acţiunea 2012», au împărțit flori și pliante în limba română, rusă, ucraineană, găgăuză și bulgară. Aceștia au informat participanții despre beneficiile de care se vor putea bucura etniile din Republica Moldova în cazul unirii cu România. „România este unul dintre puținele state din lume care oferă cele mai multe drepturi minorităților etnice. Astfel, orice cetățean al Republicii Moldova indiferent de apartenența etnică, în cazul unirii celor două state, va fi tratat ca cetățean al unui stat european cu drepturi depline. Peste 5 milioane de euro revin, în medie, fiecărei minorități etnice din România, astfel încât să fie asigurat dreptul fundamental la păstrarea identității. Etniile vor avea dreptul să fie reprezentante în Parlamentul României, vor avea dreptul la păstrarea proprii limbi prin predarea în limba maternă în școli, licee, facultăți, statul român chiar oferă burse speciale pentru aceștia”.

Personal, în proiectul „Republica Independentă Moldova” nu am investit nici o speranţă. De aceea nu încerc sentimente de frustrare. Pe rusofonii „statalişti” şi „moldovenişti” îi întreb retoric: ar putea regiunea Vologda (de la râul Vologda) să existe ca stat aparte? Dar fostul Cnezat Novgorod, care e mai vechi decât Moscovia, s-ar putea uni cu Estonia? Aşa, din simple interese mercantile, pentru a se integra, la o adică, în Uniunea Europeană? E posibilă revenirea la situaţia de la începutul anilor 20 ai secolului trecut: proiecte de constituirea, în Siberia şi Extremul Orient, a unor state separate de Rusia? În principiu, totul e posibil. Important e să doreşti cu ardoare. Însă, esenţa problemei constă în cu totul altceva. Merită să croieşti un stat din „trei judeţe şi o stână”, vorba regretatei Leonida Lari? Face să crezi în viitorul unui stat din stânga Nistrului cu o populaţie de cinci sute de mii de oameni? Da, merită, dacă obiectivul, urmărit de artizanii stătuleţului respectiv, constă în cimentarea biurocraţiei, care naşte corupţie şi duce, în final, la o degenerare cumplită.

Mircea Druc nu recunoaşte Republica Moldova? Atunci să fi refuzat şi „Ordinul Republicii” înmânat de preşedintele Mihai Ghimpu. Logic, nu-i aşa? Evident, este un paradox, o inconsecvenţă din partea mea. Am ezitat: să merg la Chişinău sau să comunic că renunţ la decoraţie. Oameni demni de tot respectul au venit cu argumente serioase. Refuzând, însemna să-l desconsider pe Mihai Ghimpu. Să uit de prietenia cu Simion Ghimpu. Să profanez sacrificiul camaradului Ghorghe Ghimpu şi al generaţiei noastre. Aşa cum nici luptătorii români din Transnistria nu puteau să refuze participarea la ceremonia decorării. Consider distincţia acordată de Mihai Ghimpu o ofrandă adusă luptei pentru eliberarea naţională din Basarabia. Există însă paradoxuri şi mai evidente. Un antiromân „de carieră”, promotor al politicii imperiale în Basarabia este decorat cu „Steaua României” de către preşedintele Emil Constantinescu. E vorba de antiunionistul Petru Lucinschi. În regimul Bodiul-Brejnev acesta a eradicat cu exces de zel orice nuanţă românescă din viaţa Basarabiei. Iar pe Mircea Druc şi pe alţi luptători basarabeni pentru cauza naţională nu-i invită nimeni măcar la recepţia de la Cotroceni, când sărbătorim Marea Unire. Nu reproşez nimănui nimic, e o simplă constatare.

Aşadar, nu pot considera drept Patrie cele şase judeţe incomplete din perioada interbelică, decretate stat independent, cu centrul la Chişinău. Nici cele cinci raioane sovietice din stânga Nistrului, cu centrul administrativ la Tiraspol, care s-au proclamat „republică moldovenească”. Şi nici cele 20 de sate din sudul Basarabiei, cu centul la Comrat, şi având pretenţia nostimă de „republică găgăuză”. În condiţiile secolului XXI, să-i impui unui european un atare „patriotism de cătun” este din cale afară de puţin şi injust. De aceea nici uneia din cele trei pretinse republici nu pot să-i jur credinţă de cetăţean.

Patria pentru mine noţiunea de Patrie înseamnă ecosistemul moştenit care include cinci ecovalori – Carpaţi, Nistru, Tisa, Dunăre şi Marea Neagră. Nu-mi pot imagina o Patrie fără cotă parte din aceste cinci comori ale Naturii. Şi, binecuvântată fie ziua când am depus actele, solicitând să-mi fi restabilită cetăţănia română, obţinută prin naştere. Cetăţănie la care nu am renunţat şi nu voi renunţa niciodată.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.